ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii.
Un articol de Monica Andrei|4 martie 2016
Silvia Dumitrescu-Timică s-a născut în 29 octombrie 1902, la Craiova şi a decedat în 1 august 1999, la București.
S-a îndrăgostit de teatru încă din şcoala primară: „Mă ducea profesoara prin clase, spuneam poezii, cântam, apoi am intrat în corul Madona Dudu. Erau cântăreţi teribili acolo, a cântat şi Florica Cristoforeanu cu noi. Spuneam poezii şi acasă, mă urcam pe masă, mama mă certa… Părinţii nici nu se gândeau să mă fac actriţă. Aveam la Craiova o mătuşă mai înstărită, care îşi reţinea lojă la teatru, şi datorită ei, am văzut de copil spectacole cu actori mari”.
Pe la 17 ani intră în trupa lui Leonard, „Prinţul Operetei”, şi a lui Velimir Maximilian, în urma unui anunţ pe care-l văzuse în ziar. Se căutau coriste. “Jucam alături de Leonard.Maximilian a început să-mi dea şi câte un rolişor mic, spuneam două vorbe. Când ajungeam seara acasă, îmi trăgea o palmă frate-miu, o palmă mama, că de unde vin. Mâncam bătăi straşnice. Numai sora mea mai ţinea la mine. Mama însă vroia ca să mă mărit, să fac copii. El mă lua şi prin turnee ca să câştig un ban. Eram săracă”.
“Am pornit pe roluri de caracter”
A absolvit Conservatorul la clasa Ion Livescu şi s-a angajat la Teatrul Mic din Bucureşti, unde a jucat alături de Iancovescu, Mişu Fotino şi Grigore Vasiliu-Birlic. Timidă şi cu o sensibilitate excesivă, prea emotivă, cu o voce de un timbru deosebit, actriţei i-a plăcut întotdeauna să joace roluri de caracter – subrete, soacre – pentru că nu se credea frumosă nu avea încredere în ea: “Trebuia să fii într-adevăr frumoasă ca să joci roluri de ingenuă, cochetă. Eu eram pe atunci doar drăguţă şi tânără, dar nu aveam încredere în mine. Am pornit pe roluri de caracter. Cu genul meu am putut să rezist în teatru. Să ştiţi că multe actriţe se şablonizează pe un gen şi rămân cu ticuri… devin ridicole. Eu zic că o actriţă tânără trebuie să depăşească acest handicap.”
„Timică a fost viaţa mea”
A fost căsătorită cu actorul Gheorghe Timică (1886-1954). Diferenţa de vârstă dintre ei era de 17 ani. Pe soţul său îl cunoaşte la Operetă. „El ne învăţa balet. Şi tot dansând, aşa la repetiţii, ne-am îndrăgostit unul de altul şi ne-am căsătorit. Timică interpreta juni primi, comici…. Era un mare tragedian. Bărbat înalt, graţios, cu mâini frumoase, încărunţit, cu părul alb, ochii albaştri, părea blând. Publicului îi plăcea felul lui de a fi, felul lui de a da replica, firescul lui scenic. În viaţa de toate zilele era un om extraordinar de bun, de generos. În scenă îşi ajuta partenerul. Când jucai cu el, parcă te lua în braţe şi creşteai şi tu pe lângă el. Sunt actori care te trag în jos. Pentru că nu ştiu să susţină o scenă. Meseria noastră te obligă să ridici tonul. Comedia, mai ales, se joacă cu tonul sus, cu ritm, dozajul unui rol contează enorm… Trebuie să ştii ce e naturalul scenei şi ce e naturalul vieţii. Să dai impresia că ceea ce spui e firesc. Şi totuşi tu joci. Trebuie să ţii seamă de intonaţia personajului, să ştii cum să dai o replică, aşa încât, să se audă şi când eşti cu spatele la public. În 1947 am trecut amândoi la Teatrul Naţional”.
Singurul actor care-l făcea pe soţul său să râdă era marele Grigore Vasiliu Birlic. Gheorghe Timică râdea rar în urma anecdotelor făcute de ai săi colegi, se lăsa greu scos din ale lui. “Birlic îl făcea pe Timică să râdă până la lacrimi, pentru că avea într-adevăr un mare haz. Râdea soarele când râdea Timică. Nu ca alţii care şarjează şi râd când nu trebuie”.
Juca în „Fata fără zestre”, iar în timpul repetiţiilor s-a îmbolnăvit soţul său Timică. În teatru trebuie să laşi totul la uşă, să laşi toate necazurile afară, să urci pe şi să joci. „Am jucat în seara în care murea Timică, iar eu aveam scena aia cu râsul acela nemaipomenit. Mi-a murit şi un frate, apoi tata. Mă duceam la cimitir şi seara jucam. Timică a fost viaţa mea. De cinci ori mă degrimam, plângând. Îmi făceam alt fard. Intram în scenă eram personajul… La trei zile după moartea lui Timică, am jucat”.
Ultimul rol în teatru, film, premii, Gongul Thaliei…
Şi-a iubit meseria. Când intra în scenă uita durerile sufleteşti şi fizice. Era acolo, prezentă în rol, în ceea ce făcea, din dragoste pentru teatru, din respect pentru spectatorul care-şi cumpăra bilet, sacrificând totul şi evitând abuzurile. „Mă dor toate oasele. Mă duc la teatru, în cabină, nu mai am nimic, urc de şase ori o scară mare şi cobor într-un picior de câte ori mă schimb. Întotdeauna am iubit această meserie şi am făcut sacrificii pentru ea. Nu am fumat, nu am băut, nu am pierdut nopţi, am ajuns prima la repetiţii, mergeam mult pe jos, toamna prin ploaie, la căderea frunzelor, la prima ninsoare. În teatru se cunoaşte când faci abuzuri. N-am avut niciodată invidii, n-am căutat să fac rău nimănui. La mine totul vine din suflet. Şi viaţa mea, şi personajele pe care le joc…”.
A jucat cu Maria Ventura despre care îşi aminteşte ce făcea în culise: „Maria Ventura, nu era o frumuseţe, dar ce mare artistă era, doamne! Râdea în culise cu actorii, făcea glume şi când intra în scenă toată lumea încremenea. Ţin minte că într-o piesă pe când logodnicul meu cânta la pian, vecinii băteau în perete să nu mai facem gălăgie, iar ea îşi scotea pantoful să le răspundă. Cu spatele la sală, fără să se bage de seamă, îmi făcea cu ochiul şi mă gâdila ca să râd… Dar deodată, se întorcea cu faţa spre public cu pantoful în mână, parcă o văd, şi spunea o replică, de amuţeau spectatorii. Atât de bine ştia ce are de făcut în scenă, atât de precis studia rolul, încât îşi permitea asemenea lucruri”.
Avea 75 de ani, în 1977, când i s-a propus rolul soacrei, „coloneleasa”, din spectacolul „Micul infern”. În 1992, când actriţa împlinea 90 de ani, s-a retras din activitate. A urcat pe scenă pentru ultima dată la Teatrul “Nottara” din Bucureşti când spectacolul ajungea la a 250-a reprezentaţie. Atunci a fost omagiată, iar Radu Beligan a spus: „Dacă marele Talma se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori”.
Activitatea în film se rezumă doar la câteva roluri în filme de lungmetraj: “Odessa in fiamme” (1942); „Bădăranii” (1960), „Furtuna” (1960) precum şi câteva filme de televiziune: „O încurcătură” (1973), „Scorpia” (1973), „Sâmburele” (1974), ‚Tren de plăcere” (1979), „Micul infern” (1979).
Silviei Dumitrescu-Timică i s-a acordat Ordinul Muncii clasa III (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale» și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Numele său figurează din 2013 în “Gongul Thaliei”, care se află pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, ce semnifică longevitatea şi evoluţia spirituală a slujitorilor scenei. Proiect iniţiat de Teatrul Metropolis în parteneriat cu Primăria Capitalei.
(Sursa: Doina Dragnea Andrei Băleanu – “Actorul între realitate şi ficţiune”)
