I-am invitat pe spectatori să ne trimită povestiri care să conţină experienţele lor culturale de la Teatrul Metropolis. Am primit pe adresa redacţiei 28 de povestiri. Patru dintre ele vor fi publicate în Ziarul Metropolis şi vor primi invitaţii la „Lecţia de violoncel“, cu Radu Beligan.
Un articol de Ziarul Metropolis|8 decembrie 2013
Săptămâna aceasta i-am invitat pe spectatori să ne trimită povestiri care să conţină experienţele lor culturale de la Teatrul Metropolis. Am primit pe adresa redacţiei 28 de povestiri. Patru dintre ele vor fi publicate în Ziarul Metropolis, iar cei care le-au scris vor primi patru invitaţii duble la cel mai nou spectacol al Teatrului Metropolis, „Lecţia de violoncel“, cu Radu Beligan şi cu Marius Manole.
Primele două povestiri, pe care le vom premia cu câte o invitaţie dublă la spectacolul din 9 decembrie, de la ora 19.00, sunt scrise de Adriana Filip şi de Ruxandra Vişoiu. Mâine vom publica alte două povestiri, care vor primi invitaţii la spectacolul din 10 decembrie. Spectacolul „Lecţia de violoncel“, după o piesă de Mona Radu, este regizat de Felix Alexa, şi îi are în distribuţie pe Radu Beligan, Marius Manole, Lamia Beligan, Rodica Ionescu/Tania Popa.
Pe 14 decembrie, chiar de ziua lui de naştere, când va împlini 95 de ani, Radu Beligan va juca în acest spectacol şi va fi sărbătorit chiar pe scena Teatrului Metropolis.
În continuare, puteţi citi cele două scrisori câştigătoare.
Adriana Filip: „Am avut parte de magie! La propriu!“
„Spectacole sunt fel și fel. Și toate au un mod anume de a transmite o emoție, o stare, o lume. N-ai cum să nu găsești măcar ceva frumos în fiecare dintre ele. Fie că e vorba de un personaj sau ceva din decor, o replică sau un gest cât de mic. Spectacolele au un acel ceva, începând de la genul în sine pe care-l reprezintă.
La Teatrul Metropolis s-a întâmplat să văd până acum două comedii. Așa a fost să fie. Prima se recomandă a fi una ”extrem de neagră, la care o să râzi cu lacrimi. De crocodil”. Cealaltă se declară a fi ”o comedie de situaţie, spumoasă, unde scenele se îmbină într-o serie de urmăriri şi încurcături spectaculoase.” Poate ați intuit, poate nu. Ei bine, vorbesc de ”Tom&Jerry” și de ”Țarul Ivan își schimbă meseria”.
Prima e mai macabră decât sună. Și oricum, suntem anunțați de la început că n-are nimic de-a face cu motanul Tom și șoricelul Jerry. E o joacă de-a ei doi, dar o joacă de adulți. Cu crime, cu strategii de omor, cu bănuieli și certitudini, cu nesiguranță și hotărâre. E un puzzle care se construiește timp de două ore și pe care-l vezi sub ochii tăi cum se compune. Și parcă te întrebi în gând: Ce urmează? Ce crimă mai pun la cale?
Ce mi-a plăcut? Decorul. Mult. Adică eficiența lui. Da. A fost atât de simplist, dar atât de util! S-a transformat în atâtea moduri câte scene de crimă realizau Tom (Florin Piersic Jr.) și Jerry (Paul Ipate) și aveai impresia că sunt folosite mai multe piese de mobilier. Și dinamismul piesei, și muzica chiar au fost reușite. De victimă (Laurențiu Bănescu)? Săraca victimă! Sau fericita? Sau mai bine zis, ferice de noi că l-am văzut pe Laurențiu Bănescu mulându-se pe fiecare personaj, creionându-i fiecăruia în parte o tipologie. Partea cu el-personajul devenind o ”ea” a fost savuroasă. Dar să nu spun mai multe…
De la o comedie neagră, de la un Tom și-un Jerry, patinez la comedia cea ”spumoasă”, cu țari și țarine, cu patriarhi și opricinici și cu un grămătic enervant de fabulos!!! Pentru că da! Vlad Logigan, în rolul Fedkăi, este genial! Cucerește prin interpretare, prin gesturi, prin mimică. Prin expresivitate, prin comic, prin efervescență și naturalețe. Prin culoarea pe care-o aduce personajului, prin amprenta pe care și-o lasă asupra lui și, și, și… Merită toate aplauzele și felicitările pentru ceea ce este și pentru ce-a putut să facă pe scenă! Cu asta, mi-a demonstrat, din nou, că nu contează dacă ai un rol secundar sau unul principal, ci contează ce faci cu el și cum îl prezinți publicului!
Despre decor? Genial! Poate cel mai bun pe care l-am văzut vreodată la o piesă (și am fost la destule spectacole de teatru). Și costumele m-au impresionat! Autentice, pline de viață… ce mai! Un adevărat regal! Ce-i drept, cu așa costume, așa treceri prin timp: Moscovele lui 1565 și 1935.
Și da! Eterna întrebare a bărbaților: ”Ce gândesc femeile?” își caută răspunsul, iată, de când lumea. Inventatorul mașinii timpului (Marius Gâlea), încercând să facă ”urâțenia” de aparatură să funcționeze, apelând la calcule matematice cu sinus și cosinus, găsește pentru eterna întrebare un posibil răspuns: ”Oare ce-o fi în capul femeilor? Cosinus!”
Administratorul blocului (Mircea Rusu) dovedește că-și urmează meseria cu strășnicie. Într-o discuție cu inventatorul despre spațiu și timp, el răspunde prompt. Inventatorul: ”Cum să-ți explic ce e timpul, dacă nu știi ce e spațiul?”, și administratorul, ca replică: ”Ei ce e spațiul! Spațiul locativ!”.
Un tot și-un total. Cam așa pot descrie această piesă. O îmbinare fericită de stări, de emoții, de culoare. Personaje cu tipologii diferite, din epoci diferite, personaje cărora nu le lipsește umorul. Un umor frumos, relaxant, care te urmează timp de trei ore. Chiar și-n pauza spectacolului. Căci și atunci, am avut parte de magie! La propriu!
Iac-așa și iar-așa, tot așa și uite-așa/ Eu închei pledoaria. Pam pam!“.
Citiţi şi: FOTOGALERIE Lectia de violoncel. Radu Beligan, sărbătorit la Teatrul Metropolis, la 95 de ani!
Ruxandra Vişoiu, 22 de ani, studentă: „O poveste“
„Au fost odată ca niciodată o fată și un băiat. Proaspăt îndrăgostiți, în prima lună de relație – vremea descoperirilor, a fluturilor în stomac și evident, a provocărilor!
Cum care provocări? Păi fata trebuie evident impresionată pentru a realiza cât de norocoasă e că băiatul a ales-o pe ea dintre toate fetele din facultate, evident! Mai o plimbare cu mașina, mai un suc, o înghețată, un film la cinema văzut pe jumătate. Păi normal că pe jumătate, doar nimeni nu are timp și de vizionat și de săruturi furate pe întuneric, nu?
Și nici fata nu trebuie să se lase mai prejos. (Ca să fie totul clar, fata în discuție este subsemnata). Mai ales că ea e venită la studii din provincie, iar băiatul e bucureștean. Ba mai rău, e băcăuancă, iar după povestea cu Moni și Iri săracul orășel moldovenesc s-a ales cu reputație de pomină în materie feminină… Așa că trebuie să luptăm și mai intens pentru a demonstra că nu suntem toate făcute din același aluat, ba dimpotrivă!
Dar revenind – venise rândul fetei să îi propună băiatului un loc de ieșit în urbea bucureșteană. Și, culmea, nu l-a dus la o clișeică plimbare în Cișmigiu sau la un cancerigen meniu fast-foodist în mall. L-a dus la teatru. La Teatrul Metropolis. Pentru aceasta s-a înarmat nu doar cu o rezervare făcută din timp, că deh, e teatru cu pretenții și mereu plin spectatori. Ci și cu mult curaj, pentru că băiatul nu era mare amator de spectacole. Nu pentru că nu ar avea destul bun-gust și bun-simț pentru a aprecia arta teatrală, îl măsurase fata, ci pentru că nu a avut cine să îl introducă în această lume fascinantă până atunci.
Buuun. În ziua cu pricina pornesc ușor de mânuță de la metrou Romană spre Teatrul Metropolis. Băiatul era cam neîncrezător că va fi dus în siguranță la destinația propusă – el însuși nu cunoștea bine zona, nu mai fusese în viața lui la Teatrul Metropolis și fata de felul ei nu era foarte orientată în spațiu. Ea însă îl conduce cu încredere pe drumuri și străduțe neștiute, insistând că se află pe calea cea bună și că vor ajunge la piesă în timp util.
Și surpriză, fără a apela măcar o dată la GPS (veșnic util în păienjenișul de străduţe întortochiate ale capitalei) zăresc în față clădirea teatrului! Băiatul e impresionat. Fata e mândră de ea. El și mai impresionat, ea și mai mândră când sunt întâmpinați la intrare de un ceremonios portar. Bună seara, mulțumim!
Ajung în sală. Lui i se dezvăluie surpriza – pentru că, da, piesa trebuia să fie o surpriză – Edith Piaf. Cu Claudia Negroiu. Edi ce? N-are nimic, fata face un scurt rezumat privind viața și activitatea consacratei artiste. Din nou, băiat cucerit. Shhh, s-a stins lumina. Începe.
Să mai spun și că i-a plăcut teribil de mult piesa? Sau că acela a fost doar primul dintre zecile de spectacole la care au mers împreună, tot de mânuță, în cei 2,5 ani de când sunt împreună? Aww, poate nu trebuia să spun. Dar iată că am spus. Și cine știe, poate ăsta e un semn – că Teatrul Metropolis le-a purtat noroc!“.
