Simona Măicănescu: „Nu cred în fiţe, ifose şi atitudine de vedetă“
http://www.ziarulmetropolis.ro/simona-maicanescu-nu-cred-in-fite-ifose-si-atitudine-de-vedeta/

Actriţa Simona Măicănescu trăieşte de 20 de ani în Franţa, dar a venit în România să monteze un spectacol despre evrei, catolici şi comunism: „Clasa noastră“, cu studenţii de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti

Un articol de Judy Florescu|10 Aprilie 2013

„Clasa Noastră“, de Tadeusz Slobodzianek, este prima piesă poloneză distinsă cu premiul Nike – cel mai important premiu literar din Polonia. Premiera mondială a piesei a avut loc în 2009 la Teatrul Naţional de la Londra.

În România, piesa „Clasa Noastră“ a fost pusă în scenă de Simona Măicănescu, actriţă care locuieşte de 20 de ani în Franţa. Din distribuţie fac parte studenţii de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (UNATC).

Spectacolul se joacă pe 13 aprilie, la Sala „Ion Cojar“ de la Palatul Copiilor din Bucureşti.

Judy Florescu: Cum aţi venit cu ideea să faceţi acest spectacol cu studenţii de la UNATC?

Simona Măicănescu: Acum doi ani, eram în Philadelphia unde fusesem invitată să văd un spectacol: „Clasa noastră“, în engleză – „Our Class“. Spectacolul american era mult mai lung decât adaptarea noastră. La Wilma Theater, era pus în scenă de regizoarea şi directoarea teatrului, Blanka Zizka.

Impresionată de reacţiile publicului şi de forţa textului, şi ştiind deja că Adrian Titieni avea o clasă de studenţi foarte buni, i-am sugerat textul pentru ca să îl transforme într-un proiect de licenţă în anul următor. Iar Adrian Titieni m-a invitat să dirijez eu proiectul. A urmat o perioadă de audiţii, de workshopuri cu studenţii, câteva săptămâni lungi de traducere a textului pe care am definitivat-o împreună cu Delia Herman.

În septembrie 2012 au început repetiţiile, care au durat aproape şase săptămâni, după ce, în vară, făcusem două lecturi cu distribuţia „Clasei noastre“ pentru ultima versiune a adaptării.

„Clasa noastră“ a fost primul spectacol care s-a jucat în baraca de la UNATC.

Pentru studenţi, ca şi pentru mine, perioada de repetiţii a fost o perioadă binecuvântată. Toamna trecută a fost o adevărată vară indiană: repetam cu uşa barăcii deschisă, iar pentru echipa „Clasei noastre“ a fost un exerciţiu de concentrare formidabil. Nu i-am văzut niciodată pe studenţi să se oprească din treabă fiindcă treceau oameni pe lângă baracă; în schimb oamenii se opreau să se uite la ei.

Cum fost această perioadă de repetiţii?

Superbă. Îmi aduc cu mare drag aminte de ea. Trebuiau inventate tot felul de situaţii în care imaginaţia lor a jucat un rol foarte important. Decorul nefiind constituit decât din elemente de recuzită şi din lumină. Toate „spaţiile“ au fost create de ei, renăscute de ei şi de nisipul în care alergau, dansau, se jucau ca nişte copii care spun o poveste unui public aflat la doi paşi. Pentru a-i da senzaţia că oricând ar fi putut fi în aceeaşi situaţie. Din această cauză, o scenă foarte mare sau înaltă, de tip italian de exemplu, deteriorează şi gândul iniţial al proiectului şi percepţia, înţelegerea publicului.

Cum a fost experienţa acestui spectacol?

Bucuria mea cu acest spectacol este că dincolo de experienţa pe care ei au trăit-o cu toţii şi fiecare în parte, au reusit să funcţioneze ca o adevărată trupă. Şi asta cred că e un lucru rar, mai ales când ieşi de pe băncile şcolii. Ei îşi vor primi diploma de actori peste câteva luni. Dar cred că lucrul cel mai preţios cu care s-au ales din experienţa acestui spectacol este importanţa unei energii comune.

Fiecare vine cu grijile lui de peste zi, cu supărările lui, dar la un moment dat trebuie să-şi găsească liniştea şi mai ales bucuria de a fi împreună, pentru a povesti aceeaşi poveste. Satisfacţia mea personală este că şi-au păstrat acest „ritual“ de a se regăsi pe scenă oriunde şi ori de câte ori joacă acest spectacol. Mi-au spus că la Festivalul din Ungaria, unde reglările de lumină, sunet şi subtitrare le-au luat toată ziua, au fost obligaţi să întârzie intrarea spectatorilor în sală pentru a putea fi un moment împreună între ei, înainte de a cânta primul cântec care deschide spectacolul.

Oare cum au devenit studenţii atât de uniţi, chiar şi în trăiri?

Cred că este şi „vina“ lui Slobodzianek. Forţa şi sensibilitatea scriiturii i-au ajutat foarte mult. E o piesă minunată şi grea în acelaşi timp. Au de străbătut împreună un drum foarte lung : 70 de ani de istorie. Cred că nu se poate altfel decât dacă sunt împreună ca o adevărată corală cu momentele ei de solo.

Şi datorită dumneavoastră sunt uniţi.

Probabil… Nu mi-am dorit altceva decât să le transmit o atitudine sănătoasă, generoasă, faţă de meserie şi dacă „s-au molipsit“, înseamnă că se simt bine şi cred în ea. Au înţeles că doar aşa pot avea succes fiecare – dacă sunt mereu împreună, dacă se ascultă unul pe altul. Nu cred în fiţe şi ifose, star-system, atitudine de vedetă… Mai ales când abia începi să descoperi tainele unei meserii. Cred în muncă, smerenie, în lucrul de fiecare zi, în „viaţa alergătorului de cursă lungă“.

V-aţi gândit la piesă ca la o lecţie de istorie?

Da, propunerea de a face această piesă venea şi din dorinţa de-a le trezi curiozitatea din multe puncte de vedere: ştiam că textul le va da posibilitatea să se plimbe prin istorie, să afle amănunte, să citească articole, cărţi, să vadă filme. Tot spectacolul a fost construit pe ideea că nişte puşti se joacă într-o groapă cu nisip de-a istoria, dar şi de-a sentimentele esenţiale ale vieţii: frica, iubirea, credinţa, ura… Iar în povestea lor se întâmplă să fie vorba despre evrei, se întâmplă să fie vorba despre catolici, despre comunism…

Indiferent de contextul politic, istoric, toţi facem lucruri din dragoste sau din frică şi asta ne direcţionează într-un anume fel viaţa.

Simona Măicănescu
actriţă

„Clasa noastră“ e o piesă e minunată pentru că e ca viaţa. Viaţa nu e albă sau neagră, e şi cu gri şi cu albastru… Nu e nimeni aici înger şi altul – demon. Sunt unii cu mai multe umbre şi alţii cu mai multă lumină în ei. Nici un personaj nu e perfect. Piesa este bine scrisă pentru că autorul nu îşi judecă personajele. Iar fiecare actor nu are decât să îşi apere personajul. Şi atunci nu ne mai rămâne decât ca noi, spectatorii, să le ascultăm povestea, mai ales când ea e inspirată dintr-un caz real.

Îi incurajaţi să ducă spectacolul şi în alte locuri?

Aş fi prima şi cea mai fericită să ştiu că se duc oriunde în lume, atâta vreme cât spectacolul nu suferă nicio degradare artistică. Prefer să-i ştiu într-un loc care poate nu e convenţional: jucând într-un sat, într-un hambar, care corespunde spaţiului de creaţie iniţial, decât pe o scenă prea mare, unde ideea publicului luat ca martor nu ar mai putea exista. Ar fi doar mulţi spectatori care privesc cu prea mare distanţă o poveste ce se bazează pe sensibilitatea celui care ascultă.

Cum v-a venit gândul de a regiza un spectacol, dumneavoastră ca actriţă?

Îmi amintesc ca ieri de anii în care am fost studentă şi pe urmă profesor în şcoala asta. Îmi e pur si simplu drag să lucrez cu studenţii. Acesta a fost primul motiv pentru care am acceptat propunerea rectorului UNATC-ului, Adrian Titieni. Iar ca actriţă cu ceva ani de experienţă azi – dar care de multe ori nu a primit de la regizor nişte direcţii, indicaţii limpezi – mi-am zis că poate aş fi în stare să o fac cu nişte tineri actori.

După perioada de repetiţii, cred că nici eu n-am ştiut întotdeauna ce să le spun mai limpede, mai clar. Am încercat tot felul de tehnici, fiindcă sunt treisprezece oameni, din fericire, foarte diferiţi, fiecare cu capacitatea sa de înţelegere: mai rapidă, mai lentă, important era de găsit un numitor comun, care să îi facă să avanseze în fiecare zi, iar asta au înţeles-o ei foarte bine.

De ce aţi ales acest text?

La un moment dat de ce alegi un text şi nu altul? Piese corale de genul acesta mai sunt.Propunerea a fost făcută şi pentru că lumea avansează, deci scriitura avansează, tehnica ne obligă să gândim altfel. Şansa de a călători foarte mult îmi dă permanent ocazia descoperirilor: autori, regizori, noi tendinţe în artă. Slobodzianek face parte din acei dramaturgi rari care i-au învăţat bine pe marii clasici dar care ne spun astăzi că trebuie să trecem la noi lecţii în dramaturgia contemporană. În timpul repetiţiilor, alături de Delia Herman, mă gândeam cum să aducem grupul „Clasei noastre“ la o poveste spusă cât mai simplu, mai emoţionant, mai curat.

Ne gândeam amândouă la sufletele celor care au scris adevărata poveste în `41, cei dispăruţi sub tăvălugul istoriei. Dar mie îmi erau mult mai aproape sufletele sfâşiate de minciunile paginilor noastre de istorie contemporană – mai precis decembrie 1989. Spectacolul nostru le este dedicat.

Îi incurajaţi pe tineri să meargă în afară să mai studieze şi altfel actoria?

Îi încurajez pe tineri să meargă oriunde să muncească, să vadă şi să fie văzuţi, e şansa lor. Cum s-a şi întâmplat în Ungaria: s-a trimis un dosar, a existat o recomandare şi o alegere din partea rectoratului UNATC. Au fost aleşi pe baza acestor date şi datorită clipului trimis la festivalul unde, până la urmă, au fost văzuţi de atâţia alţi profesionişti din alte ţări. Bineînţeles că asta le-a dat aripi. Au fost într-un spirit de competiţie, au asistat la workshopuri, au cunoscut studenţi din Ungaria, Polonia, Germania… Şi cum să nu fie plăcut să descoperi că lucrul pe care îl faci, poate ştii să îl faci la fel de bine ca şi semenii tăi din alte ţări europene?

E important ca studenţii buni să fie cunoscuţi?

Bineînţeles. Cu atât mai mult cu cât sunt sigură că o bună parte din ei, chiar dacă au ieşit din ţară până acum, au făcut-o doar ca turişti. E prima lor experienţă profesională în afara graniţelor. Şi asta nu se uită niciodată. Mai ales când spectacolul e bine primit, are mare succes.

Cât de importantă este tensiunea în procesul creaţiei?

Fără tensiune, adrenalină, fără chiar şi conflict nu poţi crea. Atâta vreme cât conflictul e inteligent, constructiv – atâta vreme cât aperi o idee preţioasă. Iar astăzi, după atâtea clipe de emoţii şi îndoieli de fiecare zi, am curajul să spun că abia aşteaptă şi se bucură de fiecare dată când joacă acest spectacol. Cred că din entuziasmul acesta şi din imaginaţia lor s-a născut încet-încet şi rigoarea.

Pe afiş nu apar ca regizoare, ci ca diriginta clasei. Aş lucra din nou şi mâine cu ei pentru că ei vor rămâne întotdeauna „clasa mea“.

Simona Măicănescu
actriţă

Veţi face şi un alt proiect cu studenţii de la UNATC?

Aş vrea să fac cu ei un alt proiect, dar niciodată nu va fi un Cehov, Ibsen sau Shakespeare, pentru că aceste „lumi“ le-au vizitat deja şi au început să le cunoască mai mult sau mai puţin bine, fiind obligaţi să le înveţe la şcoală şi e foarte bine că e aşa, pentru că sunt bazele teatrului. Dar aş vrea să le deschid pofta către lumi noi… şi dacă noul proiect, secret deocamdată, va vedea lumina scenei, vă vom da de ştire.

„Clasa noastră“

Echipa:

Spectacol de licenţă al studenţilor anul III, Actorie, clasa prof. Adrian Titieni, UNATC

Dora Alexandra Buză / Gabriela Sandu

Zocha Ilona Brezoianu / Ioana Chiţu

Raselka Mădălina Craiu / Deborah Feldman

Jakub Katz Ionuţ Niculae

Rysiek Alin Stan

Menachem Andrei Cătălin

Zygmunt Costin Dogioiu

Heniek Dragoş Olaru

Wladek Iany Panait

Abram Alecsandru Dunaev

Traducere şi adaptare Simona Măicănescu

în colaborare cu Delia Herman şi Diana Herman

Scenografia Ruxandra Manolovici

Muzică originală Marius Sireteanu

Pregătire muzicală Diana Herman

Coordonator light & sound design Horea Murgu

Light design Alexandru Baltă

Sound design Daniel Mesteru şi Marius Sireteanu

Asistenti Delia Herman şi Alexandru Raptiş

Foto sus cu Simona Măicănescu: François Berthon

Fotografii din spectacol: Bócsi Krisztián

06
/09
/17

Între 7 și 10 septembrie, trăim într-un oraș al dansului, datorită Bucharest International Dance Film Festival, care ne propune cele mai atrăgătoare filme de dans ale momentului. Despre provocările unui astfel de eveniment, am stat de vorbă cu coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu, cofondatoare a festivalului ajuns la a treia ediție.

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.

Page 1 of 2712345...1020...Last »