INTERVIU Regizoarea Iris Spiridon: „E bine să fii controversat“
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizoarea-iris-spiridon-e-bine-sa-fii-controversat/

Regizoarea Iris Spiridon crede că trăim retroactiv, şi-a pus în cap să inventeze poveşti despre castele bântuite şi vrea ca publicul să se uite ca pe gaura cheii la spectacolul ei despre moarte, dragoste, dezaxaţi, somn şi cafea cu lapte

Un articol de Judy Florescu|27 martie 2013

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Regizoarea Iris Spiridon crede că trăim retroactiv, şi-a pus în cap să inventeze poveşti despre castele bântuite şi vrea ca publicul să se uite ca pe gaura cheii la spectacolul ei despre moarte, dragoste, dezaxaţi, somn şi cafea cu lapte.

„Le salon des enfants terribles“ se joacă luni, 1 aprilie, la Caffe D’arthe din Bucureşti şi e cu Istvan Teglaş, Letiţia Vlădescu, Pavel Ulici şi Ana Ivan.

Judy Florescu: De unde a pornit ideea piesei „Le salon des enfants terribles“?

Iris Spiridon: Ideea a pornit de la faptul că îmi place să citesc şi mă inspiră mult mai mult literatura decât dramaturgia. Cartea asta o citisem demult şi-mi plăcuse, atât povestea cât şi întreg universul lui Jean Cocteau care porneşte de acolo. Am aşteptat un timp să treacă moda aceea cu textele cu fraţi incestuoşi care s-au tot montat, apoi mi-am adus aminte de Cocteau, pentru că mi s-a părut că era cumva un text mai subtil decât multe altele.

M-a atras faptul că nu era o poveste foarte aşteptată, era un „incest“ mai subtil cumva, un univers codat, care merită să fie transpus prin toată arta lui Cocteau. Ideea a pornit cel mai concret de la spaţiu, când ne-am dus să repetăm pentru altă piesă în salonul GDS de la Green Hours. Ne-am dat seama brusc că e un salon mişto care avea o intimitate specială şi ne făcea să ne simţim foarte bine înăuntru şi am zis că aşa ar trebui să fie şi feeling-ul spectacolului.

Noi, eu şi cu Istvan (n.r. Teglaş) mai ales, ne gândeam cum am putea să facem spectacole care să nu fie „ca la la teatru“, cu decor clasic, cu lumini etc. Voiam să fie ca şi când publicul ar veni şi s-ar uita pe gaura cheii să vadă ce se întâmplă înăuntru şi să fie cumva martor activ la toată povestea.

Iris Spiridon şi Istvan Teglaş

Şi n-a fost complicat?

Ba da, fiindcă se auzeau maşinile de pe stradă, fiindcă nu ştiam cum să trecem de la o invitaţie într-un salon la o piesă de teatru, cum să-i facem să se simtă conforabil pe spectatori, să vorbim cu ei, dar în acelaşi timp să jucăm şi spectacolul. Asta s-a legat de la sine, în timp. De asta am luat pentru rolul lui Agathe două fete care nu sunt actriţe, pentru că voiam să fie mai mici şi nici să nu fie persoane cunoscute.

Voiam ca spectacolul să fie o invitaţie într-un loc unde se întâmplă ceva misterios, nu o atmosferă familiară de teatru, unde te întâlneşti cu actori „celebri“. Acest univers trebuia să fie al lor, al „ copiilor teribili“, şi numai al lor. De aceea a fost foarte ciudat la început şi mişto în acelaşi timp faptul că lumea nu reacţiona.

Noi vedeam la sfârşit că oamenii aplaudă şi le place, dar nu aveau nici o reacţie în timpul piesei, pentru că poate că le era frică, fiind aproape de actori, să facă orice, fiindcă nu ştiau ce se întâmplă. Eu sper că poate au avut această experienţă în sensul profund, şi că s-au simţit integraţi în lumea spectacolului, eliberându-se de „convenţia“ clasică a scenei.

CONCURS: Câştigaţi o invitaţie de două locuri la acest spectacol!

Ce îmi poţi spune despre textul piesei?

E un text de un romantism întârziat, pe care am încercat să-l păstrăm, nevrând să-i schimbăm atmosfera. N-am vrut să fie încă o piesă modernă, „în blugi“, cu o temă tabu. Am vrut să se întâmple într-un salon oprit în timp, în care atmosfera nu se schimbă decât în funcţie de stările interioare ale personajelor. Textul lui Cocteau nu judecă pe nimeni. Nu cred că vrea să spună un adevăr. Pur şi simplu e un fragment de viaţă. Poate este chiar unul imaginar.

Poate că unora o să li se pară că e despre dragoste, altora despre moarte, altora despre nişte dezaxaţi, iar mie că e despre somn şi cafea cu lapte. Merg toate variantele, cred. Desigur că eu dau o variantă personală de „citire“ prin felul în care am ales să fac spectacolul, dar nu ştiu sincer câţi vor ajunge să se întâlnească exact cu ce îmi place mie acolo.

E foarte interesant tipul acesta de spectacol

În afară se practică asta. Se fac spectacole şi în bucătărie şi în baie, e teatru de cameră, cum ar fi. Eu am făcut şi „teatru de castel“. Un proiect al meu în primul rând de suflet, pe care l-am făcut la castelul de la Arcuş, de langă Sfântu Gheorghe. Ideea e să porneşti de la un spaţiu care este bun şi ofertant pentru povestea pe care vrei s-o spui. Să dai senzaţia spectatorilor că totul este integrat în poveste, chiar şi ei. Ca un fel de excursie privată la Disneyland.

Dacă aş avea bani, aş organiza numai astfel de „excursii imaginare şi experimentale“ pentru public. I-aş invita în castele „bântuite“ şi aş inventa poveşti pentru spaţiile respective. Mi-ar face plăcere să fac un spectacol despre Iulia Haşdeu, la castelul ei de la Câmpina. Nu ştiu dacă aş avea curajul să-l fac, sau cum ar fi, dar am un titlu perfect pentru el: „3 meetings with my father.“

Iris Spiridon,
regizoare

Mi se pare superb că se poate face chestia asta!

Se poate cât mai avem case şi locuri mişto, castele sau monumente istorice care se pot exploata artistic prin acest gen de spectacole. Aş spune că nu sunt chiar nişte spectacole, că sunt mai degrabă nişte întâlniri, dar urăsc expresia „întâlnire“, legată de teatru. Nu-mi plac nici expresiile, nici lucrurile depăşite.

Ce înseamnă să vezi şi altceva decât scena de la teatru…

Dacă aş fi făcut „Copiii teribili“ la teatru, l-aş fi făcut într-o zonă mai bogată în expresie. Poate că nu l-aş fi făcut nici atât de realist. Aş fi inventat mai mult în planul vizual şi aş fi profitat mai mult de lucrurile pe care le iubesc la Cocteau, în afara textului. Există şi o operă cu „Copiii teribili“ compusă de Philip Glass. Din păcate, regia nu este prea reuşită. Stăteam şi ma întrebam de unde atâta lipsă de imaginaţie. Poate dacă ar fi făcut-o Bob Wilson ar fi fost o capodoperă. În teatru, ideea e să nu faci compromisuri: ori îl faci cu bani, ori îl faci fără bani, dar undeva OK.

Cum a fost în Facultate la regie-teatru?

Noi, generaţia noastră, am avut o libertate foarte mare datorită lui Alexa Visarion. Sau, nu ştiu, poate că ar trebui să vorbesc doar în numele meu. Eu am avut o libertate foarte mare. În anul întâi aveam şi noi de dramatizat nuvelele lui Cehov, şi când a întrebat cineva: „Cât de realist trebuie să fie?“, el a zis: „Realist în măsura în care spectacolul «Trei surori» al lui Afrim e realist“. Adică puteam să facem orice.

Mi-a plăcut la facultate, când îmi amintesc am o senzaţie foarte bună, că am făcut ce-am vrut, că a fost un laborator, că am avut timp să experimentez. Alexa Visarion a fost pentru mine un profesor deschis, care a vrut foarte tare să mă cunoască. Sau, în orice caz, a fost dispus să ne înţeleagă mai mult decât eram noi dispuşi să-l înţelegem pe el. Asta zic în cazul clasei noastre, dar nu cred că e atât de complicat în şcoală să te exprimi cum vrei tu. Dacă ai ceva de spus, nu te opreşte nimeni.

Mă leg de trecut foarte tare şi încerc să nu-l pierd. Radu Afrim zice că trăim retroactiv. Se poate, m-am ataşat cumva de expresia asta. Şi încerc să aduc asta şi în spectacolele mele. Să nu mă desprind de trecut, să port cu mine tot ce a mai rămas frumos de atunci.

Iris Spiridon,
regizoare

Cine te-a îndrumat spre alegerea acestei specializări?

Eu am făcut Scenografie la Liceul Tonitza. Şi dintotdeauna am fost la teatru, aveam foarte mulţi prieteni artişti, adică eram sigură că o să fac ceva în sensul acesta. Dar m-am hotărât efectiv când eram în clasa a 11-a la ora de scenografie şi aveam un profesor care îmi era şi prieten, Gheorghe Rasovszky, un artist şi un scenograf foarte cool.

Îmi amintesc că m-a întrebat dacă pe mine, când mă uit la un spectacol, mă interesează tot ce se întâmplă, sau numai scenografia. Şi am zis că mă interesează tot, iar el mi-a zis că nu are sens în cazul asta să dau la scenografie, că sunt foarte multe spectacole proaste ca regie, şi dacă mi-ar păsa cum iese spectacolul integral, aş fi mereu dezamăgită. Acum mă gândesc că este poate unul dintre cele mai deştepte lucruri pe care putea să mi le zică un profesor. Aşa că am renunţat scurt la desen şi la pictură şi am început să fac ceva nou, şi atunci cumva toate resursele şi imaginaţia şi tot s-au concentrat pe asta.

M-a ajutat partea cu scenografia, fiindcă îmi fac în continuare singură scenografia, dacă este nevoie. Sau, în orice caz, şi atunci când lucrez cu scenografi, ştiu de la început cum vreau să arate totul.

E şi rentabil să fii şi scenografă, scenaristă şi regizoare.

Da. Dar din momentul acela nu m-am mai gândit niciodată la scenografie ca la o profesie. Regia-teatru mi s-a părut că e o variantă bună. Dar aş putea oricând să fac altceva, adică eu nu-s legată de teatru.

Aş putea şi să stau acasă ca să citesc, dacă asta mi-ar face mai mare plăcere. Şi în nici un caz nu văd teatrul ca pe o meserie. Cumva facultatea, dacă ai „succes“ în cadrul ei, îţi dă senzaţia ca vei face ceva. Şi după aceea te trezeşti că nu e chiar aşa.

Iris Spiridon,
regizoare

Ce alte scenarii ai mai scris?

Am scris şi scenarii de film, că de la asta a început povestea asta cu scrisul. Când eram în anul doi de facultate, Alexa Visarion m-a provocat să rescriu un scenariu de film, care ulterior s-a transformat în lungmetrajul : „Luna Verde“. Mai am un scenariu foarte drag şi personal,care se cheamă „Alaska“, pe care a vrut să-l facă un prieten de-al meu regizor de film, Marius Olteanu, cu care am participat la concursul CNC prin casa de producţie a lui Cornel Porumboiu, care a fost foarte deschis atunci, susţinându-ne.

Sper ca filmul să se facă la un moment dat, independent sau nu, cu bani sau fără bani, dar e complicat. Am mai scris şi un scenariu pentru un film indian la rugămintea unui prieten artist plastic, despre Alexandru Macedon. Mi-a plăcut şi această provocare pentru că nu ştiam multe despre aspectele istorice ale poveştii, aşa că a trebuit să mă documentez şi să inventez o un scenariu, dar mi-a făcut plăcere şi am aflat multe lucruri. Era şi acolo o temă „simpatică“.

Iris Spiridon Foto: Radu Afrim

De unde ai chestia asta cu perversitatea?

Cochetez, numai. Cum spune şi Tori Amos (cântăreaţa mea preferată): „I`m abnormally atractted to sin“. Not addicted, just atractted. Nu-mi plac poveştile de dragoste clasice, cred că de aici porneşte. Mi se pare mai romantică dragostea dintre fraţi, de exemplu. Sau dragostea dintre persoane de acelaşi sex, sau mă atrag „prieteniile amoroase“. De exemplu, mie îmi place foarte mult Salinger, care are foarte multe nuvele despre o familie de fraţi, cred că cinci în total, care au nişte relaţii extrem de complexe şi de interesante între ei, pe toate planurile.Toate poveştile lui sunt despre fraţii aceştia şi le ador.

Şi nu vrei să faci o poveste de genul ăsta?

Am şi făcut la Brăila –„O zi desăvârşită pentru peştii banană“ după două nuvele de-ale lui, una este un pic mai clasică, iar alta este despre un pedofil pe plajă, tânăr, superb, genial, şi despre o fetiţă pe care o întâlneşte la mare. El o duce în larg ca să-i arate „peştii banană“ şi vrea s-o omoare, dar în final decide să se omoare pe el. Seymour Glass (unul dintre fraţii geniali din opera lui Salinger) se împuşcă în cap, pentru că nu crede în iubirea şi înţelegerea dintre sexe şi pentru că îşi dă seama că şi fetiţa asta mică, minunată şi inocentă, o să ajungă în timp o femeie pe care n-o s-o mai înţeleagă, aşa cum nu-şi mai înţelege nici propria nevastă.

Desigur că este o variantă destul de pesimistă asupra universului, dar în perioada aceea mă împăcam destul de bine cu ea. Şi îl iubeam pe Seymour. Şi pe Emilian Oprea, cel care îl juca, şi care a spus că numai el poate să îl joace pe Seymour, şi care poate că a avut dreptate.

Tu mai ai şi motivul copilăriei în piesele tale.

Da, tot din seria asta e cumva, în sensul de pierdere a inocenţei. Mă leg de trecut foarte tare şi încerc să nu-l pierd. Radu Afrim zice că trăim retroactiv. Se poate, m-am ataşat cumva de expresia asta. Şi încerc să aduc asta şi în spectacolele mele. Să nu mă desprind de trecut, să port cu mine tot ce a mai rămas frumos de atunci. Şi Lolita îmi place foarte mult, iar Vladimir Nabokov este unul dintre scriitorii mei preferaţi, care tratează temele mele preferate.

Mi-ar plăcea să fi trăit pe vremea lui Nabokov, sau el pe vremea mea, şi să fim prieteni, să vorbim la telefon şi să-i pot pune întrebări despre orice. Mi-ar plăcea să fac într-o zi „Franny si Zooey“ a lui Salinger. Am făcut o dramatizare după ea. Este o poveste despre Iisus.

Iris Spiridon,
regizoare

Ai şi tema cu religia?

Nu, deloc chiar, doar că mi se pare foarte mişto cartea asta în special. E despre Iisus, dar nu apare Iisus, este prezent în nişte discuţii doar. Îmi place să zic despre ea că este o carte religioasă, deşi nu ştiu dacă e o carte religioasă în sensul romantic.

Ai viziuni controversate asupra romantismului ca şi Radu Afrim…

E bine să fii controversat. Cel mai nasol e să fii nicicum. Eu n-aş putea să fac spectacol după spectacol, sunt mult mai leneşă din punctul acesta de vedere. El e mult mai activ. Primul spectacol al lui pe care l-am văzut a fost „Alge“ sau „Casa Bernardei Alba“, la care eu am ezitat să merg fiindcă nu voiam să văd un spectacol cu „femei parăsite şi îndoliate“.

A fost cea mai mişto chestie pe care o văzusem eu până atunci. Nici vorbă de femei supărate, era plin de viaţă, de energie erotică, de frumuseţe, mister şi senzualitate dark, duse până la extreme. I-am văzut apoi aproape toate spectacolele, am şi lucrat împreună la „E doar sfârşitul lumii“. Eu eram în anul doi şi m-a trimis profesorul meu să fac asistenţă de regie. Eu până atunci nu prea vorbeam cu Radu despre teatru, nu ştiam cum lucrează, era mult mai mult o relaţie de prietenie. M-a surprins foarte tare să-l văd lucrând.

Lucrurile pe care le spunea erau extrem de subtile, mă întreb şi acum dacă actorii în general sunt pregătiţi să înţeleagă şi să primească acest gen de lucruri de la un regizor ca el. Ce gândeşte el mi se pare mai profund şi mai interesant pentru mine, decât zona vizuală prin care se exprimă el, şi care este la un nivel foarte ridicat oricum.

Iris Spiridon Foto: Andrei Runcanu

Radu Afrim a fost modelul tău în carieră?

Eu nu am o carieră. Şi dacă aş avea, nu cred că aş face-o după un model. Radu este un om foarte frumos pe care doar îl iubesc. Dar foarte rar iubeşti o persoană pe care nu o poţi invidia într-un fel sau altul. Îl invidiez şi îl iubesc pentru că e liber, şi pentru că a mers pe un drum nou, făcut parcă pentru el, pentru că a mers prin toate oraşele să facă spectacole, pentru că nu a stat acasă, pentru că aşa îi place lui să-şi trăiască viaţa, chiar dacă a ieşit şi o mare carieră din asta. Nu pot să-mi doresc să fiu ca el, pentru că îmi doresc doar să fiu ca mine.

Nu ştiu dacă trebuie să fie foarte personală relaţia dintre regizor şi actor. Eu am lucrat foarte mult cu prieteni şi într-un fel e mişto, dar pe de altă parte n-aş mai face asta. Te inspiră mai mult cineva pe care nu-l cunoşti, şi pe care mai ai încă interes să-l descoperi. Dar mă interesează foarte mult să lucrez cu actori deştepţi şi deschişi.

Iris Spiridon,
regizoare

Ai găsit vreun actor deştept şi deschis?

Da, chiar doi. Istvan Teglaş şi Elena Popa. Când am lucrat cu ei n-am avut senzaţia că sunt singură. Elena mi-a dat senzaţia că în sfârşit poate căpăta sens ceea ce spun, iar Istvan mă inspiră foarte tare, ca om şi ca actor, l-aş vedea în multe roluri şi în multe poveşti preferate de-ale mele. Dacă avem noroc, o să ajungă într-o zi un actor de care ar avea oricine nevoie, iar el, dacă rămâne la fel, n-o să se ducă la oricine. Şi el şi Elena sunt şi niste oameni foarte mişto, de unde, de altfel, cred că porneşte totul.

Sunt fixistă şi contează mult cum sună textul la mine în cap, fiindcă sunt foarte obsedată de cuvinte şi de sensul lor. Totul porneşte de la text. Şi e foarte greu să faci pe cineva să înţeleagă ce e la tine în cap. Sunt doar două variante. Ori îl pui cu mâna ori chiar înţelege singur. Elena este singura persoană pe care n-am avut senzaţia că am plictisit-o cu indicaţiile mele. Iar cu Istvan de exemplu mi se întâmpla să zicem acelaşi lucru în acelaşi timp.

Mie îmi place să fiu cu actorii pentru că îmi plac oamenii, şi mă interesează ce se întâmplă între noi, atunci când interacţionăm. Fac teatru pentru că vreau să exprim într-un fel faptul că-mi place să trăiesc. Nu aş face „spectacol“ din depresiile mele. Pot să fiu şi antipatică, dar nu la modul nasol, pot să fiu foarte plictisită la repetiţii şi să fac să se înţeleagă clar că nu-mi place.

Iris Spiridon,
regizoare

Aş putea probabil să mă prefac că sunt mai interesată, dar nu prea îmi place să mă prefac. Dar măcar ştiu ce e bine şi ce nu e bine, asta chiar ştiu. Asta mi-a zis şi Cristi Puiu, care este cel mai deştept om pe care îl cunosc, că dacă eu gândesc bine, nu trebuie decât să urmăresc jocul actorilor şi să le spun ce e bine şi ce e prost. Nu cred că trebuie să-i învăţ eu actorie, ci doar să le dau măsura corectă a lucrurilor.

Şi dacă mai ai noroc şi întâlneşti actori care sunt dispuşi să dea ceva cu adevărat din ei, la modul intim, într-un spectacol, pariul este aproape câştigat. Eu mă identific cu spectacolele mele şi sunt toate poveşti personale pe care îmi face plăcere să le văd. Dacă măcar unul dintre actorii mei face acelaşi lucru, ajutându-se de viaţa şi experienţa lui, planul metafizic este şi el asigurat.

La voi relaţiile sunt foarte fragile

Depinde. Eu prefer să fiu în relaţii relaxate cu toată lumea, nu de genul eu sunt regizorul, tu eşti actorul. Adică, OK, suntem în situaţia: eu îţi zic, tu faci, dar asta nu înseamnă nimic. Astea sunt nişte convenţii inventate de noi. Eu mă agit foarte tare pe moment. Mi se pare că trebuie neapărat să iasă şi după aceea mă plictisesc. Mă gândesc la următorul proiect. Nu mai reuşesc să simt nimic intens când văd pentru a zecea oară un spectacol de-al meu. Nu că aş avea multe…

Dar am jucat la Arad într-un festival „Trust me if U can“ şi era un public de unguri foarte mişto care erau foarte atenţi şi atunci părea alt spectacol şi atunci m-am bucurat şi eu. Dar asta nu se întâmplă des. Desi, la „Trust me“’ am o senzaţie bună în general pentru că noi am fost o echipă la acest spectacol, şi asta se simte şi după ceva timp. Aş mai face parte din echipa asta şi altă dată.

La ce teatru ai vrea să lucrezi?

La orice teatru de stat. De fapt, nu sunt un spirit atât de „underground“. Mi-ar plăcea să lucrez în stilul meu, în orice teatru din Bucureşti sau din ţară. Dacă ar fi să aleg, la Odeon aş face „Minunatele oase“ de Alice Sebold. E o carte superbă despre o fetiţă care povestesşe din Rai cum a fost omorâtă, şi apoi urmăreşte cu emoţie investigaţiile ca într-o intrigă poliţistă, şi ceea ce se întâmplă mai departe cu cei care au iubit-o. Este cea mai adevărată poveste despre separare pe care am citit-o.

Ar fi un decor foarte mişto, pentru că ucigaşul are o colecţie de case de păpuşi. Crima se întâmplă în lanul de porumb. E un univers de „Twin Peaks“ al lui David Lynch. Ar fi un proiect mai mare, cu mulţi actori, care chiar nu se poate decât la teatru. E tot un proiect de suflet, care a început în anul I, când împreună cu Ilinca Manolache i-am dat viaţă în sala numită „Brotac“, care era un mic pod pictat de mine cu desene de copiii presărate cu pete de sânge, şi în care Ilinca a jucat-o pe Susie. Îmi amintesc că încă simţeam ceva emoţie atunci, în sensul cel mai bun.

Avem toată viaţa să descoperim adevăruri în artă şi n-o să ştim poate niciodată care e adevărul. Eu cred în adevărul personal, ca şi Oscar Wilde, pe care îl consider aproape un prieten imaginar. Cred numai în ce gândesc eu cu mintea mea şi nu mă las deloc influenţată. Şi până acum mi s-a demonstrat că numai aşa mi-au ieşit bine lucrurile.

Iris Spiridon,
regizoare

Mă pot influenţa numai oamenii pe care îi admir şi pe care îi iubesc, şi atunci pot să las garda jos foarte uşor. De vreo trei ani de când am început să lucrez cu Istvan, cred că el a reuşit cu adevărat să mă influenţeze în bine, să-mi arate că există o cale să exprimăm împreună ce avem mai bun în noi.

Eu nu cred în niciun fel de text sau de artă care are morală sau adevăr sau temă. Eu vreau doar să arăt un fragment de viaţă la care mi-a plăcut să mă uit şi apoi să îl pun şi în faţa altora. Nu cred în mesaj în primul rând.

Iris Spiridon,
regizoare

Cu ce actori ai vrea să mai lucrezi?

Îmi plac foarte mulţi actori şi n-am atâtea piese pentru ei, ca să nu mai vorbim de spaţii în care să lucrăm. Aş vrea să lucrez la Sfântu Gheorghe, la modul ideal, dacă aş putea face un mix între trupa de români de acolo şi cea de unguri. Ăsta e ultimul meu capriciu. Când eram mică aveam actori preferaţi, pentru care făcusem un cult şi pe care mi-i amintesc mereu cu mult drag.

Nu credeam că există nimeni pe lume mai bun decât ei: Andreea Bibiri, Marius Stănescu şi Sorin Leoveanu. Cred că aveam de atunci gusturi bune. În facultate am lucrat foarte mult cu Ioana Anastasia Anton, mai ales pentru ultimul spectacol: „Jurnalul secret al Laurei Palmer“, pe care l-am jucat în Gală la săliţa mică de la Teatrul de Comedie.

Îmi plăcea de Ioana pentru că era frumoasă şi inocentă, în timp ce trebuia să joace o curvă perversă şi drogată, era contrastul perfect, părea o sfântă, orice ar fi făcut. Dar inocenţa a fost de mult acceptată ca cea mai rea dintre perversiuni. Ioana m-a inspirat foarte mult, adică ea a fost muza mea.

Credit foto sus: Marius Olteanu

Iris Spiridon şi Andreea Bibiri

17
/05
/23

Jurnalista de televiziune, publicista și romanciera Marilena Rotaru a împlinit 75 de ani de viață și 55 de ani de carieră. Cu această ocazie, renumita realizatoare de programe culturale la TVR a acordat recent un interviu inedit, publicat în mai 2023, în revista de literatură „Cuvânt românesc” din Madrid, Spania, realizat de scriitoarea și jurnalista Rhea Cristina.

21
/04
/23

Despre Corina Sîrghi, cea care și-ar fi dorit să se nască în Sicilia, cea care crede că zambilele miros a un nou început, cea care are o slăbiciune pentru cuvântul „șarlatan“, Corina care bea prosecco și care ar întinde mese de dimineața până seara. Despre ea și despre alfabetul vieții ei, în rândurile următoare.

24
/02
/23

INTERVIU Spectacolul „Un basm urban”, semnat de Norbert Boda, este una dintre noutățile de pe scena teatrală bucureșteană care ne atrag atenția în aceste zile. Înainte de premiera de la Teatrul Metropolis, am stat de vorbă cu tânărul regizor despre musicalul care abordează poveștile orfanilor. Iată ce am aflat! 

10
/02
/23

Luna Maar este o vocalistă, compozitoare și chitaristă din România, născută în Deva. S-a mutat în București, unde a absolvit Universitatea Națională de Muzică.

20
/01
/23

Ziarul Metropolis vă recomandă „Hacking Work“, primul podcast din România care vorbește clar, curajos și cinstit despre piața muncii, angajați și organizații, competență și performanță, climat și mentalități, creativitate și eficiență, colaborare și recompensă, oameni și nu resurse, leadership și nu leadershit.

16
/01
/23

Tatiana Ernuțeanu, poetă, eseistă și publicistă, a publicat recent volumul „Buletin de știri blues“, la Editura Tracus Arte (2022) și volumul „Carne, visuri si oase triste uitate în Hydra“, Editura Eikon (2020). Scrie pentru revistele Forbes Life și Psychologies.

11
/01
/23

The Strizzers sunt o trupă de rock alternativ din București, care își invită ascultătorii să exploreze alături de ei un nou concept – rockul urban.

17
/11
/22

Tandem este un eveniment ce aduce pe scenă speakeri duet. Speakeri ce se cunosc și au o relație. Sunt fie prieteni, iubiți, familie, parteneri de afaceri, colaboratori și vin pe scena Tandem să spună aceeași poveste, fiecare din perspectiva proprie. Cu scopul de a arăta ambele fețe ale aceleiași monede și de a puncta necesitatea comunicării în ambele sensuri.

11
/11
/22

A fost numit „cel mai cunoscut bluesman român” și „gringo de România”, însă de fapt eludează multe categorisiri. Un artist self-made, care s-a reinventat de mai multe ori – și pare să nu se oprească încă.