INTERVIU Serban Tomsa (ep. 2): „Blogul şi facebookul mă ajută să supravieţuiesc”
https://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-blogul-si-facebookul-ma-ajuta-sa-supravietuiesc/

Ziarul Metropolis inaugurează o serie de „interviuri – foileton” cu scriitori români contemporani. Primul pe lista noastră este Şerban Tomşa, autorul romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi „Călugărul Negru”.

Un articol de Constantin Piştea|28 mai 2014

Interviul cu Serban Tomsa a fost realizat de Constantin Piștea pentru Ziarul Metropolis şi pentru blogul său, constantinpistea.wordpress.com.

Şerban Tomşa este un scriitor cu blog (serbantomsa.blogspot.ro). Nu-i plac lansările de carte şi trăieşte în provincie, ca profesor, de luni până vineri, şi ca scriitor, în weekend şi în vacanţe. Are, însă, păreri, gusturi şi, nu se putea altfel, mâhniri. În copilărie, citea într-o poiană şi într-un cimitir, visând la ziua în care va fi scriitor. Spune că încă mai visează.

Citindu-i, până acum, doar „Călugărul Negru”, cred că visul i s-a împlinit. Îl veţi descoperi în acest interviu pe scriitorul Şerban Tomşa, care face o radiografie a lumii literare de la noi, fără ocolişuri sau partizanate. La rândul lor, pasionaţii de teatru vor afla că Tomşa a făcut armata alături de câteva nume importante ale scenei: Victor Ioan Frunză, Dominic Dembinski şi Tompa Gabor – “Tompa a fost cel mai bun prieten al meu. Lucram împreună ca veselari, la bucătărie.”

−          Sunteți proprietar de blog, de altfel l-ați și menționat mai devreme, și nu lipsiți nici de pe Facebook. Dacă nu ați fi fost scriitor, v-ați mai fi implicat pe cele două direcții de comunicare?

–           Fiica mea, Nicolle Daliss, mi-a dat idea de a face un blog, în 2007, pe vremea când lucram la „Gheţarul”. Iniţial am postat nişte articole publicate deja în -Ghetarul---roman-de-Serban-Tomsa--Ed--Cartea-Romaneasca--2009-revistele literare şi am supărat nişte cetăţeni onorabili, pe care îi apreciez şi faţă de care am o mare afecţiune. A fost o neînţelegere regretabilă. Sunt considerat de toată lumea un profesor foarte bun – hai să mă laud: unii spun că aş fi, alături de o doamnă pensionată, cel mai valoros din istoria şcolii în care funcţionez – şi orice locuitor al cătunului îşi doreşte ca odrasla sa „să cadă” la clasa mea. Prietenii mă apreciază, eu îi iubesc şi aş face orice pentru ei. Le-am pregătit copiii, care au ajuns la şcoli de elită şi au îmbrăţişat profesii nobile.

Este vina mea că n-am selectat mai atent scenele luate din realitate. Unii oameni sunt, ca şi mine, mai sensibili la asperităţile vieţii. Îi înţeleg. Dar, pur şi simplu, viaţa adevărată aşază mai bine întâmplările într-o carte. Nu poţi scrie numai din imaginaţie. N-am folosit numele ori statutul profesional al cuiva, cum au făcut Marin Preda şi Sorin Stoica. Ştiu că şi ei au avut mari necazuri și şi-au făcut duşmani neîmpăcaţi. Aşa e într-un mediu subcultural. Într-un oraş e cu totul altceva. Petru Dumitriu era director de editură şi făcea ménage à trois cu Henriette Yvonne Stahl şi Ion Vinea. Un individ s-a dus la el cu o nuvelă şi l-a rugat să i-o publice. În text era evocată tocmai viaţa în comun a celor trei. Bărbat inteligent, Dumitriu ar fi spus: „Nuvela e proastă, dar dacă nu i-o public, va face tămbălău şi vom ieşi şifonaţi din toată povestea. Dacă o tipăresc, nu va avea niciun ecou etc.” Şi a avut dreptate.

Lucrurile s-au complicat prin implicarea factorilor politici locali – n-are rost să mai intru în detalii – şi aşa se face că, deşi toată lumea ştie cine sunt, sunt marginalizat şi ţinut într-o umbră deasă, în definitiv binefăcătoare pentru romanele mele. E firesc ca omul să se supere când se simte vizat de ceva, dar lucrurile au revenit la normal.

Acestea au fost primele „bucurii” procurate de blog. Pe urmă am cunoscut oameni minunaţi, cu care m-am împrietenit şi cu care comunic aproape zilnic. Blogul mi-a intrat în sânge şi n-aş putea trăi fără micile texte care mă pun în legătură cu amicii pe care nu i-am văzut niciodată. La fel se întâmplă şi cu Facebook-ul. Mă ajută să supravieţuiesc într-o lume în care prietenii adevăraţi fie sunt la sute de kilometri de mine, fie au murit. Dar blogul este şi o mare pierdere de timp.

În 1978, am suferit un accident şi renunţasem să mai scriu

Vreau însă să vă mai spun şi altceva. Fără net n-aş mai fi făcut carieră de scriitor. Nu sunt omul care să meargă cu manuscrisul în desagă şi să bată la uşa editurilor. La primul refuz aş fi renunţat. Net-ul m-a ajutat să-mi construiesc o carieră scriitoricească. Debutasem în… 1974, cu un poem în „Luceafărul”. În 1978, am suferit un accident – aici ar fi multe de povestit – şi renunţasem să mai scriu. Mă mulţumeam să fiu dascăl şi mai trimiteam poezii, o dată la cinci ani, unor publicaţii, care mă acceptau sau nu. În 1984, Florin Mugur îmi propusese să scriu un roman pentru Cartea Românească. Am comunicat cu el tot prin poştă, că n-am reuşit să-l întâlnesc, deşi el mi-a propus de câteva ori acest lucru.

amantul-colivaresei_1_fullsizeN-aveam nici telefon ca să-l sun, după cum îmi sugera mereu. A murit şi toate proiectele mele s-au risipit. Romanul românesc se anemiase epic, proza părea a-şi fi epuizat resursele. Apoi, prin anii ’90, mi-a căzut în mână „Amantul Colivăresei”, de Radu Aldulescu. Am simţit dintr-o dată, ca pe vremea lui Preda, că pagina de carte îmi palpită, vie, în mână, că personajele se mişcă sub ochii mei, că autorul are talent şi e un mare scriitor. Radu Aldulescu are meritul incomparabil de a fi reînviat romanul românesc aproape muribund, de a-i fi infuzat sângele sănătos al unei realităţi durabile şi, în definitiv, de a fi salvat această specie de la colaps. Este o performanţă literar-culturală fără precedent, nu îndeajuns de mult subliniată. Iată, mi-am zis, se poate scrie şi literatură adevărată, nu conserve puse între coperţi. Şi m-am reapucat de scris.

Necâştigând decât inamici din preocupările mele, aproape că aş renunţa la scris. M-aş mulţumi să-i citesc pe alţii, aşa cum făceam în copilărie şi eram fericit. Aveam două locuri de lectură descoperite de mine. Unul era o poiană dintr-un crâng de salcâmi, acoperită cu iarbă grasă şi deasă şi cu nişte flori albastre, frumos mirositoare, năpădite de fluturi şi de albine. Peste 30 de ani aveam să-mi amintesc de plantele acelea aromate şi să-mi dau seama că erau inflorescenţe de lavandă! Al doilea era cimitirul, unde erau fragi sălbatici, stânjenei şi crini uriaşi, tufe de liliac şi gard viu. La umbra şi în parfumul lor i-am citit pe Faulkner, Mann, Sadoveanu, Marquez şi ceilalţi.

−          Dacă unii se supără recunoscându-se, chiar și parțial, în textele dumneavoastră, ce soluții aveți? Să ficționalizați precaut, încercând să omiteți orice conexiune cu realitatea, să nu mai scrieți, dându-le, astfel, satisfacție, să vă schimbați localitatea de domiciliu sau să nu mai scrieți deloc… Ori, poate, să continuați în aceeași manieră?

–          Sigur că trebuia să-i menajez din start. „Călugărul Negru” este un exemplu de „ficţionalizare precaută”, cum spuneţi dumneavoastră. Repet, n-am scris niciodată cu gândul de a ridiculiza pe cineva. Sunt un tip empatic şi am cultul prieteniei. (Am avut prieteni fabuloşi, dar ăsta e un alt capitol.) N-aş vrea să pun pe nimeni în situaţii stânjenitoare. Eroarea e că, pe plan local, romanele mele au fost citite ca şi cum ar fi fost ziare. Unii – am surprins modul acesta de a percepe literatura mea chiar şi la un prieten care e pictor de valoare! – au convingerea fermă că fiecare personaj dintr-o carte corespunde unei persoane reale. Aşa am ajuns să-mi dau seama de ce Marquez folosea, în romanele sale, evenimente petrecute în urmă cu zeci de ani. În momentul scrierii nu mai existau supravieţuitori a căror onoare ar fi putut fi lezată. Poate că cititorii n-ar trebui să cunoască biografia unui autor. Cei care te ştiu ori trăiesc în preajmă-ţi caută, în cărţile tale, asemănări cu fapte petrecute aievea, filiaţii, scene „adevărate”. Dar oamenii care s-au supărat nu mi-au făcut mai nimic, după cum vedeţi. N-au tras cu puşca după mine, nu m-au înjunghiat, nu mi-au aranjat o ambuscadă. Un ins mai puţin sensibil nici n-ar fi observat nemulţumirea lor.

Neşansa dascălilor din vremurile noastre

Problemele serioase sunt altele. Trudesc şase ore pe zi în şcoală, de 35 de ani. Umplu tabla cu explicaţii, la fiecare oră, de cinci-şase ori. Asta îmi consumă toată energia. Salariul e de mizerie şi mai dau şi acasă meditaţii, câteva ore, pe sume de nimic sau pentru prieteni care au memoria scurtă şi uită repede ce-am făcut pentru ei. Cultiv legume în grădină, pentru consum propriu şi activitatea respectivă îmi confiscă restul de timp. Vedeţi că abia am avut răgaz să răspund la întrebările dumneavoastră. Când să mai scriu şi să citesc? Ştim de la Hemingway şi Radu Aldulescu că un prozator trebuie să scrie zilnic, într-un anumit ritm. Şi atunci? Simt că aş putea face lucruri cu totul deosebite. Dar când? Va trebui să schimb ceva la viaţa mea. Vreme multă nu mi-a mai rămas.

În altă ordine de idei, deşi mă înţeleg perfect cu ei, dragii mei elevi învaţă tot mai puţin şi nimeni nu mai are nevoie de gramatică şi literatură. Am avut performanţe excepţionale, dar acum copilaşii nu prea mai deschid caietele cu notiţe. Acum am priceput că şi elevii exercită o influenţă asupra profesorilor. Dacă un dascăl are neşansa de a prinde, decenii în şir, numai clase de loaze, se descalifică el însuşi, fiindcă nu simte nevoia să se perfecţioneze şi să facă lucruri deosebite la clasă. La ce bun să-mi mai dau sufletul la catedră, dacă nu e nevoie? Să-mi capăt duşmani şi pe acest plan? Zilnic, la şcoală fac o enormă şi inutilă risipă de energie.

Am avut necazuri şi pe alte planuri. În urma unei proaste comunicări cu părinţii, am fost nevoit să-mi cumpăr o casă. N-am făcut imediat actele şi pe urmă am avut mari probleme şi ani în şir de insomnie. Am refăcut casa din temelii, am băgat bani mulţi, iar acum constat că e necesar să refac fundaţiile, s-o renovez şi să trag garduri noi. Salariul e mic, din scris n-am câştigat aproape nimic, exceptând premiul ASB şi banii cu care m-au plătit, pentru colaborare, revistele „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş” şi „Astra”. În rest, niciun leuţ. Am făcut şi o carte de teste şi comentarii pentru pregătirea elevilor, editorul a câştigat sute de milioane, dar a uitat să-mi dea un fifiric. Acelaşi editor m-a răsplătit cu mulţumiri pentru o prefaţă la Topîrceanu şi m-a rugat să-i fac, dacă se poate, prefeţe pentru toată colecţia! Aşa, gratuit! Alţii o duc la fel sau mai rău.

Aşa că visez să-mi schimb serviciul, să lucrez la un birou sau să am altă slujbă – Faulkner şi Dumitru Ungureanu au fost fochişti – şi să am timp pentru scris şi lectură. Eventual chiar să plec de aici, dar nu din pricina oamenilor de care mă simt legat în continuare.

(va urma)

Foto cu Serban Tomsa şi Călugărul negru – arhiva personală

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

19
/08
/16

INTERVIU La 25 de ani, Editura Nemira are casă cu grădină; trei câini, trei pisici; peste 1500 de autori publicați. Entuziasm, limonadă rece. Și un director general doar oleacă mai bătrân decât ea: Ana Nicolau.

15
/08
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Actriță, tânără, douăzeci și doi de ani, masterandă, categoric talentată. Joacă déjà la Godot, în “Sâmbătă: averse!”. Interpretează o jurnalistă. Iulia joacă bine, matur, inteligent, fără trac. O credeam mai în etate. Am văzut-o, am plăcut-o, am remarcat-o, după care puteți constata și dumneavoastră - am întâlnit o fată cu simțul umorului, fără fasoane, sinceră, care știe bine și cine e și unde vrea să ajungă.

13
/08
/16

Vara aceasta le-a adus constănțenilor și turiștilor șapte zile magice de teatru, prin Festivalul Internațional de Teatru „Miturile Cetății”. Teatrul de Stat Constanța și Piața Ovidiu au devenit spațiile în care publicul a fost martorul unei frumoase călătorii teatrale, dar și al unei întoarceri în timp, odată cu această primă ediție.