MEMORIA CULTURALĂ Sandina Stan s-a născut şi a crescut la Iaşi într-o familie de artişti: “mama avea darul cântului şi un frate – pe cel al mânuirii arcuşului”. După ce a terminat liceul şi anunţând că vrea să se înscrie la Conservator, părinţii i-au spus că lucrul acesta poate să fie admis doar dacă îşi mai ia o licenţă. Astfel, a urmat în paralel cursurile de la Conservator şi pe cele de la Drept.
Un articol de Monica Andrei|3 martie 2015
La Conservatorul din Iaşi a ajuns la clasa Agathei Bârsescu, cea care a avut o mare influenţă asupra viitoarei actriţe. Pe lângă actorie, a urmat și clasa de canto, dar vraja teatrului a pus stăpânire pe ea pentru totdeauna.
Obişnuia să spună: “Teatrul este marele ideal al al vieţii mele, este viciul pentru care trăiesc şi prin care trăiesc. Mirajul scenei, lumina reflectoarelor, sutele de perechi de ochi fixându-mă din sală, aplauzele, culisele cu trepidantul loc ritm, frământările compunerii rolului, grija de a egala încrederea ce mi se acordă, toate acestea mă cuprind cu patimă, ca într-o vrajă.”
După absolvirea Conservatorului, Sandina Stan a plecat la Paris, unde a continuat studiile de canto la “Ecole normae de musique” a lui Cortot –Thibaud şi Casals, iar cele de artă teatrală cu Charles Dullin. A absolvit şcoala, cu rolul Hildei din “Constructorul Sonelss” de Ibsen, apoi s-a întors în ţară şi s-a angajat la Teatrul Naţional din Iaşi, unde era director Ionel Teodoreanu. Acolo mai jucase în studenţie, făcuse figuraţie. Debutează în spectacolul cu piesa “Banque Nemo”, în regia lui Aurel I. Maican.
Pe scena teatrului ieşean a avut o perioadă frumoasă, cu un repertoriu bogat şi variat în roluri mari. Deşi fusese catalogată ca o actriţă cu aptitudini pentru roluri de dramă, ea a jucat în spectacole de teatru de operetă: “Alteţa sa iubeşte”, “Suzana”, “Geisha”, “Luna de miere” şi “D-ra ciocolată”.
Visul cel mare al Sandinei Stan era să se mute în Bucureşti. Atfel, demisionează de la Teatrul Naţional din Iaşi (directorul teatrului îi adresează o frumoasă scrisoare de mulţumire pentru activitatea depusă) şi vine în capitală.
Pe scenele bucureștene
Deşi era o apariţie nouă pe scenele teatrelor bucureştene, actriţa se adaptează cu repeziciune mediului. Era prin jurul anilor ‘40 când debutează în Teatrul “Regina Maria” în spectacolul cu piesa “Nunta de argint”. Este frumoasă, are intuiţie şi ambiţie; este uşor remarcată deoarece aduce pe scenă parfumul unei gingăşii amestecate cu farmecul moldovenesc. Cucereşte inima publicului, rolurile curg, joacă alături de actori mari în spectacole de comedie, în roluri de cochetă sau ingenuă.
La Teatrul de Comedie, în spectacolul cu piesa “Problemă de rezolvat”, joacă alături de Ion Iancovescu, Leny Caler, Gheorghe Timică; în “Jocul de-a vacanţa”, are parteneri de scenă pe Mişu Fotino şi George Vraca.
A fost distribuită în filmele: “La vîrsta dragostei” (1964), „Fratii Jderi” (1973), „tefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975), „Fraţii Jderi” (1974), „Fair Play” (1977) şi un film de televiziune – „Un nasture sau absolutul” (TV) / (1970)
O bună parte din viaţă, Sandina Stan a predat cursuri de dicţie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” unde a fost şefa catedrei “Arta şi Tehnica Vorbirii”. A scris două cărţi importante: “Tehnica vorbirii scenice”, (1967) ; „Arta vorbirii scenice”, (1972)
Arta teatrului este o artă a vorbirii, iar actorul trebuie să fie stăpân pe arta vorbirii scenice. Omul gândeşte în cuvinte şi de precizia formulată a gândului depinde claritatea ideii exprimate. Numai rostirea corectă comunică şi întregeşte claritatea unei idei bine exprimate.
Tehnica vorbirii scenice este un manual de corectare a defectelor funcţionale, care pot fi eliminate prin exerciţii specifice fiecărui defect. Pentru actor, corectarea defectelor de vorbire e necesară, iar tehnica vorbirii scenice se ocupă şi de justa funcţionare a aparatului fono-respirator.
Sursa : F.O. Fosian – 87 de artişti bucureşteni
