Sergiu Celibidache – povestea unui fenomen muzical
https://www.ziarulmetropolis.ro/sergiu-celibidache-povestea-unui-fenomen-muzical/

Un student la Politehnica din Bucureşti, sărac şi slobod la vorbă, care-şi câştiga pâinea ca pianist într-o şcoală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuţi dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

Un articol de Liliana Matei|3 februarie 2015

Născut în 1912, la Roman, Celibidache – „Celi”, cum îi spuneau prietenii – a fost unul dintre cei mai importanți dirijori ai secolului XX, cu o carieră internațională care a durat cinci decenii. A plecat din România în 1935, ca să-și continue studiile la Paris.

În 1945, la doar 33 de ani, devine dirijor principal al Filarmonicii din Berlin. Urmează o ascensiune fulminantă, care îl duce pe toate scenele lumii. Devine faimos pentru hotărârea de a nu înregistra discuri și pentru numărul mare de repetiții pe care îl cere orchestrelor. În paralel cu dirijatul, are activitate pedagogică și componistică. Din 1979, până la moartea sa (1996), a fost director muzical al Filarmonicii din München.

ScrisoricatreEugenTrancu-IasiRGBScrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iași, din 1939 până în 1977, sunt o mărturie a carierei sale spectaculoase și a modului special în care Celibidache înțelegea muzica. Ele au fost publicate în volumul „Scrisori către Eugen Trancu-Iași”, apărut la Editura Vremea. Mai jos sunt câteva fragmente:

15 octombrie 1945, Berlin: Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aș vrea să te faci o musculiță și să vii într-o seară de vară la Berlin, să-ți înghețe inimioara de emoție.

22 iulie 1946, Berlin: Eu duc o viață foarte grea din punct de vedere prieteni căci n-am timp să mă ocup de nici o relație. Tot timpul liber (închipuie-ți și tu ce timp rămâne liber după ce dai 18 concerte lunar) îl sacrific Filarmonicii ca intendant. Dar lucrurile merg excelent. Opoziția presei și a publicului a fost complet învinsă. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr și mai ales român. […] Dacă-l vezi pe Menuhin (Yehudi), du-te și te prezintă ca prietenul meu.

[…] În privința frizurii m-am gândit că forma cea mai comodă este chelia. M-am gândit foarte serios la sfatul tău dar mi se pare foarte crud. Cum să sacrific eu cogeamite coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului și care mi-a salvat viața la 28 aprilie! (am fost rănit la cap și mână)

6 august 1947, Blu-Haleusee: Am propuneri din toată lumea, în afară de Tibet (până și din Australia). Era cât pe ce să plec pentru 2 săptămâni la Moscova (cu care ocazie m-aș fi repezit la voi și la ai mei), dar Furtwängler n-a vrut să rămână la Berlin din cauza unor contracte cu străinătatea.

N-am timp să-ți scriu bancuri, cu toate că abia mă abțin… Salutări și sărutări dușmanilor și prietenilor.

28 noiembrie 1950, Buenos Aires: Iată-mă la bordul avionului de întors către Berlin, după terminarea turneului sud-american. Succesul, cu tot boicotul coloniei evreiești de acolo (care este foarte numeroasă și, în materie de artă, foarte puternică), a fost deasupra tuturor așteptărilor. Am fost purtat pe brațe, sărutat, violat, invitat, invidiat, în fine, mai combină și tu…

5 iulie 1955, Germania, Titisen: „Nu știu dacă îți aduci aminte că îți scrisesem o dată că mă sperii de cum se deschid porțile în fața mea și de situațiile extraordinare care mi se oferă. Nu mi-am păstrat părul negru, am albit destul, dar cred că am rămas modest (cu toată critica ce am făcut-o lui Toscanini) așa cum mă știi tu.

Celi_14
[…] La anul se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Mozart și Victor de Sabata m-a chemat la Milano să mă roage să dirijez Don Giovanni. Am stat 3 zile cu el. Într-o seară, după exemple la pian, dezbateri, discuții, mi-a spus: „Caro Celi (așa îmi spune) <…> e piu grande direttore di tutti”. Nu-ți scriu asta ca să mă laud, nici ca să te influențez sau explic pentru ce mi s-au suit mie lucrurile la cap, ci pentru că am găsit asta enorm din partea lui. Un document de modestie și de profundă umanitate.

27 martie 1956, Roma: […] Apropo, radio Berlin și Londra nu asculți? Am făcut la 14.III Requiem-ul de Mozart cu corul Ludwigskirche destul de bine. Soliștii (cei mai scumpi de pe piață) au cam făcut în pantaloni (din nefericire nu numai ai lor). La 6 aprilie, același lucru și la München.

24 decembrie 1957: […] Închipuie-ți că, după concert, publicul a invadat scena și nu m-au lăsat să ies. S-au format coruri care strigau: „Hierbleiben, Hier-bleiben, Hier-blei-ben!”, ca la fotbal. Îți aduci aminte? La Hamburg au aplaudat tot timpul pauzei până când a trebuit să reîncepem partea a doua.

[…] Dragă Ginele, și toate astea sunt obținute numai cu muzica, fără să fi cheltuit un dolar cu publicitatea, fără să fac discuri și compromisuri (deformează complet valorile gramaticale muzical) și fără să dirijez în Statele Unite, de unde pleacă toate orbitele carierilor internaționale.

[…] Știi tu care este ambiția mea cea mai mare în privința ta? Să-ți dovedesc cu metrul și lingura cât de diletanți sunt toți dirijorii și cât de naivi și fără carte au fost Toscanini și Furtwängler. Trebuie să crezi că am înnebunit. Totuși așa este. Tot ce publicul și presa chemau „sens arhitectonic” era o improvizație puerilă de oameni (amândoi) de mare dinamism.

19 martie 1958, Torino: […] Am venit deja foarte obosit din Israel unde am dirijat 22 de concerte în 35 de zile. Asta muzică, futu-i mama lor, se repetă de 10 ori un program și tot plin este. Nu știu cum fac!

Abia am coborât din avion la 1 1/2 ziua, am început proba la Auditorium RAI (RadioItaliana) la ora 3. Poți să-ți închipui ce vâjâială de urechi și ce oboseală.

[…] După asta fac 10 zile de așa-zis schi. Adică, la vârsta mea și cu antecedentele cunoscute, tăbăcirea, pardon, curului la temperaturi scăzute. Dar decât să aluneci pe stradă, sau la bursă, parcă tot mai bine-i pe zăpadă.

14 aprilie 1958, Cervinia: […] De când trăiesc ascult și înjur. N-am găsit încă nici un muzician (include și pe Enescu, Toscanini și Furtwängler) care să fi priceput relația dintre Allegro Vivace (tempo întâi al Scherzoului) și Presto (tempo trioului).

4 februarie 1961, Roma: Eu sunt bine și fac o carieră puțin specială (nu fac nici un fel de discuri sau înregistrări și nici nu dirijez la festivaluri internaționale din lipsă de probe – se dau 4 probe și eu cer 10). Dar am mari satisfacții în domeniul muzicii. Filarmonica din Berlin mă recheamă ca dirijor pe viață, cu drepturi de pensie și autoritate de popă. Nu mă duc. Filarmonica din New York, la fel. Rămân liber și independent. Ce zici de asta?

Celi_18

6 ianuarie 1962, Torino: Căsuțele de pe insula Lipari, care te-au făcut să crezi că m-am îmburghezit, le-am făcut cu mâna mea (rupt piatra, ars varul, stuf, lemn, fier bătut și nimic material ce nu se găsește pe insulă). Vreau să fac un mic sătuc pentru prieteni, stil românesc – Balcic. Bani n-am, căci trebuie să ajut o imensitate de oameni.

Dar sunt cel mai scump dirijor din lume.

Știi, dacă ești cel mai bun o pot ști și cei care se pricep puțin, dar dacă ești cel mai scump o știu toți, se vede, e scris în contract…

5 ianuarie 1963, Davos: […] Auzi culmea: în momentul în care-mi murea mama (pe 28.9, orele 00.45) eu eram în plină sărbătorire a celui mai mare succes al carierei mele la Stockholm, succes nu numai de public, ci revelat în discursul președintelui sindicatului presei de specialitate […]. N-am simțit nimic, din contră o euforie necontrolată și continuă. N-am dormit toată noaptea de fericire. A durat 3 zile fericirea. Plecat la Veneția găsesc telegrama, dar teatrul (răsvândut) mă obligă (5.000.000 lire amendă posibilă) să dirijez. La a doua bucată (Sensemaya de Revueltas) mămica mi-a oprit pentru 3 secunde memoria. Se vede că nu i-a plăcut programul.

2 martie 1967, Stockholm: A sosit aici la Stockholm reprezentantul lui Columbia Corporation (cea mai mare organizație de concerte din lume), Mister Wilford, și îmi oferă direcția generală a uneia dintre cele mai mari orchestre din lume: I. New York Philharmonic; II Philadelphia Symphonic; III Boston Symphonic. După 1 noiembrie 1969. Dragă Ginele, eu n-am dirijat în USA din cauza comercializării excesive a muzicii. Orchestrele sunt grozave dar mentalitatea caca. Deci mă gândesc să refuz, căci nu văd cum aș putea schimba torentul acela de dolari organizat.

23 octombrie 1967, Londra: Cu America lucrurile se complică. Eu nu lucrez cu impresar și evreii noștri m-au făcut să înțeleg că fără ei taxele s-ar ridica cam la 80% din onorariile mele. Așa că, dacă-i așa, prefer să stau la Paris unde sunt niște franzeluțe colosale… În orice caz, nu m-am vândut și n-o să mă vând așa de ieftin cum cred dânșii.
Uitam să-ți spun că am avut o conferință de presă la München și una la Bonn, unde am spus cu gura mare toate adevărurile despre Germania muzicală actuală (adică căcatul care se oferă și căcatul care se înghite) și natural că mi-am făcut alți o sută de prieteni noi și fideli.

2 februarie 1970: Băiatul meu este o minune de personalitate. Îmi pare foarte rău că-s prea bătrân pentru el, mă pot juca zile întregi dar viața nu-mi lasă nici măcar o jumătate de oră pe zi. Îl iau peste tot cu noi și doica. Are un an și jumătate și înțelege tot. I-am telefonat de la Madrid la Paris și Ioana l-a pus la telefon și mi-a zis: „Lalo, lalo, papa!” M-am lichefiat complet, îți închipui.

FOTO: Fundația Sergiu Celibidache

11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.