Sex, crimă şi magie neagră în Festivalul de Teatru pentru Deţinuţi
http://www.ziarulmetropolis.ro/sex-crima-si-magie-neagra-in-festivalul-de-teatru-pentru-detinuti/

Toamna se numără festivalurile de teatru în Bucureşti; însă eu am văzut spectacolele dintr-un altfel de festival.

Un articol de Monica Andrei|26 Noiembrie 2013

Toamna se numără festivalurile de teatru în Bucureşti; însă eu am văzut spectacolele dintr-un altfel de festival.

Invitaţia primită a fost ca o provocare: un corp de literă asemănător celor din maşinile de scris, de prin vechile ministere comuniste, şerpuia textul cu titlu de „cerere”, pe foaia semnată indescifrabil de către deţinuţi, apoi aprobată, semnată indescifrabil alături de ştampila directorului general al instituţiei, prin care: „66 deţinuţi din penitenciarele Arad, Brăila, Baia Mare, Codlea, Jilava şi Rahova, condamnaţi la 633 de ani de privare de libertate” mă invitau la festivalul lor.

Farmecul ei desuet mă chema acolo şi m–am dus să-i văd, să le simt liniştea dintre cuvinte, respiraţiile, energiile.

Organizat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în parteneriat cu Teatrul „I.C. Nottara”, Festivalul MultiArt pentru Deţinuţi „Exit”, s-a desfăşurat între 19-20 noiembrie, în Bucureşti. A avut în program un vernisaj al unei expoziţii de artă decorativă cu vânzare şi spectacolele: „Familia Adams”, „Fundaţia”, „Biloxi Blues”, „Alchimia”, „Confesiuni”, „Macbeth”.

Era multă lume în foaierul Teatrul „I.C. Nottara”, pe 19 noiembrie. Am văzut: sculptură pe lemn, icoane pe sticlă, pictură pe oglindă, felicitări, lucrări origami, bijuterii din mărgele lucrate manual, pandantive cu zodii. Unii chiar au cumpărat, alţii doar şi-au bucurat privirea şi desfătat sufletul cu lucrările de artă ale artiştilor anonimi din penitenciarele Jilava şi Rahova.

Dintre cele trei spectacole din programul serii, cel mai reuşit a fost „Biloxi blues” de Neil Simon, aparţinând trupei penitenciarului din Baia Mare. Spectacolul are la bază povestea despre aventurile lui Eugene Morris Jerome, tânărul de 20 de ani, originar din Brooklyn NY, proaspăt înrolat în Armata Statelor Unite în timpul celui de al II-lea Război Mondial şi trimis pentru antrenamentul militar în Biloxi, Mississippi.

1476128_592055384176391_1635333773_n

Toate fotografiile din articol sunt realizate de Steluţa Popescu

Acţiunea se petrece pe două planuri. Un bătrân stă pe scaun, ascultă muzică la patefon, îşi derulează amintirile din armată, în timp ce un grup de tineri interpretează rolurile, costumaţi în militari, într-un decor de cazarmă.

Foarte bine realizată este scena dintre soldatul şi prostituata în travesti – bine dozată şi excelent jucată. O altă scenă care stârneşte un haz nebun este şi cea a citirii jurnalul intim al colegului de armată, în care acesta povestește prima experienţă erotică.

I-am privit pe deţinuţi ca pe nişte actori. Fericirea se vedea pe chipul lor, în timpul aplauzelor frenetice, meritate din plin la final. Un bravo prelung din sală chema deţinuţii la rampă. O felicit pe actriţa Gabriela Chirilă, care semnează regia, pentru reuşită. Simt că a intrat, deja, în dicţionarul de suflet al deţinuţilor, ca un personaj de referinţă, pentru că i-a ridicat, la rangul de „divini histrioni” pe scenă.

Talentului nu i se poate emite cazier

În a doua seară de festival, dintr-o organizare defectuoasă, a fost adusă prea multă lume în sala de teatru, iar cei care stăteau în picioare au luat locurile celor plecaţi în pauza dintre spectacole, dezvoltându-se astfel, mici certuri. Seara a debutat cu spectacolul „Alchimia”.

Contactat telefonic, regizorul Radu Leonard Nichifor care locuieşte la Brăila, şi montează pe scena teatrului local, mi-a spus că nu are niciun spectacol în festival, iar mie mi-au rămas laudele în gât. Deţinutul talentat Cosma Cosmin a scris un text cu patru personaje, cu răsturnări de situaţie, umor, şi a interpretat personajul principal. Povestea e simplă şi incitantă.

Un tânăr se izolează în casă, bea licori, vorbeşte în oglindă, se joacă cu toate măştile fiinţei sale derulând o alchimie de stări interioare în viaţa sa de personaj bine conturat, şi răsturnări de situaţie pe scenă. Trebuie să continue să scrie piese de teatru, pentru că are un simţ nativ al replicii.

Talentului nu i se poate emite cazier, iar în teatru se poate trăi din drepturi de autor.

„Familia Adams”, spectacolul trupei Penitenciarului din Arad, a rămas în mintea oricărui spectator prin costumele, machiajul, decorul şi a deţinuţilor veseli pe scenă, pentru că adaptarea scenică după celebrul film era incoerentă, scrisă de către actorul Iulian Gliţă, care semna şi regia spectacolului, din prima seară.

1477590_592055170843079_446827307_n

Dinamita din finalul festivalului şi neinspirata alegere a fost piesa „Macbeth” de William Shakespeare. În tragedie, obţinerea coroanei înseamnă drumul spre tron care este presărat cu magie neagră şi multe crime. După două spectacole vizionate în cursul serii, a urmat unul de două ore, lung, destul de obositor şi care a făcut victime.

În rândul din spatele meu, un angajat dintr-un penitenciar şi-a ţinut propriul copil prea mic la toate reprezentaţiile pentru adulţi, iar acesta se revolta din când în când cu un ţipăt. Unei gravide din faţa mea i s-a făcut rău, pentru că fătul a simţit energiile negative; la fel și unei studente. Treptat, lumea a început să plece.

Şi mai este un aspect, deloc de neglijat, omul de rând care vine la teatru caută în program comedii, apoi îşi cumpără bilet, că are destule drame în viaţa lui personală, şi nu doreşte să vadă lacrimi pe scenă. Shakespeare a scris şi comedii, şi nu înţeleg de ce Iulian Gliţă n-a ales una, dacă tot are sensibilitate pentru acest dramaturg. Deţinuţii din Penitenciarul Rahova au jucat bine, aveau costume frumoase, erau machiaţi corespunzător.

Terapia prin teatru

E foarte bună iniţiativa tinerilor actori care ajung regizori la penitenciar, de a lucra cu deţinuţi. Am tot respectul pentru generozitatea şi munca depusă, energia consumată în timpul lor liber. Se ştie, că orice actor pleacă dintr-o Facultate de Teatru cu un ABC al meseriei, pe care deţinuţii nu-l au.

Şi nu e lucru uşor să faci un spectacol de teatru demn de a fi prezentat pe scenă! Le reamintesc tinerilor, că istoriile de teatru sunt pline de dramaturgi care au scris şi comedii. Deţinuţii din Penitenciarul Codlea n-au avut nicio vină că au fost obligaţi să memoreze un text şi să interpreteze roluri ca cele din „Fundaţia” de Buero Valleio, în regia lui Gabriel Costea. Vocile din întuneric trebuie ajutate să ajungă la lumină, nu să fie înfundate în iadul lumii.

Spectacolul de teatru este făcut pentru a fi văzut de către cineva. Teatrul este o artă publică, are o funcţie socială, a demonstrat-o Nicolae Iorga (1841-1939) prin 1920, apoi Jean Vilar (1912-1971) prin 1950. Jakob Levy Moreno (1889-1974) este psihiatrul de origine română, care a elaborat psihodrama ca metodă de cercetare a structurilor afective ale indivizilor, în scopul ameliorării conduitei lor în grupurile sociale.

Funcţia sa esenţială este în primul rând, aceea de a vindeca oamenii, de a crea condiţii optime de a se elibera de obsesii. Psihodrama a fost şi va fi o metodă de vindecare prin teatru. Terapia prin teatru chiar şi pentru deţinuţi este un punct de plecare în reintegrarea lor socială.

Când dau viaţă unui personaj, deţinuţii învaţă să creeze relaţii umane, iar prin prestaţiile lor şi spectacolele prezentate în festival, au demonstrat că ei se pot reintegra social după o perioadă de detenţie.

Singurul regizor care a înţeles nevoia unei terapii prin teatru, în penitenciar este Cornelius Pavaloi. Propune trupei penitenciarului Jilava un text scris chiar pentru deţinuţi, realizând un spectacol cu proiecţii, muzică, dans, joc.

Stă printre ei pe scenă când nu joacă, în timp ce aceştia îşi derulează biografiile de penitenciar, astfel croite, ca noi cei din sală să vedem transformarea lor evidentă în bine. Prin spectacolul „Confesiune” regizorul mizează pe faptul că, în inconştientul oricărui puşcăriaş există şi acel potenţial bun şi adânc uman.

Mai ştie, că numai teatrul este atras de vocabularul iniţierii ca acces la fiinţa umană, demonstrându-ne prin jocul celor zece membrii ai trupei, că orice om se poate schimba, şi numai de noi cei liberi depinde să-i vedem şi pe ei ceea ce sunt: OAMENI!

Spectacolul nu este un happening. Privite din perspectiva implicaţiilor psihosociale şi cultural-artistice, atât happening-ul, cât şi psihodrama au trăsături comune, dar şi deosebiri evidente. Şi aici ar putea fi multe lucruri de zis şi de scris.

Repet, sunt paşi importanţi în comunicarea persoanelor private de libertate cu lumea, care se pot face prin intermediul teatrului. Deţinuţii se exteriorizează de obsesii, se vindecă, se reintegrează social. Se împlinesc şi nevoile psihice ale omului de: recunoaştere a propriei identităţi, acţiune, participare, implicare. Din acest motiv, susţin socializarea având arta ca punct de plecare. Felicitări regizorului pentru iniţiativă şi-i doresc să continuie!

Nu există o lege care să susţină integrarea socială a persoanelor private de libertate.

1450833_591947194187210_26687215_n

Festivalul „se constituie într-o amplă mişcare de reconsiderare a relaţiei penitenciarului cu societatea în procesul de reintegrare socială a foştilor deţinuţi” scrie în comunicatul de presă de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Eu cred că lucrurile stau altfel, şi că undeva în sistemul penitenciar nu funcţionează ceva. „Relaţia” penitenciarului cu alte instituţii este foarte clară. Parteneriate, bartere s-au făcut, se tot fac, şi se vor face. S-au găsit sponsori care să susţină festivalul.

O mână de ajutor din societatea civilă vine spre instituţia amintită. Conducerea unui teatru, prin directorul generos, în persoana doamnei Marinela Ţepuş, oferă gratis de câţiva ani spaţiul unui teatru pentru desfăşurarea festivalului, în condiţiile în care doamna prezintă un raport anual de management unde scrie şi despre planul la biletele vândute, plan de care depinde primirea viitorului buget.

Timp de două zile cât are loc festivalul în cele două săli ale instituţiei nu au loc spectacolele teatrului, deci nu se vând bilete. Nişte actori şi regizori la fel de generoşi bat an de an la porţile penitenciarelor, pentru că le pasă de cei mai vitregiţi oameni ai societăţii, şi reuşesc să-i ajute, să le recupereze acea parte de adânc uman, să-i facă să spere într-o viaţă mai bună şi dreaptă pentru ei, să fie priviţi ca nişte oameni. Am foşti colegi de facultate regizori care au avut spectacole în anii trecuţi în acest festival.

Am văzut în două seri de festival şase spectacole, într-o sală plină cu gardieni îmbrăcaţi civil, ce mă agresau cu privirea, deţinuţi cuminţi şi politicoşi, familiile lor, locuri oprite pentru studenţi, personalul din penitenciare, în nici un caz locuri oprite pentru presă, şi rândul întâi gol, că aşa a primit ordin gardianul “plasat în post” acolo, nelăsându-mă să ocup loc în faţă.

Am stat pe locul unui student, în capătul rândului al treilea din faţa scenei. În stânga mea lângă perete era o masă cu nişte termosuri de cafea, iar la finalul festivalului, pe jos erau aruncate pahare de plastic deteriorate, sticle goale, hârtii, resturi de mâncare, pe traseul gardienilor, şi damf de alcool în sală.

În Administraţia Naţională a Penitenciarelor există o Direcţie de Reintegrare Socială, cu nume sonor şi zdrobitor ce se vrea a fi în “favoarea” deţinuţilor. Nu ştiu cu ce se mai ocupă personaul angajat acolo, pe lângă organizarea unui festival de teatru şi expoziţii, pentru că altceva nu se vede.

În cele două zile de festival organizatorii au plecat mult prea devreme din Teatrul “I.C. Nottara”, ratând scena cu duhurile şi incantaţiile vrăjitoarelor din „Macbeth”, dar şi scena cu prostituata în travesti din „Biloxi blues” care a vrăjit publicul.

Faptul că direcţia nu are o strategie coerentă o demonstrează prin declaraţiile care se fac în comunicatul de presă. Nu înţeleg despre ce “mişcare de reconsiderare” ar putea fi vorba, care să modifice în bine relaţia penitenciarului cu societatea, pentru că, a reconsidera înseamnă a interpreta dintr-un punct de vedere nou, ştiinţific (un autor, o operă, un eveniment) o moştenire literară, ţine de cercetare şi nu se referă la relaţia dintre o instituţie şi societatea.

Aaaa, că cineva doreşte, ca lumea să aibă un alt punct de vedere despre puşcăriaşi şi a lor instituţie, este cu totul altă exprimare şi altă realitate. Ţine de strategie de imagine şi de felul cum direcţia promovează Festivalul de Teatru pentru Deţinuţi.

1474627_591615137553749_253096082_n

Soluţia care trebuie găsită, ca nişte puşcăriaşi să-şi găsească un loc de muncă după ce se liberează, să fie bine văzuţi în societate, ţine de strategia de management a compartimentului respectiv, şi nu are nicio legătură cu interpretarea vreunei opere literare.

Nu există lege pentru reintegrarea socială a deţinuţilor, aşa cum, diferite categorii sociale defavorizate au. Despre acest subiect am mai scris acum patru ani, am făcut un mare reportaj, când Anca Maria Colţeanu urca pe scena Teatrului “Metropolis” cu spectacolul “Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”, unde “actorii” erau tot deţinuţi, şi nu mai vreau să-mi consum energia, să-mi tocesc buricele degetelor pe taste tot repetând în scris despre subiect, că nu sunt papagal.

Între timp, s-a mai schimbat un guvern, la anul vin iar alegerile, şi nimeni din acea direcţie cu titlu răsunător, din Administraţia Naţională a Penitenciarelor n-a înaintat autorităţilor de resort, măcar un proiect de lege cu nişte articole, prin care să propună ceva unor angajatori, şi acea lege să fie promulgată, la un moment dat.

Am citit în pliantul “Viaţa de după gratii”, găsit prin foaierul teatrului, unde scrie cum se depun eforturi pentru calificarea persoanelor private de libertate, că este un proiect cu finaţare din fonduri europene. Se arată ce se urmăreşte în favoarea persoanelor private de libertate, dar nu se arată concret câte persoane au fost acceptate pe piaţa muncii după liberare.

Se ştie că, după ce se liberează mulţi dintre ei recidivează, că nu-şi găsesc loc de muncă, că de la un an la altul numărul încarceraţilor creşte. Ajung să umple puşcăriile, să ne golească nouă buzunarele de atâtea taxe şi impozite introduse, pentru că e nevoie de foarte mulţi bani publici, pentru întreţinerea lor.

Soluţia care trebuie găsită, ca nişte puşcăriaşi să fie acceptaţi de angajatori după ce se liberează ţine de strategia de management a compartimentului respectiv.

Un Festival de Teatru unic în Europa

Festivalul nu are o temă anume şi din acest motiv regizorii au ales piesa de teatru după un criteriu subiectiv. Din 20 de trupe doar 6 au participat în festival, iar selecţia se face de către un director al Direcţiei de Reintegrare Socială care are altă meserie şi aduce în festival ce i se pare lui „frumos”. Din această cauză festivalul este dezarticulat.

Un aspect bun al acestei manifestări artistice, este că, toate spectacole au avut decor, recuzită, costume frumoase pentru fiecare personaj, machiaj corespunzător, inclusiv recuzită consumabilă, ceea ce înseamnă că există un buget şi intenţie bună din partea conducerii oricărui penitenciar.

Intrările şi ieşirile din şi în scenă erau bine lucrate, deţinuţii au mutat singuri decorul în scenă, acolo unde era nevoie. Replica se auzea clar până în fundul sălii, cu mici excepţii privind accentul, iar mulţi dintre ei interpretau bine personajele.

La fiecare spectacol, am apreciat în gând prestaţia fiecărui deţinut de pe scenă însă, n-am cum să dau nume, că nu am avut de la cine lua o distribuţie pe roluri, ca să am pe cine lăuda. De la purtătorul de cuvânt al instituţiei organizatoare, doamna Monica Pană, n-am obţinut decât promisiuni neonorate, deşi am cerut poze din spectacole, afiş şi flayer pe mail, spunându-i că am venit pentru că vreau să scriu şi am nevoie ca să-mi ilustrez materialul.

Festivalul de Teatru pentru Deţinuţi e unic în Europa şi a ajuns la a V-a ediţie. Aşteptăm cu interes următoarele. Nu s-au dat premii. Erau pregătite nişte diplome pentru fiecare participant în festival, că aşa a declarat doamna Monica Pană. La finalul fiecărui spectacol n-a urcat nimeni pe scenă să dea diplomele promise, ca bucuria să fie mai mare în ropotul de aplauze. Era sărbătoarea lor şi meritau!

 

20
/02
/17

„Întotdeauna mi-am dorit să fiu o persoană mai bună ziua următoare decât am fost cu o zi în urmă.” – Sidney Poitier . Actorul din „Guess Who's Coming to Dinner” / Ghici cine vine la cină (1967) este primul artist de culoare distins cu un premiu Oscar. S-a născut la 20 februarie 1927, în timpul unei călătorii pe mare, pe care o făceau părinții săi dinspre insula natală, Cat Island, Bahamas către Miami, Florida, unde mergeau să vândă produsele de la fermă.

19
/02
/17

Singurul film românesc aflat anul acesta în competiţia oficială a celei de-a 67-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, lungmetrajul ,,Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, a primit sâmbătă seara premiul ,,Ursul de Argint” pentru ,,Contribuţie Artistică Deosebită în Cinematografie”, distincţie acordată Danei Bunescu pentru montajul filmului.

17
/02
/17

CRONICĂ DE FILM Inspirat dintr-un roman de autoficţiune al lui Cezar Paul-Bădescu, „Ana, mon amour”, noul film al lui Călin Peter Netzer, prezentat în Competiţia Festivalului de la Berlin, încearcă să reia reţeta stilistică de mare succes din „Poziţia copilului”, însă rezultatul este modest.

17
/02
/17

În această seară, echipa filmului ,,Ana, mon amour”, în frunte cu regizorul Călin Peter Netzer, actorii Diana Cavallioti şi Mircea Postelnicu, producătoarea Oana Iancu şi directorul de imagine Andrei Butică, a păşit pe covorul roşu al Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Filmul, care a rulat în premieră mondială la Berlinale Palast, de la ora 19.00, va putea fi vizionat pe marile ecrane din România cu începere din 3 martie.

17
/02
/17

Cu prilejul „Zilei Brâncuși ” care se sărbătorește la nivel național în fiecare an, la 19 februarie, MNAR prezintă în perioada 19-26 februarie 2017 o selecție de fotografii-document care surprind pe de o parte etapele instalării Coloanei Infinitului la Târgu-Jiu și pe de altă parte atmosfera atelierului parizian al lui Constantin Brâncuși care, în unele imagini, apare alături de sculpturile sale.

17
/02
/17

DaKINO 26 demarează miercuri, 1 martie 2017, la Cinema PRO, cu proiecția în premieră în România a filmului Manchester by The Sea (6 nominalizări la Premiile Oscar 2017), cu Casey Affleck și Michelle Williams în rolurile principale. Festivalul Internațional de Film DaKINO, ediția a 26-a, va avea loc în perioada 1-5 martie 2017 la Cinema Pro, Studioul Horia Bernea — Cinema Muzeul Țăranului și ARCUB.

17
/02
/17

O cărticică scrisă în 1943 de Antoine de Saint-Exupery, pasionat aviator, autor de cărţi de aventuri şi amintiri, reporter de război, avea să devină cea mai celebră operă literară de limbă franceză din secolul XX şi să creeze un simbol cu valoare de cult. După succesul înregistrat la Cluj Napoca si Brașov, unde s-au jucat cate doua reprezentații cu casa închisă, "Micul Print" pornește mai departe în călătorie, oprindu-se si la Alba Iulia și Sibiu.

17
/02
/17

Regizorul finlandez Aki Kaurismaki a anunțat joi, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, că a decis să renunțe la activitatea cinematografică. Apreciatul cineast are șanse mari să obțină Ursul de Aur cu pelicula sa din competiție, pelicula ''The Other Side of Hope''. ''Sunt obosit. Vreau să încep să îmi trăiesc viața mea, în sfârșit'', a explicat regizorul de 59 de ani.

17
/02
/17

Într-o zi de 17 februarie avea loc, la Milano, premiera mondială a operei "Madame Butterfly" de Puccini. Tot într-o zi de 17 februarie încetau din viață Giordano Bruno (susţinător al teoriei coperniciene conform căreia Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui şi în jurul propriilor axe) și celebrul dramaturg francez Moliere (Jean Baptiste Poquelin).

16
/02
/17

Disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, "Fraţii Dabija", în regia lui Cătălin Drăghici, este un documentar experiment de o oră prezentat prima dată în 2015 în câteva festivaluri (Montreal, Astra Sibiu).

Page 1 of 59412345...102030...Last »