Simona Măicănescu: „Nu cred în fiţe, ifose şi atitudine de vedetă“
http://www.ziarulmetropolis.ro/simona-maicanescu-nu-cred-in-fite-ifose-si-atitudine-de-vedeta/

Actriţa Simona Măicănescu trăieşte de 20 de ani în Franţa, dar a venit în România să monteze un spectacol despre evrei, catolici şi comunism: „Clasa noastră“, cu studenţii de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti

Un articol de Judy Florescu|10 Aprilie 2013

„Clasa Noastră“, de Tadeusz Slobodzianek, este prima piesă poloneză distinsă cu premiul Nike – cel mai important premiu literar din Polonia. Premiera mondială a piesei a avut loc în 2009 la Teatrul Naţional de la Londra.

În România, piesa „Clasa Noastră“ a fost pusă în scenă de Simona Măicănescu, actriţă care locuieşte de 20 de ani în Franţa. Din distribuţie fac parte studenţii de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (UNATC).

Spectacolul se joacă pe 13 aprilie, la Sala „Ion Cojar“ de la Palatul Copiilor din Bucureşti.

Judy Florescu: Cum aţi venit cu ideea să faceţi acest spectacol cu studenţii de la UNATC?

Simona Măicănescu: Acum doi ani, eram în Philadelphia unde fusesem invitată să văd un spectacol: „Clasa noastră“, în engleză – „Our Class“. Spectacolul american era mult mai lung decât adaptarea noastră. La Wilma Theater, era pus în scenă de regizoarea şi directoarea teatrului, Blanka Zizka.

Impresionată de reacţiile publicului şi de forţa textului, şi ştiind deja că Adrian Titieni avea o clasă de studenţi foarte buni, i-am sugerat textul pentru ca să îl transforme într-un proiect de licenţă în anul următor. Iar Adrian Titieni m-a invitat să dirijez eu proiectul. A urmat o perioadă de audiţii, de workshopuri cu studenţii, câteva săptămâni lungi de traducere a textului pe care am definitivat-o împreună cu Delia Herman.

În septembrie 2012 au început repetiţiile, care au durat aproape şase săptămâni, după ce, în vară, făcusem două lecturi cu distribuţia „Clasei noastre“ pentru ultima versiune a adaptării.

„Clasa noastră“ a fost primul spectacol care s-a jucat în baraca de la UNATC.

Pentru studenţi, ca şi pentru mine, perioada de repetiţii a fost o perioadă binecuvântată. Toamna trecută a fost o adevărată vară indiană: repetam cu uşa barăcii deschisă, iar pentru echipa „Clasei noastre“ a fost un exerciţiu de concentrare formidabil. Nu i-am văzut niciodată pe studenţi să se oprească din treabă fiindcă treceau oameni pe lângă baracă; în schimb oamenii se opreau să se uite la ei.

Cum fost această perioadă de repetiţii?

Superbă. Îmi aduc cu mare drag aminte de ea. Trebuiau inventate tot felul de situaţii în care imaginaţia lor a jucat un rol foarte important. Decorul nefiind constituit decât din elemente de recuzită şi din lumină. Toate „spaţiile“ au fost create de ei, renăscute de ei şi de nisipul în care alergau, dansau, se jucau ca nişte copii care spun o poveste unui public aflat la doi paşi. Pentru a-i da senzaţia că oricând ar fi putut fi în aceeaşi situaţie. Din această cauză, o scenă foarte mare sau înaltă, de tip italian de exemplu, deteriorează şi gândul iniţial al proiectului şi percepţia, înţelegerea publicului.

Cum a fost experienţa acestui spectacol?

Bucuria mea cu acest spectacol este că dincolo de experienţa pe care ei au trăit-o cu toţii şi fiecare în parte, au reusit să funcţioneze ca o adevărată trupă. Şi asta cred că e un lucru rar, mai ales când ieşi de pe băncile şcolii. Ei îşi vor primi diploma de actori peste câteva luni. Dar cred că lucrul cel mai preţios cu care s-au ales din experienţa acestui spectacol este importanţa unei energii comune.

Fiecare vine cu grijile lui de peste zi, cu supărările lui, dar la un moment dat trebuie să-şi găsească liniştea şi mai ales bucuria de a fi împreună, pentru a povesti aceeaşi poveste. Satisfacţia mea personală este că şi-au păstrat acest „ritual“ de a se regăsi pe scenă oriunde şi ori de câte ori joacă acest spectacol. Mi-au spus că la Festivalul din Ungaria, unde reglările de lumină, sunet şi subtitrare le-au luat toată ziua, au fost obligaţi să întârzie intrarea spectatorilor în sală pentru a putea fi un moment împreună între ei, înainte de a cânta primul cântec care deschide spectacolul.

Oare cum au devenit studenţii atât de uniţi, chiar şi în trăiri?

Cred că este şi „vina“ lui Slobodzianek. Forţa şi sensibilitatea scriiturii i-au ajutat foarte mult. E o piesă minunată şi grea în acelaşi timp. Au de străbătut împreună un drum foarte lung : 70 de ani de istorie. Cred că nu se poate altfel decât dacă sunt împreună ca o adevărată corală cu momentele ei de solo.

Şi datorită dumneavoastră sunt uniţi.

Probabil… Nu mi-am dorit altceva decât să le transmit o atitudine sănătoasă, generoasă, faţă de meserie şi dacă „s-au molipsit“, înseamnă că se simt bine şi cred în ea. Au înţeles că doar aşa pot avea succes fiecare – dacă sunt mereu împreună, dacă se ascultă unul pe altul. Nu cred în fiţe şi ifose, star-system, atitudine de vedetă… Mai ales când abia începi să descoperi tainele unei meserii. Cred în muncă, smerenie, în lucrul de fiecare zi, în „viaţa alergătorului de cursă lungă“.

V-aţi gândit la piesă ca la o lecţie de istorie?

Da, propunerea de a face această piesă venea şi din dorinţa de-a le trezi curiozitatea din multe puncte de vedere: ştiam că textul le va da posibilitatea să se plimbe prin istorie, să afle amănunte, să citească articole, cărţi, să vadă filme. Tot spectacolul a fost construit pe ideea că nişte puşti se joacă într-o groapă cu nisip de-a istoria, dar şi de-a sentimentele esenţiale ale vieţii: frica, iubirea, credinţa, ura… Iar în povestea lor se întâmplă să fie vorba despre evrei, se întâmplă să fie vorba despre catolici, despre comunism…

Indiferent de contextul politic, istoric, toţi facem lucruri din dragoste sau din frică şi asta ne direcţionează într-un anume fel viaţa.

Simona Măicănescu
actriţă

„Clasa noastră“ e o piesă e minunată pentru că e ca viaţa. Viaţa nu e albă sau neagră, e şi cu gri şi cu albastru… Nu e nimeni aici înger şi altul – demon. Sunt unii cu mai multe umbre şi alţii cu mai multă lumină în ei. Nici un personaj nu e perfect. Piesa este bine scrisă pentru că autorul nu îşi judecă personajele. Iar fiecare actor nu are decât să îşi apere personajul. Şi atunci nu ne mai rămâne decât ca noi, spectatorii, să le ascultăm povestea, mai ales când ea e inspirată dintr-un caz real.

Îi incurajaţi să ducă spectacolul şi în alte locuri?

Aş fi prima şi cea mai fericită să ştiu că se duc oriunde în lume, atâta vreme cât spectacolul nu suferă nicio degradare artistică. Prefer să-i ştiu într-un loc care poate nu e convenţional: jucând într-un sat, într-un hambar, care corespunde spaţiului de creaţie iniţial, decât pe o scenă prea mare, unde ideea publicului luat ca martor nu ar mai putea exista. Ar fi doar mulţi spectatori care privesc cu prea mare distanţă o poveste ce se bazează pe sensibilitatea celui care ascultă.

Cum v-a venit gândul de a regiza un spectacol, dumneavoastră ca actriţă?

Îmi amintesc ca ieri de anii în care am fost studentă şi pe urmă profesor în şcoala asta. Îmi e pur si simplu drag să lucrez cu studenţii. Acesta a fost primul motiv pentru care am acceptat propunerea rectorului UNATC-ului, Adrian Titieni. Iar ca actriţă cu ceva ani de experienţă azi – dar care de multe ori nu a primit de la regizor nişte direcţii, indicaţii limpezi – mi-am zis că poate aş fi în stare să o fac cu nişte tineri actori.

După perioada de repetiţii, cred că nici eu n-am ştiut întotdeauna ce să le spun mai limpede, mai clar. Am încercat tot felul de tehnici, fiindcă sunt treisprezece oameni, din fericire, foarte diferiţi, fiecare cu capacitatea sa de înţelegere: mai rapidă, mai lentă, important era de găsit un numitor comun, care să îi facă să avanseze în fiecare zi, iar asta au înţeles-o ei foarte bine.

De ce aţi ales acest text?

La un moment dat de ce alegi un text şi nu altul? Piese corale de genul acesta mai sunt.Propunerea a fost făcută şi pentru că lumea avansează, deci scriitura avansează, tehnica ne obligă să gândim altfel. Şansa de a călători foarte mult îmi dă permanent ocazia descoperirilor: autori, regizori, noi tendinţe în artă. Slobodzianek face parte din acei dramaturgi rari care i-au învăţat bine pe marii clasici dar care ne spun astăzi că trebuie să trecem la noi lecţii în dramaturgia contemporană. În timpul repetiţiilor, alături de Delia Herman, mă gândeam cum să aducem grupul „Clasei noastre“ la o poveste spusă cât mai simplu, mai emoţionant, mai curat.

Ne gândeam amândouă la sufletele celor care au scris adevărata poveste în `41, cei dispăruţi sub tăvălugul istoriei. Dar mie îmi erau mult mai aproape sufletele sfâşiate de minciunile paginilor noastre de istorie contemporană – mai precis decembrie 1989. Spectacolul nostru le este dedicat.

Îi incurajaţi pe tineri să meargă în afară să mai studieze şi altfel actoria?

Îi încurajez pe tineri să meargă oriunde să muncească, să vadă şi să fie văzuţi, e şansa lor. Cum s-a şi întâmplat în Ungaria: s-a trimis un dosar, a existat o recomandare şi o alegere din partea rectoratului UNATC. Au fost aleşi pe baza acestor date şi datorită clipului trimis la festivalul unde, până la urmă, au fost văzuţi de atâţia alţi profesionişti din alte ţări. Bineînţeles că asta le-a dat aripi. Au fost într-un spirit de competiţie, au asistat la workshopuri, au cunoscut studenţi din Ungaria, Polonia, Germania… Şi cum să nu fie plăcut să descoperi că lucrul pe care îl faci, poate ştii să îl faci la fel de bine ca şi semenii tăi din alte ţări europene?

E important ca studenţii buni să fie cunoscuţi?

Bineînţeles. Cu atât mai mult cu cât sunt sigură că o bună parte din ei, chiar dacă au ieşit din ţară până acum, au făcut-o doar ca turişti. E prima lor experienţă profesională în afara graniţelor. Şi asta nu se uită niciodată. Mai ales când spectacolul e bine primit, are mare succes.

Cât de importantă este tensiunea în procesul creaţiei?

Fără tensiune, adrenalină, fără chiar şi conflict nu poţi crea. Atâta vreme cât conflictul e inteligent, constructiv – atâta vreme cât aperi o idee preţioasă. Iar astăzi, după atâtea clipe de emoţii şi îndoieli de fiecare zi, am curajul să spun că abia aşteaptă şi se bucură de fiecare dată când joacă acest spectacol. Cred că din entuziasmul acesta şi din imaginaţia lor s-a născut încet-încet şi rigoarea.

Pe afiş nu apar ca regizoare, ci ca diriginta clasei. Aş lucra din nou şi mâine cu ei pentru că ei vor rămâne întotdeauna „clasa mea“.

Simona Măicănescu
actriţă

Veţi face şi un alt proiect cu studenţii de la UNATC?

Aş vrea să fac cu ei un alt proiect, dar niciodată nu va fi un Cehov, Ibsen sau Shakespeare, pentru că aceste „lumi“ le-au vizitat deja şi au început să le cunoască mai mult sau mai puţin bine, fiind obligaţi să le înveţe la şcoală şi e foarte bine că e aşa, pentru că sunt bazele teatrului. Dar aş vrea să le deschid pofta către lumi noi… şi dacă noul proiect, secret deocamdată, va vedea lumina scenei, vă vom da de ştire.

„Clasa noastră“

Echipa:

Spectacol de licenţă al studenţilor anul III, Actorie, clasa prof. Adrian Titieni, UNATC

Dora Alexandra Buză / Gabriela Sandu

Zocha Ilona Brezoianu / Ioana Chiţu

Raselka Mădălina Craiu / Deborah Feldman

Jakub Katz Ionuţ Niculae

Rysiek Alin Stan

Menachem Andrei Cătălin

Zygmunt Costin Dogioiu

Heniek Dragoş Olaru

Wladek Iany Panait

Abram Alecsandru Dunaev

Traducere şi adaptare Simona Măicănescu

în colaborare cu Delia Herman şi Diana Herman

Scenografia Ruxandra Manolovici

Muzică originală Marius Sireteanu

Pregătire muzicală Diana Herman

Coordonator light & sound design Horea Murgu

Light design Alexandru Baltă

Sound design Daniel Mesteru şi Marius Sireteanu

Asistenti Delia Herman şi Alexandru Raptiş

Foto sus cu Simona Măicănescu: François Berthon

Fotografii din spectacol: Bócsi Krisztián

28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

21
/03
/17

INIȚIATIVĂ Teatrul Metropolis, condus de George Ivaşcu, propune, la zece ani de la înfiinţare, un spectacol aniversar, în care vor juca zece actori de până în 30 de ani, selectaţi de maeştri ai scenei româneşti de astăzi în cadrul Galei Metropolis 10 ani, eveniment care a avut loc pe 14 decembrie 2016.

19
/03
/17

Scurt interviu cu Paul Negoescu, regizorul comediei „Două lozuri”, nominalizat în acest an la Premiile Gopo, la categoriile „Cel mai bun film” și „Cel mai bun scenariu”.

17
/03
/17

Ambasadoare a campaniei „Artiștii pentru artiști”, inițiată de UNITER, Dorina Chiriac vă invită la teatru. Ea joacă rolul principal în “Micul Prinț”, la Teatrul de Comedie, în seara aceasta, de la ora 19.00. Cumpărând bilete la spectacol, contribuiți la fondul de ajutorare a artiștilor în vârstă și în dificultate.

15
/03
/17

Judith State este Sandra din filmul „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu, fapt care îi aduce o nominalizare la Premiile Gopo pentru „Cea mai bună actriță într-un rol secundar”. Însă Judith State nu este actriță, ea vine din zona dansului. Cum se împacă, așadar, filmul și dansul contemporan?

15
/03
/17

Face parte din generaţia tânără de actori şi a absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea, Iaşi, la clasa profesorului Sergiu Tudose, în 2003. A debutat ca actor la Teatrul Național din Târgu Mureş. Colaborează permanent cu Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviște, Teatrul “L.S. Bulandra” din București și urmează să joace la Teatrul Metropolis din București, în spectacolul “Histerical blindness”, în regia lui Cristi Juncu, spectacol care se află deja în repetiții și care va avea premiera în primăvara lui 2017.

13
/03
/17

Nominalizat la Premiile Gopo din acest an, la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal”, pentru rolul Hogaș din „Câini”, actorul Gheorghe Visu spune că cel mai mult în filmul lui Bogdan Mirică i-a plăcut să tragă cu pistolul, la final.

08
/03
/17

Ana a teminat recent filmările la primul ei lungmetraj american, „Induced Effect”, în care l-a avut ca partener pe Eric Roberts și a început repetițiile la „Upstart”, un show TV despre realizarea unui Start-Up YouTube Channel. Între filmări, a finalizat un pictorial care celebrează actrițe îndrăgite de publicul român.

07
/03
/17

INTERVIU. Mihai Călin (49 de ani) lucrează de peste două decenii la Naționalul bucureștean. E un actor apreciat (premiat de UNITER acum doi ani pentru rolul Caliban din „Furtuna”). L-am văzut de multe ori în ultimul timp și – comit o indiscreție – a fost singurul actor la care am avut permanent senzația că e din ce în ce mai bun.

07
/03
/17

Face parte din generația tânără de actori și este absolventă a Facultății de Teatru, secția actorie, a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București, precum și a masteratului, unde i-a avut profesori pe Ion Cojar, Adrian Titieni, Liviu Lucaci și Gelu Colceag.

02
/03
/17

„Pitch Perfect”, filmul despre o trupă a cappella de studenți, este comedia musical pe locul 2 ca încasări din istoria înregistrată a filmului. Filmul a adus în atenția publicului mondial un fenomen muzical vechi de câteva secole bune, care atrage numeroase tipuri de public modern: muzica a cappella.

Page 1 of 2412345...1020...Last »