Serban Tomsa: „Sunt scriitor şi asta e totul pentru mine”
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/

Ziarul Metropolis inaugurează o serie de „interviuri – foileton” cu scriitori români contemporani. Primul pe lista noastră este Şerban Tomşa, autorul romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi „Călugărul Negru”.

Un articol de Constantin Piștea|27 Mai 2014

Interviul cu Serban Tomsa a fost realizat de Constantin Piștea pentru Ziarul Metropolis şi pentru blogul său, constantinpistea.wordpress.com.

Şerban Tomşa este un scriitor cu blog (serbantomsa.blogspot.ro). Nu-i plac lansările de carte şi trăieşte în provincie, ca profesor, de luni până vineri, şi ca scriitor, în weekend şi în vacanţe. Are, însă, păreri, gusturi şi, nu se putea altfel, mâhniri. În copilărie, citea într-o poiană şi într-un cimitir, visând la ziua în care va fi scriitor. Spune că încă mai visează.

Citindu-i, până acum, doar „Călugărul Negru”, cred că visul i s-a împlinit. Îl veţi descoperi în acest interviu pe scriitorul Şerban Tomşa, care face o radiografie a lumii literare de la noi, fără ocolişuri sau partizanate. La rândul lor, pasionaţii de teatru vor afla că Tomşa a făcut armata alături de câteva nume importante ale scenei: Victor Ioan Frunză, Dominic Dembinski şi Tompa Gabor – “Tompa a fost cel mai bun prieten al meu. Lucram împreună ca veselari, la bucătărie.”

─  Domnule Tomșa, cel mai recent roman al dumneavoastră, „Călugărul Negru”, este plin de referințe livrești. Când l-ați scris, nu v-a fost teamă că, astfel, vă restrângeți cercul de posibili cititori?

─  Într-adevăr, pentru un cititor de ocazie, referinţele culturale fac un text de neînţeles şi de necitit. Cine vrea mulţi admiratori scrie ca Sandra Brown. Nu e greu deloc. E o chestiune de opţiune. Sunt de părerea lui Fielding, potrivit căruia – vezi „Tom Jones” – un roman e ca un han, iar cititorii sunt nişte muşterii care trag acolo să mănânce şi laudă bucatele ori ocolesc locul, înjurându-l pe hangiu. Multă vreme am crezut că prozatorul român nu ar şti să scrie deopotrivă pentru public şi pentru critici, şi că ar alege calea mai complicată, ignorându-i pe cei mai mulţi care ar putea să-i deschidă opurile. Dar Caragiale mă contrazice: el ştia să-şi vândă marfa. Schiţele şi nuvelele sale se parcurg pe nerăsuflate. „Două loturi”, de pildă, e o capodoperă de seducere şi de manipulare a cititorului.

În România nu există piaţă de carte

Nenorocirea este că, în România, nici nu există piaţă de carte: la un tiraj de cinci sute de exemplare, nu exişti ca scriitor. Şi îmi place să cred că sunt un scriitor care, întâmplător, e şi profesor. Nu invers. Singurele edituri care îşi fac o promovare inteligentă şi profesionistă sunt Polirom şi Humanitas. Cei din urmă sunt chiar biblioteca3agresivi în această direcţie. Dar reuşesc să-şi impună autorii. În rest, Dumnezeu cu mila. Vă vine să credeţi că n-am organizat nicio lansare pentru cărţile mele? Mi-au propus cei de la Tracus Arte să-mi facă o asemenea bucurie, dar i-am refuzat. M-am bucurat că nu s-au supărat. Ce poţi face în situaţia respectivă? Aduni câţiva prieteni şi vinzi zece exemplare. Dacă ai mai mulţi prieteni, eşti norocos. Dacă editura care te tipăreşte se numeşte Polirom, eşti şi mai băftos.

În treacăt fie zis, sunt sigur că nişte anunţuri la televizor şi tipărirea unor afişe care să fie răspândite prin oraş – mai cu seamă la intrările în instituţiile culturale sau de învăţământ – ar fi foarte eficiente pentru răspândirea cărţilor în rândul publicului. Cheltuielile pentru acest tip de promovare ar trebui să fie suportate de autorităţi. Se aruncă milioane de euro pe afişe electorale, dar pentru artă nu se dă un leu. În urmă cu câţiva ani, i-am propus unui edil o activitate care să scoată localitatea din anonimat şi la care să aduc doi-trei scriitori de marcă. Oamenii veneau cu maşinile lor, nu cereau decât două sute de lei, drepturi de autor. Şi nici nu era vorba de cărţile mele. „Ştii, dragul meu, mi-a zis omul, acum nu se poate, că e criză. Poate mai târziu.”

Politicienii de azi sunt convinşi că literatura şi, în general, cultura sunt facultative. Teo Bobe spunea, într-un interviu, că a promova cărţi în România „înseamnă să te apuci să vinzi căciuli de blană în Sahara”. Însă nu toţi mai marii zilei sunt refractari la ideea de cultură. În oraşul Videle, un fost edil a dat 250 de milioane de lei vechi unui profesor care a scris o carte documentară despre Marin Preda, a cumpărat şi tot tirajul, a plătit drepturi de autor invitaţilor, s-a ocupat de transport şi a sponsorizat un chiolhan cu sute de meseni. Nu mai vorbesc despre Neculai Onţanu, diriguitorul sectorului 2 bucureştean, un fel de Mecena român, un sprijinitor fidel şi pasionat al tuturor artiştilor contemporani.

A face apel la livresc înseamnă a construi un univers în prelungirea altuia

Pe mine m-a surprins refuzul primarului meu, fiindcă sunt prieten cu el din anii copilăriei. Am învăţat o vreme în Bolintin Vale – acolo am luat un premiu, în 1974, la un festival literar naţional – şi unii localnici nu m-au uitat. Mai ales profesorul Constantin Bărbuţă, istoric, directorul liceului pe care l-am urmat. M-a vizitat, mi-a luat un interviu – au o revistă foarte bună, „Sud” – şi mi-a organizat o lansare cu prilejul Zilelor oraşului Bolintin Vale. Dar cu două zile înainte de eveniment am făcut pneumonie. Se pare că sunt sortit să nu mă vântur la manifestări cu lume multă.

Convingerea mea este că lucrul cel mai important este să scriem. Tămbălăul şi celelalte sunt pe planul al şaptelea, mai cu seamă când astea n-au niciun efect în comercializarea tomurilor. Dar nu pot fi de acord nici cu lipsa totală de promovare. Pe de altă parte, opţiunea unui scriitor este valabilă atâta vreme cât el reuşeşte să dea la iveală o lucrare de o noutate frapantă, care să-ţi dea senzaţia că lumea s-a născut acum şi arată proaspătă şi strălucitoare, abia ieşită de sub apele primordiale. A face apel la livresc înseamnă a construi un univers în prelungirea altuia. Şi asta înseamnă tot originalitate.

Cehov, Dino Buzzati, Bulgakov, Canetti

Pentru mine, textele lui Cehov, Dino Buzzati, Bulgakov şi Canetti sunt vii şi evocă un univers real ca şi străzile pe care păşim zilnic. Riscul există, totuşi. În primul rând, un prozator nu trebuie să ajungă să scrie pentru el însuşi ori pentru câţiva prieteni. În al doilea rând, el poate trece nebăgat în seamă de criticii tineri şi activi, feat-castel-582x300prinşi în proiecte care încurajează un realism crud, jurnale ale unor experienţe personale sordide. Trebuie să precizez că îmi plac şi cărţile de acest fel, dar cred că ar trebui să dăm credit tuturor formulelor artistice valide.

E posibil, vorba prietenului Dan Miron, ca operele care sunt azi centrale să devină în viitor periferice şi invers. Etalarea livrescului este o formă de creaţie, o formă de viaţă. Invocarea tărâmurilor imaginare plăsmuite de alţii este un mod de a-ţi învinge singurătatea când simţi că te-ai aventurat pe cărări nebătătorite, stranii, care duc spre necunoscut. Dar cititorii şi criticii români i-au receptat dintotdeauna mai bine pe realişti decât pe livreşti. Mai mult pe Marin Preda şi pe Liviu Rebreanu decât pe Ştefan Bănulescu şi pe Paul Georgescu.

─ Aşadar, aţi refuzat lansarea unei cărţi, un edil v-a respins o iniţiativă din cauza crizei (financiare, desigur) şi, în acelaşi timp, credeţi că nu e bine să scrieţi pentru sine sau pentru câţiva prieteni. Atunci pentru cine sau pentru ce scrieţi?

─ Să ştiţi că deseori mă întreb şi eu asta. E marea problemă a scriitorului român. Cred că majoritatea autorilor autohtoni scriu pentru prieteni, spre deosebire de europeni şi americani, care reuşesc să fie atât pe gustul cititorilor simpli, cât şi pe al criticilor literari credibili. La noi sunt cercuri peste cercuri, impermeabile, închise, unele mai apropiate de vârfurile puterii literare, altele mai îndepărtate. În fine, cei din a treia categorie au şanse slabe să fie promovaţi în prima ligă. Şi nu se întâmplă numai din lipsa valorii literare. Sunt scriitori provinciali superiori multora care bat zilnic Calea Victoriei.

La început, scriam cumva pentru marii romancieri dispăruţi. Adică îmi concepeam textele ca şi cum acestea ar fi urmat să fie citite de Faulkner, Gogol, Cehov, Kafka şi Dino Buzzati. Lor voiam să le fac o impresie bună. Pe urmă, am scris cu gândul la criticii literari de valoare. O făceam pentru ei. Un poet spunea că îşi concepe poemele având în minte figura unui critic cunoscut. În ceea ce mă priveşte, sunt foarte mâhnit că Valeriu Cristea nu mai trăieşte. Aş fi scris pentru el. Se pricepea la proză şi, având în minte exigenţele sale, romanele mele ar fi fost mai reuşite. Poate că izbutim să dăm ceva nou dacă scriem cu gândul la cineva. La o iubită, la un prieten, la un grup căruia îi aparţinem. Dar grupurile noastre sunt prea restrânse şi ne condamnă la marginalizare. Cu unele excepţii, scriitorii/criticii români îşi dau cu părerea global, pe necitite, despre toate cărţile apărute. Poţi fi extraordinar, dar dacă nu te-a citit X, nu exişti pentru el şi, în consecinţă, nici pentru literatura română.

Pentru cine şi pentru ce scriem?

Voiam să propun un experiment pe blogul meu. Să fie publicate, sub anonimat, câteva manuscrise necunoscute ale unor mari prozatori străini. Care ar fi rezultatul? Vargas Llosa şi Ismail Kadare ar fi ignoraţi, Bukowski ar fi lăudat cu jumătate de gură, iar alţii ar fi chiar respinşi de la tipărire. În acelaşi timp, să se arunce pe piaţă romanul unui important editor român, iar textul să fie „măcar bun”. Ştiţi cum ar curge elogiile şi câte statui i s-ar arvuni recentului „autoriu”? Ar fi socotit biblioteca-rotunda-600x581novator, clasic în viaţă şi ar fi introdus imediat în manuale.

Pentru cine ar trebui să scriem? Pentru toată lumea care iubeşte literatura, aşa cum fac scriitorii străini. Chiar şi Joyce este, în mare parte a operei sale, aproape pe înţelesul tuturor. Ca să nu mai vorbesc de Rabelais, Balzac, Flaubert, Stendhal – cât de limpede este! –, Thomas Mann, Hardy, Tolstoi, Gogol – marea mea pasiune! –, Lowry, Buzzati, Fitzgerald, Steinbeck, Hemingway, Marquez, Canetti etc. Cu Dostoievski, Kafka, Virginia Wolf şi Faulkner, lucrurile sunt puţin mai complicate. O operă este o scrisoare de dragoste adresată oamenilor. Chiar şi cărţile lui Bukowski, care îmi plac la nebunie.

Pentru ce scriem? Pentru a reinventa lumea şi a o face suportabilă, ospitalieră. În viaţă, fiecare dintre noi primeşte un rol. Când nu ne convine ipostaza, inventăm altă piesă şi ne rezervăm o partitură care ne face fericiţi. Erhan, un personaj din „Călugărul Negru”, spune: „Cei care nu deschid o carte sunt cei mai proşti oameni, iar o operă este o călătorie a autorului în căutarea unui miraj… O reinventare a propriei copilării fericite, o încercare de a spune cuiva că îl iubeşti, o variantă personală a paradisului. Când autorul ajunge să-şi prindă din urmă visul, apare capodopera.”

Două precizări în legătură cu cititorii. Mă mândresc că sunt urmărit şi citit de câţiva mari scriitori. Păi, e puţin lucru? Practic echivalează cu o întreagă piaţă de carte. E ca şi cum mi-aş trimite cărţile lui Faulkner şi lui Philip Roth. Pot mărturisi, de asemenea, din experienţă, că, în general, femeile m-au citit cu mai multă răbdare, cu mai multă plăcere şi au înţeles mai multe din opurile mele. Mai ales când doamnele au fost şi critici literari.

(va urma)

Foto cu Serban Tomsa şi Călugărul negru – arhiva personală

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.

08
/06
/17

Între 20-27 mai, Buzăul a devenit scena Festivalului ”Buzău Iubește Teatrul”, un ”nou festival vechi” împrospătat cu un nume și un concept de organizare nou. Spectacole dintre cele mai noi și apreciate din București, dar și două spectacole din Piatra Neamț și Suceava, o secțiune pentru studenți și alta pentru copii, spectacole de stradă și conferințe. L-am prins pe foarte activul director Adrian Găzdaru în mijlocul festivalului și l-am rugat să-și tragă puțin sufletul și să ne povestească despre FBIT.

05
/06
/17

Dramaturgul Saviana Stănescu, născută în România și stabilită în Statele Unite ale Americii, a fost invitată recent să țină, alături de Matei Vișniec, un workshop de scriere dramatică în cadrul programului POINT New Writing, desfășurat la festCO 2017. Despre întâlnirea sa cu tinerii dramaturgi de la noi, dar și despre cum se scrie teatru azi, în rândurile care urmează...

02
/06
/17

"Limitările financiare pot fi luate ca un imbold creativ, dar numai dacă integrezi constrângerile bugetare de la început în procesul creativ", afirmă Antoine Le Bos, consultant de scenariu în cadrul "Less is More", o platformă europeană de dezvoltare a filmelor cu buget limitat, care va desfăşura la TIFF un workshop.

30
/05
/17

Diana Cavallioti (31 de ani), rolul principal feminin din filmul românesc de mare succes „Ana, mon amour”, are, mai ales, o frumoasă carieră în teatru. În linii mari, toate acestea se cunosc. Din interviul care urmează veți afla detaliile. Cine, ce, de ce, unde, când, cum. Ca la Ziar.

29
/05
/17

INTERVIU „Secondo Me” a fost prezentat în 2016 la Locarno. În iunie, documentarul, care are în centru doi garderobieri (de la Viena şi Milano) şi o garderobieră (de la Odessa), va putea fi văzut la TIFF. Regizorul Pavel Cuzuioc, născut în Republica Moldova şi stabilit în Austria, vorbeşte despre film şi despre cum a ajuns cineast.

Page 1 of 2612345...1020...Last »