Sărbătorile de iarnă, pe vremea fanarioților
http://www.ziarulmetropolis.ro/sarbatorile-de-iarna-pe-vremea-fanariotilor/

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

Un articol de Georgeta Filitti|29 Decembrie 2016

În ajun, vodă ieşea din Palat şi se ducea la Spătărie (în sala tronului); apoi, însoţit de Curte, se îndrepta spre biserică. Spătarul îi ducea sabia, buzduganul şi cuca (acoperământul de cap). Era vorba de un alai de sute de persoane – toată slujitorimea – care străbătea uliţele oraşului. La biserică era aşteptat de marii boieri şi de mitroplit. Se oprea în mijlocul locaşului (în locul numit odinioară, în Bizanţ, omfalos), închinându-se la icoana Mântuitorului şi la cea a Sf. Fecioare. Apoi lua loc în strana domnească. Teoretic era cel dintâi împărtăşit; în fapt, de teama otrăvirii, cuparul încerca sfintele taine înainte. La ieşirea din biserică, vodă era întâmpinat de căpitanul de vânători care îi prezenta trofee cât mai arătoase. Revenea în sala tronului pentru sărutarea icoanei Maicii Domnului; corul intona troparele, iar afară se descărcau tunuri, puşti, pistoale. Urma lectura oraţiilor de Crăciun şi o laudaţie bine simţită a domnului, „pildă vie de conducător ideal…, împodobit de Dumnezeu cu toate darurile…, cârmuind cu podoaba înţelepciunii”. Apoi ţiganii zlătari îi ofereau 15 ocale de aur, cota obligatorie pe care trebuia s-o scoată anual din râurile ţării. Restul supuşilor prezenţi îi dăruiau postavuri de preţ, brocarturi, covoare, vase de argint ş.a.

Vodă răspundea scurt, mulţumind, apoi, dacă era bine dispus, dădea fiecăruia câte un galben. Între cei astfel miruiţi nu erau uitaţi preoţii. După plecarea acestora, curtea „se îndulcea” cu votcă şi zaharicale. Băutura, slabă, era de fapt un vin îndulcit şi colorat (cu scorţişoară, lămâie, trandafir, micşunele).

O ceremonie asemănătoare se desfăşura în apartamentele doamnei (în harem). Discursul era la fel de ditirambic („Doamnă şi stăpâna noastră, icoană adevărată, însufleţită cu trei bunătăţi, adică cu înţelepciune, cu blândeţe şi cu mare dragoste către noi”) şi urmat de daruri.

Tipicul zilei de ajun se repeta de Crăciun la Spătărie şi biserică, cu adaosul împărţirii făcliilor de ceară, ţinute aprinse până la săvârşirea slujbei. La întoarcerea în sala tronului, urma un ospăţ unde mesenii (în număr de 16) erau riguros aşezaţi, după rang. Tobe, trâmbiţe şi sloboziri de puşti marcau începutul mesii. Ca să-şi cinstească musafirii, vodă bea un pahar pentru fiecare. Farfuriile, indiferent de numărul felurilor, nu se ridicau de pe masă încât, după 5-6 ore de ospăţ mesenii aflaţi faţă în faţă nu se mai zăreau între ei.

După ce slujise Curtea, pesonalul se ducea în oraş la colindat, de fapt ca să adune bani, încât bucureştenii trebuia să ţină uşa încuiată sau punga deschisă.

În continuare, la Palat se făceau vizite. Între altele, dascălii şcolilor (grecească, românească, slavonă), cu elevii fruntaşi, o omagiau pe doamna, fiind răsplătiţi cu bani. A treia zi de Crăciun, egumenii greci aduceau miei, viţei, curcani şi găini; primeau în schimb o cafea şi urări de revenire şi în anul următor.

De Sf. Vasile atmosfera de sărbătoare era asemănătoare, cu unele completări: celui care strănuta i se oferea un pocal de vin şi o bucată de postav bun pentru o haină; dacă vodă era cu strănutul, primea un brocart din vistieria ţării. În încheiere, se aducea la masă o plăcintă cu răvaşe. Cu bucata în mână, mesenii erau datori să-şi citească cele scrise înăuntru, chiar dacă, spre hazul asistenţei, găseau „beţiv, îngâmfat, făţarnic, râvnitor de domnie”.

În ajunul Bobotezii, egumenii mânăstirilor aduceau domnului felurite plocoane (piei de vulpe, jder, peşte, brânză, smântână). A doua zi se făcea slujba Iordanului, adică botezarea apei în prezenţa lui vodă aşezat pe o estradă impunătoare, cu marii boieri în preajma sa. Ziua se încheia cu o paradă a cailor din grajdurile domneşti. Toată ziua, persoane special desemnate stropeau lumea cu aghiazmă. Gestul putea avea consecinţe neplăcute; dacă aghesmuitul nu dădea un bacşiş îndestulător era aruncat în apa îngheţată a Dâmboviţei…

În ajunul Bobotezii, egumenii mânăstirilor aduceau domnului felurite plocoane (piei de vulpe, jder, peşte, brânză, smântână). A doua zi se făcea slujba Iordanului, adică botezarea apei în prezenţa lui vodă aşezat pe o estradă impunătoare, cu marii boieri în preajma sa. Ziua se încheia cu o paradă a cailor din grajdurile domneşti.

Foto: Principele fanariot Mavrogheni avea o trăsură trasă de cerbi / Wikipedia

 



23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

Page 1 of 3123