Scurte vederi din oraşele lui Andrei Crăciun
http://www.ziarulmetropolis.ro/scurte-vederi-din-orasele-lui-andrei-craciun/

La Bookfest, se lansează duminică, 1 iunie, începând cu orele 15.30, la standul Editurii Humanitas, volumul „Baricadele”, scris de colegul nostru Andrei Crăciun. Vor vorbi, la lansare, publicistul Radu Paraschivescu şi actorul Florin Piersic Jr. “Baricadele” adună o mică parte din publicistica autorului din ultimii opt ani.

Un articol de Petre Ivan|29 Mai 2014

Volumul apare în colecția “Eseu”, căci nu s-a putut încadra în rigorile explicite ale unei colecții de “Jurnalism”.

Cartea este structurată pe cinci capitole – “Unele autobiografii” (dedicat lui Radu Cosașu), “Revoluțiile mele” (dedicat lui Scott F. Fitzgerald), “Colțul roșu” (dedicat lui Ioan Chirilă), “Anii din anticameră” (dedicat Virginiei Woolf) și “Celelalte autoportrete” (dedicat lui Geo Bogza și Brunea-Fox).

Fiecare dintre acestea ascunde o poveste care poate fi spusă și care va fi cândva spusă. Ultimul dintre ele este o sumă de note de călătorii. Sunt prezentate aici întâmplările care l-au purtat pe ziaristul Andrei Crăciun din China în Chile și din Chile în Cuba.

Gazetarul face din orașele prin care a trecut orașele sale. Iar dacă orașele ar putea deveni oameni și astfel deveniți s-ar așeza vreodată în fața unei oglinzi, riscă să nu se mai recunoască. Dar până atunci, e poate mai bine să-l credem pe Andrei Crăciun când ne scrie Tel-Avivul, Florența, Bruxellesul, Havana, Lima, Santiago de Chile, Verona, Istanbulul, Londra, Catania, Salonicul, Veneția, Tenerife, Roma, Barcelona, Dublinul, Parisul, Praga, Berlinul, Amsterdamul și încă altele.

Tel-Aviv

Sunt pe plajă, la Marea Mediterană, în Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzică – “Nocturnele” lui Chopin în intrepretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiască mort la 95 de ani, la Geneva, în Elveţia. Am fost, cândva, la Geneva, și nu m-am gândit nicio clipă că acolo, în paradisul acela steril, pot muri pianiști, dar uite că. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intră în amurg.

Florența

UNESCO a declarat centrul istoric al Florenței patrimoniu mondial încă din 1982, încă înainte să mă nasc. Nu era nevoie să am această informație. Nu îmi trebuie mai mult de un apus de soare peste râul Arno ca să declar Florența, fără să mă consult cu nimeni în prealabil, cel mai frumos oraș din lume. Privesc în jur, pe jumătate nebun, și Toscana întreagă mi se suie la cap ca un vin, probabil vechi.

Bruxelles

Bruxellesul, noaptea: ticăloși care trăiesc în costume, pe ploaie, îmbătați de bere, cu cravatele în pumni, domnișoare cu tocuri moderate, încercând să uite perfecțiunea din minunata lume nouă tocmai în cârciumă, la Delirium. Așa.

Havana, ora 11.00, ziua

11.00. Pe la terase încep să vină formațiile. Au stat până dincolo de miezul nopții, iar acum se întorc pentru prânz. Bărbații își desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerăbdarea cu care ai dezbrăca o iubită, fetele lasă să le cadă din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, și stau, așa, desculțe, pe asfaltul care e încins la temperaturi încă suportabile.

Havana, la ora 12, tot ziua

12.00. Bătrânii se dau mat unii pe alții, cu nebunii, prin parcuri. Înainte să fie a fraților Castro, Cuba a fost a lui Capablanca.

Lima

Ajung uşor să mă gândesc la paradis. Deşi iadul e unul, paradisurile sunt multiple – o aflăm dacă întoarcem cuvintele lui Tolstoi pe dos, cum trebuie uneori să şi facem, ca să suportăm realitatea. Uite un quechua! Trece indiferent pe lângă mine, în urma paradisului personal. Mă gândesc iar la Ostap Bender.

Eu am palmierii mei, aici, în Lima. Eu am palmierii mei! – ce frază! Dacă aş putea trăi în prezent, în această zi de luni, orele 16, v-aş putea scrie în cunoştinţă de cauză despre cum e să ai palmierii tăi. Nu pot. Ce bine ar fi să fie acum o duminică!

baricadele

Santiago de Chile

Nu este o dimineaţă portocalie, nu e nici măcar roşie ca remuşcarea, e o dimineaţă de vară, dincoace de Ecuator, sunt 30 de grade minunate la umbră, difuzoarele revarsă versurile formaţiei Rafaga. E o coincidenţă care îmi dă speranţă. Ştiu aceste versuri, pe ele am învăţat perfectul simplu în limba spaniolă, la Institutul Cervantes, pe când nu se mutase încă lângă Cişmigiu.

„Mă minţişi şi apoi mă părăsişi, îţi bătuşi joc de marea mea iubire”. Îmi port din nou părul lung şi mă simt iar tânăr, le fredonez şi, pare ireal, dar nu e!, barmaniţa mă invită la dans. Dansez cu barmaniţa.

Port un tricou cu bretele inutile, barmaniţa mă plesneşte cu elasticul bretelei care îmi şerpuieşte pe spate şi râde. Ra-fa-ga! Cumpăr o apă plată, o plătesc cu o hârtie de o mie de pessos, pe care zâmbeşte, pe sub mustaţă, însuşi don Ignacio Carrera Pinto (militar şi erou chilian, 1844-1882).

Sunt într-o berărie din Santiago de Chile. Nu am putut dormi. Nu fusul orar e de vină, m-a paralizat această realitate: am ajuns în America de Sud.

Am întârziat pe străzi. Am vrut să văd cum trăieşte Santiago noaptea, ce inimă are oraşul acesta, despre care ştiam totul înainte de berăria aceasta. Acum nu mai sunt sigur de nimic.

Verona

Este incinerat, în ziua când ajung în oraş, Giovanni Stizzoli, 91 de ani. Informaţia e publică, se află pe un afiş tipărit, nu virtual, în centru. Nu îl cunosc pe domnul Stizzoli, dar mi-ar fi plăcut să îl văd pentru prima şi ultima oară. Nu ştiu dacă a fost un profet sau un bărbier, dacă a avut chipul unui ucigaş sau al unui filosof, poate chiar al unui clasic, nu ştiu.

Era ceva: un străin ajunge într-un oraş şi se duce la prima ceremonie funerară la care se poate duce, apoi cere să i se aducă vin şi să i se cânte muzică, fiindcă viaţa, blestemata!, continuă. L-au incinerat dimineaţa, la o oră imposibilă. Străinul care sunt nu s-a dus.

Istanbul

Nu am plecat spre Istanbul la începutul anilor ’90, n-am adus nici blugi, nici mohair de la turci, mai ales că eram în şcoala primară pe atunci. Când te-ai născut în anii ’80, ca mine, copilăria are gustul gumelor Turbo, nu ai ce să mai faci. E o oarecare melancolie la mijloc. Dar uite că treceau anii şi tot ţineam vestul. Ce Istanbul?!

Mă aşteptau Parisul, Londra, Roma, Barcelona, largile bulevarde, vitrinele, totul. Îmi renegasem copilăria (naivităţi!) şi îi dădusem deja toată dreptatea lui Emil Cioran: dintre toate imperiile lumii, numai otomanii au lăsat în urmă doar gunoi. Eram fanatic, progresist, poate chiar socialist ştiinţific. Mă apăra istoria însăşi! Stăteam încă de veghe la porţile Vienei, trăiam previzibil între un clişeu şi o prejudecată. Pe scurt, eram un dobitoc.

Londra

Londra tânără, aşa e: dincolo de morală şi de convenţii. Bunăoară, în Soho găseşti orice: cluburi colosale pentru toţi şi pentru fiecare, baruri speciale pentru lesbiene tinere şi confuze, gay care umblă în chiloţi şi cu coroane mari, regale, pe cap, pendulând între petreceri punk deocheate. Fumează, tutun sau ierburi relativ tolerate, în faţa cârciumilor.

În Londra, fumatul e interzis în toate localurile. Nu insistaţi. N-are rost. Englezii ştiu să-şi respecte regulile. Acum, clişeul: cine s-a plictisit de Londra înseamnă că s-a plictisit de viaţă. Toate barurile, toate, sunt pline de bere, de oameni morţi de beţi şi foarte vii. Soho e o nebunie, vintage şi futurist în acelaşi timp. Şi, da, la treizeci şi cinci de ani eşti bătrân, dar chiar nu contează.

Roma

Roma – acolo s-au strâns cândva toate visele, toate orgoliile oamenilor, toată încrederea lor că viitorul va fi, trebuie să fie, orbitor. Există, desigur, mult sânge în povestea aceasta, şi nu doar la zidurile Colosseumului. Roma este colina cea mai înaltă pe care a urcat omul – înaltă, dar tot colină. Omul, care de mii de ani, n-a urcat, totuşi, niciun munte, deşi se amăgeşte. Pe scurt, dar nu definitiv: Roma e Capela Sixtină a acestei lumi.

Barcelona

Barcelona izbucneşte ca o primăvară, ca o aprindere de inimi. În zori, când braseriile încă dorm, caravelele descarcă frumuseţe în port, florile din Muzeul Miro înnebunesc şi îşi aruncă petalele în aer, nesfârşitul Colon veghează oraşul ca un sfânt aprig, înconjurat de leii săi, pe degetar are un nor şi orizontul i se aşază cuminte la picioare.

Paris

Parisul meu miroase a brânză de capră şi a fantezie, fanteziile domnului Walter Disney, şi altele. Parisul e un arc pe sub care trimful, chiar şi el, trece, e asfaltul încins, torturat de tocurile celor care se grăbesc spre Galerii, să cumpere, să cumpere, să cumpere.

Parisul e un sentiment care nu poate fi cumpărat. Ştiau asta şi Humphrey Bogart, bărbatul pentru care s-au inventat papionul, pardesiul, pălăriile, briantina, dacă nu şi cinematograful, şi Ingrid Bergman, femeia pentru care s-au inventat zâmbetul, bijuteriile simple şi perfecte, cântecul negrului şi bătrânului Sam.

„Vom avea întotdeauna Parisul”. Propoziţia aceasta ar putea ţine loc de Constituţie, când Dumnezeu o va lua de la capăt cu Adam şi Eva, în trecerea timpului.

Praga

Aşa e Praga, de o frumuseţe care aproape doare. Praga, cu statuile ei aurite, cu turnurile care provoacă şi, în acelaşi timp, cer îndurare cerului, Castelul, undeva departe, Vâltava, aici aproape, Vâltava, ca o oglindă în care se privesc, cochete, clădiri în toate stilurile pe care le-au gândit vreodată arhitecţii.

Praga mângâiată de Podul Carol şi vegheată de Catedrala „Sfântul Vitus” în zare, în grandoarea ei gotică, o promisiune eternă că Raiul chiar există. Praga, cu uliţele ei pietruite şi încâlcite, bântuite de Kafka, cu pieţele largi şi cel mai impunător cartier evreiesc din Europa.

Amsterdam

Amsterdamul meu a fost un amestec de uimire, încântare şi silă. Olandezii ştiu să se îmbete şi să danseze, îşi fac nevoile în public, nu poartă perdele la geamuri. Sunt un fel de barbari rataţi. Au construit, cu inteligenţă, o societate deschisă, complexă şi tolerantă acolo unde alţii s-ar fi mulţumit cu o mlaştină. Bisericile lor sunt gigantice şi goale. Lângă locurile unde femei tinere şi bătrâne, de toate rasele, îşi expun, în vitrine, sexul. Aşteptând, fardate şi obosite, clienţii.

Citiţi textele publicate de Andrei Crăciun în Ziarul Metropolis

 

02
/12
/16

Scriitorul nipon Haruki Murakami va publica viitorul său roman în Japonia în februarie 2017, a anunțat editura sa care nu a dezvăluit titlul și nici subiectul viitoare sale cărți. Anul trecut Murakami a publicat “Men Without Women”, o colecție de șase povestiri scurte, dintre care una inedită și celelalte cinci apărute deja într-o revistă literară.

29
/11
/16

Sâmbătă, 3 decembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, regizorul Radu Jude și criticul de film Andrei Gorzo vor intra în culisele filmului "Inimi cicatrizate". Pelicula lui Jude a câştigat Premiul Special al Juriului şi trofeul "Don Quijote" la Festivalul Internațional de Film de la Locarno.

27
/11
/16

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale din strada Rivoli 18, de la Paris, aflaţi care e locul preferat de citit al unuia dintre cei mai cunoscuți eseiști și critici de teatru ai lumii, scriitorul George Banu.

25
/11
/16

Lolita, Un veac de singurătate și În căutarea timpului pierdut se regăsesc pe lista celor mai bune cărți ale secolului XX, în timp ce dintre operele secolului XIX au fost alese, printre altele: Război şi pace, Madame Bovary sau Marile Speranţe. Cei care au votat acest inedit top sunt 125 de autori celebri ai zilelor noastre, iar preferințele lor figurează în cartea "The Top Ten: Writers Pick Their Favorite Books", scrisă pentru uzul cititorilor.

23
/11
/16

Editura Humanitas Fiction vă invită sâmbătă, 26 noiembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu la o întâlnire dedicată lui Bob Dylan, după ce Academia Suedeză i-a acordat premiul Nobel pentru literatură „pentru crearea unei noi expresii poetice în marea tradiție a muzicii americane”.

22
/11
/16

Fanii din România ai scriitorului Gabriel García Márquez vor putea vedea în curând (cu siguranţă nu pe marile ecrane autohtone), documentarul despre autorul “veacului de singurătate”, lansat în cinematografele din cele două Americi şi în Spania în primăvara acestui an.

22
/11
/16

Zilele trecute, în cadrul Târgului de carte Gaudeamu, a fost acordat Premiul PEN România 2016, ex aequo, scriitorilor Cristian Teodorescu, pentru romanul Șoseaua virtuții. Cartea cîinelui (Editura Cartea Românească, 2015) și Bogdan Ghiu, pentru Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) (Editura Cartea Românească, 2015).

21
/11
/16

"Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei" de Lucian Boia, "Inocenții" a Ioanei Pârvulescu, sau "Jamila Cuisine" de Geanina Staicu-Avram, au fost câteva dintre cele mai vândute titluri ale ediției din acest an ale Târgului Internațional Gaudeamus, desfășurat în perioada 16 — 20 noiembrie

21
/11
/16

Puțini sunt cei care nu au auzit de Petre Ispirescu și mult mai puțini cei care știau că îndrăgitul povestitor și folclorist român nu a frecventat școala, a fost încarcerat şi, până la vârsta de 50 de ani (s-a stins din viață la 57), nu a părăsit niciodată localitatea natală.

18
/11
/16

Cartea „Cronica vieții mele: volumul întâi” (traducere din limba engleză de Dan-Silviu Boerescu) a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2015.

15
/11
/16

În cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, la editura Curtea Veche Publishing va avea loc o triplă lansare de carte dedicată Casei Regale a României, în prezența Alteței Sale Regale Principele Radu al României.

Page 1 of 6012345...102030...Last »