Pușa Darie: „Nu m-am plâns niciodată de momentele grele din meseria mea“
http://www.ziarulmetropolis.ro/pusa-darie-nu-m-am-plans-niciodata-de-momentele-grele-din-meseria-mea/

Angajată a Teatrului Naţional din Iaşi, Puşa Darie a obţinut premiul de interpretare la Festivalul Internaţional “Matei Vişniec” pentru rolul Doamna Gudrun din “Spectatorul condamnat la moarte”, în anul 1992. Actriţa va juca în spectacolul de comedie inspirat de fapte reale „Terapie prin sex@gmail.com“, vineri, 14 noiembrie, la ora 19.00, la Godot Cafe-teatru.

Un articol de Judy Florescu|13 Noiembrie 2014

Dintre proiectele cinematografice recente din care a făcut parte Pușa Darie menționăm: Poziția Copilului, Domnișoara Christina și Undeva la Palilula. În Festivalul Național de Teatru, ediția 2013, publicul bucureștean a avut ocazia s-o vadă pe actrița ieșeancă în Pălăria florentină, spectacol în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Național Vasile Alescsandri din Iași.

Cum ați creat textul spectacolului Terapie prin sex@gmail.com?

Am adunat niște povești de viață ale unor femei și m-am gândit că ar fi bine să fie cunoscute. Mi s-au părut dureroase, dar mi-au fost povestite cu atâta umor încât am zis că merită să se afle despre ele.

10404134_763447830364157_736238228947595370_npCâte povești sunt și care este subiectul lor?

Sunt 7 povești de viață spuse de 7 personaje din toate categoriile sociale în care ne tot regăsim. Sunt întâmplări triste sau vesele, care nu țin de o anumită categorie socială. Violența în familie sau lipsa de comunicare se întâmplă în toate cuplurile, indiferent de pregătire, de statutul social.

Vorbiți despre cazurile unor femei, nu?

Sunt cazuri ale unor femei pe care le-am auzit și într-o zi m-am gândit să le și aștern pe hârtie. Nu eram decisă dacă va ieși un spectacol din textul acesta, dar uite că a ieșit. Unele femei erau în timpul unor relații și cu niște probleme, altele erau eliberate de acest lucru.

Am pus poveștile cap la cap și atunci a ieșit acest one-woman-show. Poveștile pe care le-au trăit ele nu sunt vesele, dar finalurile sunt fericite, pentru că toate sunt femei puternice. Unele își găsesc puterea să se întoarcă în relație și să încerce să rezolve lucrurile, altele pleacă pur și simplu din relație ca să-și continue viața cu demnitate, cu echilibru, cu frumusețe. Toți avem dreptul la fericire. Important e să nu pierdem prilejurile de a trăi frumos. E o formă de respect față de fiecare dintre noi: să alegi să trăiești frumos și cu bucurie, atât cât se poate.

Sunteți angajată a Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași. Cum este trecerea de la scena mare a Teatrului Național la scena mică de la Godot, unde ați mai jucat în anul 2011?

Am jucat de vreo două-trei ori la Godot și în alte cluburi din București: Clubul Țăranului, Green Hours, Motoare. Joc în cluburi de prin 2006. Am vrut să mă provoc eu pe mine prin teatrul de club, care pe atunci era la început. Mi se pare normal ca un artist să se provoace continuu.

Am vrut să încerc – primul spectacol pe care l-am avut în club a fost de teatru-dans, al doilea este Sex Therapy și al treilea, care urmează, se numește Crezi să ne iubim sau ce? Sigur că am avut o spaimă incredibilă, pentru că pe scena unui teatru ai în spate o mică industrie, un regizor, un tehnic, se face un costum, un decor, adică nu ai tu aceste responsabilități.

Responsabilitatea ta este să joci să-ți faci treaba cât mai bine. În club e altceva, tu faci tot. La început eu am pus muzică, eu am rupt bilete la ușă, eu am făcut costumele, regia, tot. N-a fost ușor, dar într-un final a fost extraordinar. A fost o provocare, pe care m-a ajutat Dumnezeu s-o duc la capăt frumos și să mă bucur de ea. Eu îmi mulțumesc mie că am avut curajul să fac lucrul ăsta și că îl am în continuare.

E altceva, nu se poate compara scena unui teatru național cu clubul, dar bucuria unui spectacol este la fel mare pentru că sunt aceiași oameni care vin, iar dacă ei pleacă fericiți, mulțumiți, dacă se regăsesc în povești, atunci pariul e câștigat. Mie mi se pare că nu există un loc în care să nu poți face profesia asta – dacă o faci cu dăruire și cu pasiune, o poți face peste tot.

Indiferent de cât de mici sunt condițiile, contează ca mesajul spectacolului să fie transmis, până la urmă.

Categoric. Contează să faci un spectacol cu bucurie și bucuria nu mai ține de loc. Cu aceeași bucurie joci în orice loc pentru că sunt tot oameni. După niște ani într-un teatru, oamenii aceia vin după tine. În momentul în care tu le dăruiești și ei îți apreciază darul și sunt fericiți cu ce primesc, ei vin peste tot să te vadă și să primească.

Sunt ca niște copii care tot vor să primească daruri. Și eu tot vreau să le ofer, pentru că de aceea am făcut profesia asta până la urmă. Eu iubesc oamenii și-mi place să dăruiesc și să le aduc bucurie oamenilor.

615011_455015521205349_1695170556_op

V-am văzut în 2012 în spectacolul-lectură Aplauze pentru Lena, unde îl aveați ca partener de scenă pe Marius Manole. A fost prima dată când ați jucat împreună?

Noi am mai jucat împreună și la Iași, Marius este ieșean, cum bine știți. Spectacolul Aplauze pentru Lena a fost prima noastră întâlnire profesională de o substanță mai mare. Mi-e foarte drag Marius, îl apreciez foarte mult și ne înțelegem foarte bine. A fost o provocare frumoasă și aș mai repeta-o oricând.

Ați jucat în filmul Undeva la Palilula și în spectacolul Pălăria florentină, ambele în regia domnului Silviu Purcărete.  Cum aţi lucrat cu el?

Experiența cu domnul Silviu Purcărete este o minune. Eu le doresc tuturor actorilor să lucreze cu maestrul Silviu Purcărete. Este o mare bucurie.

Care sunt diferențele dintre Silviu Purcărete, regizorul de film, și Silviu Purcărete, regizorul de teatru?

Nu există nici o diferență. E un regizor pe care eu îl ador. Lucrez cu el extraordinar de bine. Sunt onorată că fac parte din proiectele domniei sale. E o mare onoare să lucrezi cu un regizor atât de minunat, în orice. Și în film, și în teatru, m-am simțit prețuită, iubită, respectată și apreciată. Actorul are nevoie de un grăunte de iubire și de prețuire de la regizor și atunci merge cu el până la capăt. Actorul e ca un copil, nu trebuie să-i dai foarte mult. El se bucură din puținul ăla. Și din puținul ăla creează și face mult.

În colaborarea dumneavoastră cu domnul Silviu Purcărete a fost vreun moment greu?

Nu există momente grele cu domnul Silviu Purcărete. Nu-mi amintesc nici un moment în care să-mi fi fost greu sau să avem vreo problemă. Explicațiile dumnealui sunt foarte clare. În clipa în care lucrezi cu maestrul Silviu Purcărete, totul pare foarte ușor. Asta nu e o meserie ușoară, dar tot laboratorul este frumos. Dar eu mă bucur când lucrez cu dumnealui. Abia aștept să înceapă repetițiile. E ca într-o relație – când te simți prețuit și iubit, nu mai contează dacă îți i-e foame sau îți i-e frig.

Sunteți gata să treceți peste orice, practic?

Categoric. Când ai în față un om atât de valoros și atât de modest, care are o bucurie extraordinară să lucreze și să dăruiască și atunci ești pe aceeași lungime de undă.

10561652_763451477030459_8706172789435034042_npCe-mi puteți spune despre lucrul la Poziția Copilului, film premiat cu Ursul de Aur?

E un film foarte drag mie. Călin Netzer este un om extraordinar, un om cald și un regizor foarte bun. Am avut o echipă extraordinară de lucru, ceea ce a fost foarte important. Și la Undeva la Palilula, și la Poziția copilului și la Domnișoara Christina am avut noroc să nimeresc echipe minunate. E foarte important ca o echipă să se sudeze din prima, să poată comunica, să se bucure de lucru, atât cât are fiecare, mai puțin, mai mult. Lucrezi foarte ușor când o echipă se sudează de la prima întâlnire.

Cum a fost trecerea de la lucrul în echipă până la construcţia propriului one-woman-show?

Eu nu-mi pun problema în acest mod. Există doar adaptabilitate. Munca în echipă e munca în echipă și un show e un show. Nu e ușor nici într-o parte nici în cealaltă. În clipa în care faci cu bucurie ce faci lucrurile grele devin mai ușoare. Eu nu mă simt împovărată. Meseria asta nu a fost niciodată o povară pentru mine. Nu m-am plâns niciodată de momentele grele din meseria mea. Fie că am lucrat în echipă, fie că am lucrat singură, a fost o bucurie.

Sunt sigură că sunt unele diferențe între modul cum percepeți lucrul la un spectacol cu o distribuție mare față de un one-woman-show.

Acum, sigur, că în ceea ce privește spectacolul de club nu mi-a fost ușor la început, dar am plecat într-un pionierat. Acum câțiva ani mi-am pus o pereche de blugi, o șepcuță și am plecat să caut cluburi care să mă primească. Era pe la începutul teatrului de club și oamenii nu înțelegeau ce vrei tu să faci, unii te știau, alții nu. Li se părea ciudat că tu, de pe scena Naționalului, vii să joci într-un club.

Acum mai mulți ani, din punctul unora de vedere, jucatul în club însemna dans la bară, acum e altceva. Mi-a luat ceva timp să-i conving pe patronii de club că teatrul se poate face și acolo. Începutul n-a fost deloc ușor. M-am confruntat cu tot felul de păreri care nu toate erau elegante. Dar acum lumea funcționează perfect din punctul acesta de vedere, al spectacolului de club. Oamenii te caută, le face plăcere și le face bine să aibă și activități din astea în clubul lor. Nu-i ușor. Dar ce-i ușor pe lumea asta?

Aveți dreptate.

Vă spun întruna acest lucru: în clipa în care pornești cu ideea de a dărui, nu știu cum Dumnezeu se întâmplă, se deschid drumurile și comunicarea este mult mai ușoară. Când pleci cu gândul curat, cu gândul tău cel mai profund să dăruiești și să bucuri oamenii, fără aroganță, fără trufie, pentru că meseria asta se face cu smerenie, drumurile se dechid. N-a fost ușor, dar acum este în regulă.

De ce nu a fost ușor?

Pentru că oamenii nu au fost obișnuți cu tipul acesta de teatru. Nu au fost agresivi și nu au luat în derâdere, dar se uitau suspect cumva, pentru că nu știau ce vrei tu să faci în club ca actriță. Gândul meu era și atunci la fel de plin de bucurie și de dorința de a dărui. Obstacole erau nu pentru că oamenii nu ar fi vrut sau pentru că gândul meu nu era ăsta, ci pentru că oamenii nu erau obișnuiți cu teatrul în club. În 2006 abia pătrundea la noi jucatul în cluburi.

Care este mesajul dumneavoastră pentru publicul de la Godot?

Îi iubesc și abia aștept să ne bucurăm de spectacol împreună și să ne distrăm.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »