MEMORIA CULTURALĂ. A regizat într-o vreme când nu exista şcoală de regie de teatru (şi a dat mari spectacole), a format actori şi regizori, a lansat dramaturgi (l-a descoperit pe Mihail Sebastian). I se datorează succesul în teatru al marelui actor Grigore Vasiliu şi povestea numelui „Birlic”. Sică Alexandrescu s-a născut la 15 august 1896, la Bucureşti.
Un articol de Monica Andrei|6 august 2014
Pe lângă montările memorabile aflate astăzi prin arhivele Radioului şi Televiziunii Naţionale, regizorul a scris trei cărţi de întâmplări şi amintiri din teatru: “Un comediant şi-o fată de familie”, “Tovarăşul meu de drum, tutunul!”, “Un drum în teatru”. Astăzi, teatrul din Braşov îi poartă numele.
Povestea numelui Birlic
În 1934, Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu conduceau Teatrul Vesel din Bucureşti, un teatru mic de comedie situat prin centrul oraşului, cu 300 de locuri. Dramaturgul amintit şi regizorul prelucrează împreună farsa scrisă de către nemţii Arnold şi Bach, ce devine pe afiş spectacolul “Birlic”. La câteva luni de la premieră, în ziarul “Universul” din 17 februarie 1935 apare următoarea ştire: “Teatrul Vesel prezintă azi în matineu şi seara, biruitoarea farsă «Birlic» de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu, cu Nora Piacentini, Tantzi Cutava, Wauvrina, Fifi Harand, Mişu Fotino, Chr. Etterle, Iordănescu-Bruno, Geo Maican, Romeo Lăzărescu, în rolurile principale. În rolul titular, răsfăţatul comedian Grigore-VASILIU-BRELOC, care, în Costache Perjoiu, are una dintre cele mai mari creaţii atistice din această stagiune.”
Sică Alexandrescu îl distribuie pe Grigore Vasiliu (aşa îl chema în buletin pe actor, când a venit de la Cernăuţi în Bucureşti) la Teatrul “Vesel”, în rolul contabilului Costache Perjoiu, poreclit în piesă “Birlic”. În viaţa de toate zilele, prietenii îi spuneau Gringo (de la Grigore), iar cei de la teatru îl strigau “Breloc”. Fiind un teatru particular de comedie, regizorul renunţă la tiltul piesei dat de cei doi nemţi, în favoarea poreclei contabilului. Despre cum a trecut Grigore Vasiliu de la numele “Breloc” la cel de “Birlic”, povesteşte regizorul în ale sale memorii.
“Farsa <<Birlic>>, a cărei premieră avusese loc în toamnă, a rămas pe afiş o stagiune întreagă, apoi s-a plecat în turneu prin ţară. Actorul Grigore Vasiliu s-a indentificat atât de bine cu personajul în decursul sutelor de reprezentaţii, încât lua cu el şi porecla personajului, ca un actor care ar ieşi în oraş, după spectacol, cu costumul în care şi-a jucat rolul. Lumea a început să-l confunde cu contabilul din piesă şi să-i zică “Birlic”. De la o vreme, fie la cafenea, fie pe stradă, fie în restaurant, când apărea Grigore Vasiliu auzeai pe cineva: <<Uite-l pe Birlic!>> Aşa că pe nesimţite, codiţa <<BRELOC>> a fost înlocuită cu <<BIRLIC>>. Este un soi de moştenire ce i-a rămas pentru toată viaţa (stă scrisă şi pe cruce în Cimitirul “Bellu” din Bucureşti) marelui succes repurtat de la Teatrul “Vesel” cu farsa <<Birlic>>, cu care s-a deschis prima stagiune a teatrului. Premiera a avut toate aspectele bune şi toate urmările catastrofale, spre bucuria confraţilor angajaţi în teatrele de stat. Cronicarii dramatici ai timpului au întâmpinat spectacolul cu un cor de înjurături, cor pe mai multe voci, din care se detaşa bunul meu prieten Mircea Ştefănescu, care-şi încheia cronica în ziar dând-mi un sfat: să-mi încarc trupa într-o căruţă barometrică şi să o arunc unde se descarcă haznalele. (Sică Alexandrescu – “Un comediant şi-o fată de familie”)
Montări memorabile, pe texte scrise de Caragiale
Sică Alexandrescu este regizorul care, la 17 septembrie 1948, anunţa pe afişul Teatrului Naţional din Bucureşti premiera cu spectacolul „O scrisoare pierdută”, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niki Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în rolul “Trahanache”, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui “Tipătescu” era jucat de Constantin Bărbulescu, iar rolul “Zoe” era interpretat de Cella Dima/ Elvira Godeanu.
După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră „O seară la Union”, cu o adaptare scenică realizată de Sică Alexandrescu, unde îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, o duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când regizorul avea să reia „O scrisoare pierdută” (cu Carmen Stănescu în rolul “Zoe”) îl distribuia pe Birlic în rolul “Coanei Efimiţa” din „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. Partener îi era Alexandru Giugaru.
În 1951 (25 aprilie), iese la rampă „D’ale carnavalului” cu: Marcel Anghelescu (Iordache), Niki Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască).
Un an mai târziu, pe 4 februarie 1952, montează „O noapte furtunoasă”, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan (Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, scoatea la rampă spectacolul „Momente”, semnând dramatizarea şi regia; muzica de scenă de Emil Bobescu, unde jucau actorii: Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.
De la Caragiale la Gogol şi Goldoni…
După succesul uriaş cu „Revizorul” de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în rolul “Hlestakov” şi Alexandru Giugaru în rolul “Primarului”), Sică Alexandrescu montează spectacolul cu piesa „Bădăranii” de Goldoni, la Teatrului Naţional din Bucureşti, spectacol cu un succes răsunător şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957.
Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu „Revizorul”, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.
„Bădăranii” este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, unde Sică Alexandrescu semna pe afiş traducerea şi regia. Cu o distribuţie de zile mari, din care au facut parte: Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Tanţi Cocea, Cella Dima, Eugenia Popovici, Silvia Dumitrescu-Timică, Niky Atanasiu, spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio şi la Televiziune.
Actorii își amintesc de Sică Alexandrescu
Radu Beligan: “Sică Alexandrescu se trezea în primele ore ale dimineţii şi până noaptea târziu nu mânca, nu bea şi nu visa decât teatru. Teatrul era la el o necesitate atât de obsesivă cum e foamea, setea sau dragostea. S-a născut în teatru, a trăit în teatru şi a murit cu mâna pe condei, lucrând la punerea în scenă a piesei cu care trebuia să deschidă noua sală a Teatrului Naţional din Bucureşti. Imaginea lui coincide în memoria mea afectivă cu această putere neobosită de muncă. Avea vocaţia creaţiei, neastâmpărul căutării, voluptatea construcţiei. Îmi amintesc nopţile de iarnă din strada Precupeţii Vechi când lucram la pregătirea acelui extraordinar care a fost <<Revizorul>>, nopţile de vară la Eforie, când asistam ca învăţăcel uimit de magicianul maestru la redactarea caietului de regie al <<Scrisorii pierdute>>, zilele de la Predeal, în timpul războiului, când teatrele erau închise, dar noi traduceam piese pentru proiectele care aglomerau agenda lui încărcată. Îl văd la arlechin, la Teatrul “Sarah Bernardt” urmărind cu inima bătând la carotidă spectacolul cu piesa lui Caragiale, care a uluit publicul.
Este regizorul care a uimit italienii cu montarea <<Bădăranii>> de Carlo Goldoni, care n-au plecat din grădina Palazzo Grassi deşi ploua torenţial. Montarea <<Revizorul>> care a uimit Moscova declanşându-se apoi un imens scandal, iar la întoarcere spectacolul a fost interzis. Adora tinereţea. Toată viaţa lui a sprijinit tinerii. Generozitatea, duioşia, tandreţea lui paternă, severitatea lui dreaptă, umorul, farmecul fără pereche. Timp de 30 ani am asistat la toate succesele, triumfurile, derutele, neîmplinirile, la toate bătăliile pe care le-a înfruntat pe fascinantul său drum în teatru. La ultima noastră întâlnire s-a purtat ca un licean. Începând repetiţiile cu <<Simfonia patetică>>, era emoţionat ca un debutant, deşi mai toţi adunaţi acolo eram elevii lui.” (Revista “Cinema” 1973)
Florin Piersic: „A format generaţii aurite de slujitori ai scenei, a clădit un secol de teatru românesc. Deschid cortina şi nu-l mai văd, deschid fereastra şi nu e nicăieri, nici în lume, nici printre coloane. Nu-mi pot refuza mândria, norocul şi şansa mea eroică de a fi cunoscut, de a fi fost cel care încă de la spectacolul de absolvire al Institutului de Teatru cu <<Peer Gynt>> să fiu tras de o parte de Sică şi lovit peste obraz, pentru ca mai târziu, colegii <<Naţionalului>> să-mi spună, că acest gest era, de fapt, ceva rar, dar semnificativ, însemnând dragoste, simpatie, preţuire.
Câţi aşteptau această palmă? Nu pot uita turneul cu <<Şoarecii>> la Braşov, când seara am găsit în cabină pe măsuţa de la machiaj, o scrisorică, o ciocolată, o cafea, lăsate acolo de maestrul Sică. Să mă consider numai elevul lui, dar de ce numai atât? De ce n-aş recunoaşte că sunt ca un fiu al lui? Stau înalt şi drept, am pentru tine această floare albă şi-ţi promit să ţi-o ridic în fiecare seară în rugăciunile mele, ca să-ţi fie lumină şi să-ţi fie somnul frumos!” (Revista „Cinema”, 1973)
Carmen Stănescu: “Am lucrat cu marele om Sică Alexandrescu. Nu dădea niciodată greş când încredinţa un rol unui actor. Era un iscusit culegător de talente, pe care ştia să le pună în valoare. Îl adoram şi adoram repetiţiile cu el, datorită hazului coleşitor cu care împodobea orice indicaţie. Îmi amintesc ce mult aprecia maestrul Sică gluma de bun-gust, chiar atunci când repetiţia era întreruptă de către unul din aşii gagurilor şi al bancurilor, cum era Birlic, de exemplu. Ei bine, toată repetiţia ce urma era presărată cu râsetele noastre de aducere aminte a acelei năzbâtii spuse sau făcute de uluitorul mare comic. Câteodată îl scoteam din sărite pe maestrul nostru drag şi atunci pur şi simplu ne cârpea – avea o plăcere să-i tragă pumni lui Marcel Anghelescu, care era de-o robusteţe demnă de invidiat. Mă întrebam cu groază ce ar fi fost să-i aplice acelaşi tratament lui Radu Beligan.
Dar furmoasele turnee în străinătate? Când mă gândesc la nea Sică nu pot să nu-mi amintesc de uriaşul spectacol <<Revizorul>> de Gogol, care i-a făcut pe ruşi, la ei acasă, să recunoască strălucita performanţă realizată de teatrul românesc. Pe mine m-a distribuit în <<Poşliopkina>>, acea brânzăreasă grasă ce trebuia să rupă totul în jurul ei când intra în scenă în timp de câteva minute, inclusiv pe <<Revizorul>> jucat de Radu Beligan cu mare succes.
Spectacolul începea la opt seara şi mie îmi venea rândul pe la unsprezece. Ei bine, la fiecare spectacol veneam de la început şi stăteam ascunsă după draperiile uşilor ce dădeau în sală şi cu aceeaşi emoţie urmăream fiecare gest, fiecare vorbă a marilor actori ce se întreceau pe scenă. Erau uluitori Al. Giugaru, Beligan, Silvia Fulda, Eugenia Popovici. Iar cuplul Dobcinski-Bobcinscki, alcătuit din Birlic şi Marcel Anghelescu, era fantastic pur şi simplu. Aşteptam nerăbdătoare să văd pentru a nu ştiu câta oară, cum dădea Birlic cu uşa de pământ, pe care se căţăra ca să vadă prin gemuleţul de sus ce făcea faimosul revizor în camera lui. I-am admirat şi îi port în sufletul meu şi în amintirile mele cele mai dragi.
Maestrul Sică avea grijă de actori ca de copii lui şi îi răsfăţa. În turneele numeroase de peste hotare sau din ţară se mândrea cu noi, prezentându-ne oficialităţilor, observând să nu ne lipsească nimic, să fim bine cazaţi, să ne putem odihni în cele mai bune condiţii, ştiind ce efort trebuia depus şi ce emoţii ne consumau în înfruntarea grelelor spectacole.
Ca pe mulţi actori pe care i-a iubit, maestrul Sică nu m-a abandonat nici o clipă, acordându-mi preţuirea lui şi dăruindu-mi cu toată încrederea roluri după roluri pe scenă şi în film. (Carmen Stănescu – “Destăinuiri”)
