Rareş Florin Stoica, actor: „Când sunt pe scenă mi se pare că teatrul dansează“
http://www.ziarulmetropolis.ro/rares-florin-stoica-actor-cand-sunt-pe-scena-mi-se-pare-ca-teatrul-danseaza/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Rareş Florin Stoica este unul dintre tinerii talentaţi pe care coregraful Răzvan Mazilu i-a selectat pentru spectacolul său, „West Side Story”, de la Teatrul Odeon.

Un articol de Loreta Popa|24 Octombrie 2014

Nu întâmplător, pentru că Rareş Florin Stoica a primit premiul pentru Cea mai bună interpretare masculină la festivalul Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent de anul acesta pentru rolul „John” din spectacolul „Cockoşi” de Mike Bartlett, regia Horia Suru, o producţie a Teatrului ACT, Asociaţia Entheos şi GrayPlay.

Variantă neaşteptată pe care Răzvan Mazilu o propune pe 25 şi 26 octombrie, la Teatrul Odeon, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, este manifestul unei alte generaţii, pentru care, din fericire, rostul a rămas acelaşi – nimic nu este mai presus decât iubirea care înalţă spiritele. Coregraful Răzvan Mazilu a ales o trupă de 21 de tineri actori, de care se simte mândru şi cu care a avut repetiţii dure, dar faste în fiecare zi.

Rareş Florin Stoica a mai jucat  rolul Amos din „Chicago” şi Epihodov din „Livada de vişini”, ambele în regia lui Gelu Colceag, şi Claudio din „Băiatul din ultima bancă”, în regia lui Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, pentru care a şi fost nominalizat la Premiul Uniter 2013 pentru Debut.

Ce-ţi aduce nou acest rol pe care ţi l-a oferit Răzvan Mazilu? Cum ai ajuns să joci în această nebunie muzicală?

Am fost mereu băiatul bun şi cred că rolul acesta negativ mă va ajuta foarte mult. A fost o audiţie la Naţional, iniţial trebuia să fie un work-shop de trei săptămâni. Răzvan Mazilu avea o idee pentru un alt fel de spectacol, care să fie prezentat în FNT, numai că Marina Constantinescu, fiind în comisia de casting şi văzând atâţia actori tineri şi buni, s-a gândit că nu ar strica să se facă un musical. Noi încercăm să ducem acest musical în direcţia bună, să fie cât mai profesional, cât mai aproape de perfecţiune. Este o partitură extraordinară pentru un actor de 25 de ani.

Ştiu că aveţi repetiţii aproape în fiecare zi. Cum faci faţă?

E foarte importantă atmosfera care se creează la repetiţii, cu ea te duci în spectacol după o zi, după o lună, după un an. O preiei cu tine, în momentul în care joci în spectacol, acea atmosferă este cumva în spatele tău. Cunoscându-l pe Răzvan Mazilu, care e balerin şi face dans de la trei ani, mi-am dat seama că noi, actorii, suntem ca nişte lichele, pentru că noi nu avem aceeaşi rigoare pe care o are un balerin.

El repetă şapte, opt ore pe zi, fără pauze, şi noaptea. Şi noi facem asta, dar ne permitem să mai şi greşim. În „West Side Story” suntem mulţi tineri, dar vor juca şi alţi actori cu experienţă, Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu. Cred în amestecul acesta de generaţii. Pentru mine asta înseamnă să simt pământul mişcându-se sub picioarele mele. E important să simţi asta.

Cockosi

Trebuie să fii prezent, să fii aici şi acum. 1% talent e mult deja. Dacă ai 1% poţi să spui că eşti binecuvântat în meseria aceasta. E adevărat însă că rigoarea, munca, repetiţiile acestea te ajută, te fac să fii mai bun. Diferenţa de la un actor la altul constă în nuanţe, în felul în care tu gândeşti situaţia respectivă, în felul în care tu pui problema. Îmi place să fiu văzut şi îmi place să transmit ceva unor oameni. Şi partea a doua e că te descoperi pe tine ca om.

Ai avut vreodată îndoieli că acesta este rostul tău, să fii actor?

Am făcut liceul de actorie din Sibiu datorită unei prietene din oraşul meu, care e mai mare ca mine cu un an. Scria foarte frumos despre această meserie. Oricum, eu de mic făceam spectacole în faţa blocului şi eram foarte popular, aşa că alegerea mea a venit oarecum firesc. Acum, la 25 de ani, jucând de ceva vreme, îmi dau seama în timpul unui spectacol că e ceva undeva care nu depinde neapărat de mine şi de conştiinţa mea. E ceva mai mult de atât. E un har.

La un moment dat ajungi să ai îndoieli foarte mari, nu ştii dacă să continui cu meseria asta, dacă o să-ţi aducă vreodată vreun beneficiu sau vreo fericire sufletească. Am simţit asta de vreo trei ori, până acum, în facultate. Am vrut chiar să renunţ. Dar am avut norocul să mă destăinui domnului profesor Miklós Bács, care mi-a spus că totul ţine de decizia mea. Atunci am înţeles că trebuie să fii puternic şi stăpân pe psihicul tău. Am învăţat ce înseamnă rigoarea în meseria asta, că nu trebuie să faci nimic la întâmplare, că fiecare gest înseamnă ceva.

A fost grea alegerea de a te muta în Capitală? Pentru un tânăr actor cu siguranţă este dificil să aibă o locuinţă, o atmosferă propice în care să poată respira.

A fost greu, mai ales că eu sunt din Sibiu. Mai întâi am plecat la Cluj, unde e tot Ardeal, iar oamenii au un alt ritm de viaţă. Până la urmă despre asta este vorba. Este ceva foarte concret. Oamenii au o altă înţelegere. Timpul şi oamenii curg altfel acolo. Am avut şansa să vin la un casting la Teatrul Naţional din Bucureşti şi să iau rolul principal din spectacolul „Băiatul din ultima bancă”. Acesta a fost motivul pentru care am decis să mă mut la Bucureşti.

Apoi am intrat la Master, dar în primul an în care am stat în Capitală mi-a fost foarte greu. Da, stau cu chirie. Nu e uşor, mai ales că sunt pe muchie de cuţit, între teatrul independent şi cel de stat.

Este dificil să fii actor în ziua de astăzi.

Termină peste 500 de absolvenţi pe an, concurenţa este acerbă, ne aflăm într-un cerc închis, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Îmi scriu mulţi studenţi pe Facebook şi pe mail, care m-au văzut în spectacole, ca  să-mi ceară o părere, dacă şi cum e să fii actor. Nu poţi frânge aripile unui tânăr. E cumplit să-i spui că această meserie e grea şi că-l sfătuieşti să nu o aleagă. Nu poţi face asta. Poate sunt eu puţin mai norocos sau habar nu am cum, dar te poţi întreţine din meseria asta.

Sunt anumite luni, cum e perioada de vară în care e mai greu să te întreţii, dar cumva e frumoasă şi perioada aceasta, pentru că devii conştient de lucrurile pe care le-ai avut când era mai bine, poţi face o diferenţă şi poţi fi mulţumit de tot. Că eşti sănătos, mie-mi place să gândesc pozitiv.

Te-am văzut în „Cockoşi”, spectacolul regizat de Horia Suru, şi mi-a plăcut modul în care aţi interacţionat, cum aţi colaborat ca echipă. Aţi câştigat premii la Maratonul Teatrului Independent. Ce înseamnă acest rol pentru tine?

Am luat toţi premii. Spectacolul, regizorul Horia Suru, colega mea, Fulvia Folosea şi eu. A înseamnat şi înseamnă foarte mult acest rol. În română se spune repetiţii, ca şi cum ai repeta ceva ce ai făcut şi ieri, dar în maghiară, că eu am terminat la Cluj, repetiţiile se numesc probo. Deci a proba nişte lucruri. Când mă duc la repetiţie eu probez nişte lucruri, nu le repet. Încerc. Şi Fulvia Folosea, şi Vlad Nemeş, colegii mei, ştiau lucrurile acestea.

Rares Florin Stoica

Contează mult să ai chimie cu cineva, să rezonezi. Oricum, sunt o persoană care a experimentat multe lucruri, deşi n-ai crede asta, că am doar 25 de ani. Am trecut prin multe. Şi urâte, şi frumoase, dar astfel mi-am dat seama că am compasiune faţă de oameni. De fapt, bine sau rău nu există. Noi îi numim pe unii oameni răi, dar toţi avem în noi puţin întuneric. Când stau de vorbă cu un om pot să vizualizez cumva copilăria lui sau să mă raportez altfel la el. Îmi plac mult oamenii.

Ce gândim se reflectă, oarecum, în viaţa noastră. Ştii cum se vede pe scenă lucrul acesta. Dacă nu ai baza sufletului tău, ego-ului tău, dacă ceva nu e bine în tine, se vede pe scenă şi nu poţi să transmiţi mai departe. Nu treci rampa… În ceea ce mă priveşte, de când nu mai e bunica mea, e o chestie personală,  mă ajută foarte mult, e ca şi cum se ocupă de mine de undeva din univers.

Cine îţi poate garanta un succes sau un rezultat? Să ai puterea să ţinteşti în inima spectatorului este un har. Să ai puterea să recunoşti că ai greşit te ajută mult în viaţă.

Pentru acest rol din „Cockoşi” te-ai documentat serios, bănuiesc.

M-am  documentat foarte mult, am stat de vorbă cu foarte multe persoane gay. Am încercat să le înţeleg psihologia şi cumva am ajuns la o concluzie. Mulţi spun că a fi gay este ceva cu care te naşti, alţii că o dobândeşti pe parcurs. Contează mult, cred eu, relaţia pe care o ai cu părinţii, copilăria pe care ai avut-o. În primii ani de viaţă receptăm lucrurile foarte repede şi puternic şi când se întâmplă ceva în copilărie avem senzaţia că nu ne-au afectat atunci, dar crescând, lovindu-ne de nişte probleme în viaţă, în societate, ne reîntoarcem la copilărie, pentru că acolo s-au întâmplat nişte lucruri.

Tu eşti cel de acum datorită copilăriei. E un rol foarte greu la care am muncit foarte mult, fără falsă modestie. Cu fiecare spectacol dau mult din mine.

Ce urmează după Master?

Ştiu că e uşor să spui: „M-am făcut actor şi gata”. Dar dacă la început a fost uşor, apoi a venit greul. Am terminat liceul, apoi a venit facultatea, am zis… Ok! Mă întreţin părinţii. După master au intervenit problemele. Chiar mă gândeam, ce să fac, să fac un doctorat? Nu sunt de părere că trebuie să fac asta la 25 de ani, pentru că ar trebui să am nişte experienţe în spate ca să vin cu idei novatoare, să schimb ceva pentru că până la urmă despre asta e vorba. Aşa că mai aştept.

Ce simţi când eşti pe scenă? Ce faci când ieşi de pe ea?

În momentul în care sunt pe scenă mi se pare că teatrul dansează. Sunt multe lucruri frumoase în meseria noastră. E foarte grea, e foarte dificilă şi trebuie să ai o putere psihică mare ca să nu o iei razna. E o convenţie. După ce ai terminat spectacolul te duci acasă, pe jos dacă se poate, pentru că-ţi face bine, te gândeşti la ce ai de făcut mâine sau poimâine. Şi cred că e o idee bună să ieşi cu prietenii.

Te-a îmbătat succesul până acum?

Treaba cu succesul este foarte importantă, dacă nu chiar ciudată.  Eu am trăit succesul cumva, când am terminat facultatea imediat, am luat rolul acesta principal la Teatrul Naţional şi am crescut cumva în interiorul meu, eram pe un nor, pluteam, numai eu existam.

Devenisem ceva ce acum nu vreau să-mi amintesc, nu mi-a făcut deloc bine, m-am lovit imediat cu capul de pragul de sus. M-a lăsat două, trei zile şi apoi…. Nu e succes, e viaţă, e o parte din mine. Fiecare spectacol mă ajută să las o urmă în urma mea, chiar dacă sună ciudat.

Ce contează cel mai mult pentru tine, ca actor?

Contează foarte mult deocamdată atmosfera pe care o am în jurul meu. În viaţa de zi cu zi şi pe scenă. Starea de spirit contează. Sensibilitatea este cea mai puternică armă de care dispune sufletul tău, iar eu am o inteligenţă emoţională aparte. Unii spun că inteligenţa emoţională poate fi privită ca pe ceva primitiv. Eu cred că fără ea nu se poate.

19 West Story

Scenă de la repetiţiile pentru spectacolul „West Side Story“

Ai primit de curând vreo ofertă?

Primesc telefoane, sigur. De curând am primit un rol şi repet la un spectacol. Mai am unul la Vâlcea, altul la Teatrul Foarte Mic. Am spectatori care vin să mă vadă în mod constant. Aş vrea să nu-i dezamăgesc şi să explorez universul meu interior şi să găsesc altă parte din Rareş. Corpul meu mă ajută să întruchipez ce vreau eu, până la urmă. Am mare grijă să nu fiu la fel spectacol de spectacol.

E oarecum egoist din partea actorilor pentru că spectatorii nu pot trăi acelaşi sentiment de ardere pe rugul scenei. Parcă e jumătatea ta acolo. Chiar simt asta, nu vorbesc de complezenţă. Emoţiile acelea extraordinare sunt bune.

Mă bucur că mi se întâmplă acum şi nu mai târziu, mă gândesc cum sunt eu după ce plec din teatru. E foarte greu să te păstrezi curat, să fii tu omul, nu actorul. Las o parte din mine pe care n-o mai pot lua niciodată, rămâne undeva acolo. Simţi că nu mai ai energie, că nu mai poţi. Apoi îţi spui că mai joci încă 10.000 de spectacole. Nu poţi înţelege cu adevărat ce se întâmplă.

Se produce un schimb de energie între actor şi spectatori, aşa este?

Aşa cum spunea Einstein, E = MC². Există o energie care diferă la fiecare spectacol. Schimbul despre care vorbim este mereu altul între tine şi spectatori. Depinde de baza pe care o ai tu, ca actor, de pionii pe care ţi i-ai stabilit, aici e diferenţa. Tu ai datoria ca înainte să intri pe scenă să-ţi asculţi publicul din seara respectivă şi să-ţi dai seama cum e. Să-i simţi vibraţia. Când ai pus primul pas în scenă tu ştii cum o să fie acel spectacol. Fără spectatori ce am fi?

Crezi în teatrul independent?

Da. Eu cred că e un lucru bun care trebuia să se întâmple de foarte multă vreme. A luat amploare şi e foarte bine. Sunt mulţi actori, e normal să existe şi teatre independente. Am văzut colegi, mă fascinează fiecare actor pe care îl întâlnesc. Fur de peste tot. Meseria asta se fură. E ciudat să numesc concurenţa acerbă o luptă, că n-ar trebui să fie aşa. Dar acestea sunt vremurile. Te întrebi dacă trebuie să lupţi. Mi-aş dori ca oamenii să aibă conştinţa aceasta că dacă stăm mai relaxaţi, lucrurile se întâmplă altfel. Oricum, ca actor, mergi mai departe, pentru că foarte des pe scenă coboară Îngerul.

Îţi doreşti un rol în mod special? Eu, de exemplu, te văd în „Zorba grecul”, în rolul lui Alan Bates, alături de Mircea Albulescu.

Mă faci să zâmbesc. Ar fi ceva extraordinar. M-aş bucura să mi se întâmple. La început spuneam că vreau roluri vulnerabile, sensibile, pentru că acolo poţi transmite mai multe lucruri, dar acum jucând în „Împăratul Neîmpărat” şi în „West Side Story”, am înţeles ce poţi face având roluri negative. Până la urmă nu-mi doresc un rol în mod special, vreau să joc orice.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »