Spuma grupelor şi promisiunea americană – Mondialul Metropolis
http://www.ziarulmetropolis.ro/spuma-grupelor-si-promisiunea-americana-mondialul-metropolis/

Afirmam într-o pastilă anterioară că după epuizarea meciurilor din grupe Mondialul se va restarta. Nu m-am înşelat deloc, deşi premise existau.

Un articol de Cinesseur|2 Iulie 2014

Opt întâlniri s-au consumat în ultimele patru zile şi fiecare a fost memorabilă în felul ei. Voi enumera succint, însă tot va ieşi o frază lungă:

Brazilia-Chile pentru chinul şi spasmele gazdelor în faţa unei iminent-premature eliminări, Columbia-Uruguay pentru golurile-bijuterie înscrise de James Rodriguez, singurul fotbalist din tot turneul care joacă fotbal aşa cum Bogart purta pălăria, cu perfectă naturaleţe adică, Olanda-Mexic pentru repetiţia generală făcută de van Gaal înainte de a prelua Manchester United, băieţii săi tranşând calificarea în celebra secvenţă temporală consacrată ca Fergie time, Costa Rica-Grecia pentru serviciile igienice aduse fotbalului prin ejectarea decepticonilor Karagounis şi Salpingidis din competiţie, Franţa-Nigeria pentru lecţia de sinucidere asistată predată de nigerieni în ultimele 10 minute, Germania-Algeria pentru lacrimile selecţionerului învinşilor, bravul bosniac Vahid Halilhodžić şi Argentina-Elveţia pentru inutila demonstraţie a teoremei „Argentina fără Messi e ca salata de icre Negro fără guma xantan”.

Mondialul Metropolis

“James Rodriguez, singurul fotbalist din tot turneul care joacă fotbal aşa cum Bogart purta pălăria, cu perfectă naturaleţe adică” – Cinesseur

Am lăsat înadins la urmă ultima partidă din această fază, respectiv Belgia-SUA. Pentru mine, a fost cea mai cinematografică dispută a acestui turneu final (cel puţin până acum) în termeni de naraţiune filmică pusă în scenă ca la manual, indiferent de autorii manualului sau de şcoala de provenienţă.Belgia-SUA a fost un action thriller electrizant, orchestrat de doi tineri domni cu statut glorios de fotbalist, dar aflaţi în prezent în căutarea gloriei şi ca antrenori: Wilmots şi Klinsmann. Concepţia lor regizorală a inclus ritm, tensiune, replici şi contra-replici, plus un semi-twist pe post de grand finale. Cine face confuzia între deznodământ şi happy end, fie şi pentru una dintre tabere, o face pe proprie răspundere.

Spectacolul n-ar fi fost posibil fără abordarea pozitivă a ambilor protagonişti de pe margine. Deşi i-ar fi fost la îndemână, Klinsmann, selecţionerul unei trupe fără vedete interplanetare, n-a refuzat jocul, n-a pârjolit holde, n-a otrăvit fântâni şi nici nu i-a momit pe belgieni cu ambuscade primitive. Cum ziceam, putea s-o facă, au recurs la aceste tactici distructive – cu rezultate răsunătoare – chiar compatrioţi de-ai săi (Otto Rehaggel), dar Klinsi, atacant de meserie, a ieşit la luptă în câmp deschis, deşi valoarea lotului său era la jumătate. A mizat pe coeziunea grupului şi pe acel element care îi face pe americani speciali (sau de neînţeles, pentru existenţialiştii europeni firoscoşi): încăpăţânarea de a nu renunţa, de a lua mereu de la capăt pentru a ajunge în cele din urmă la capăt, indiferent care e acela. E adevărat, sunt destule alte prostii care-i fac pe americani antipatici, de la junk food la aiurelile motivaţionale, dar măcar pentru spiritul die hard merită apreciaţi!

Monndialul Metropolis - Last Samurai, colaj by Cinesseur

Monndialul Metropolis – The Last Samurai, colaj by Cinesseur

Americanii au cedat, dar au făcut-o de gât cu oponenţii. Nu s-au baricadat, nu au tras de timp, nu s-au fofilat. După fiecare ocazie a belgienilor, şi au fost vreo 10 cel puţin uriaşe, porneau de la zero ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Un resort intern ce poate trece lejer inconştienţă sau lipsă a instinctului de conservare îi împingea de fiecare dată spre poarta cealaltă, cu toate riscurile aferente (de la o astfel de aventură li s-a şi tras). Au eşuat, dar au făcut-o în cel mai demn-brazilian mod cu putinţă (ediţia 50-60, desigur). Au eşuat, dar se vor întoarce.

Vă aduceţi aminte secvenţa din The Last Samurai în care Tom Cruise şi-o ia rău pe coajă?, muşcând iar şi iar ţărâna, de fapt mocirla, căci în decorul acela avea loc caftul. Sigur, ar putea fi o sugestie cinefila plebee, îmi asum asta, dar mi se pare cea mai potrivită contextului de faţă pentru că perdaful pe care-l încasa era parte a unei etape de iniţiere într-o tehnică de luptă ce nu era a lui. „Naţionala” de fotbal-soccer încă învaţă fotbalul, dar îi place al naibii de mult să înveţe, indiferent de câte ori scoate mingea din plasă (apropo, goalkeeper-ul yankeu Tim Howard poate fi văzut lejer în rolul lui Tom Cruise, nu e nimic deplasat în această analogie). Va veni şi vremea în care vor ajunge unde şi-au propus. E inevitabil. Partida de aseară e o declaraţie de intenţie fără echivoc.

Statistic, optimile recent încheiate au dărâmat sau stabilit noi recorduri. Unul dintre acestea e cel al paradelor reuşite de un portar într-un singur meci (16, Tim Howard, aseară). Altul e acela că cinci partide din opt au avut nevoie de prelungiri, dintre acestea două încheindu-se abia după loviturile de departajare. E o diagramă care indică echilibru, stare confirmată şi de faptul că toate câştigătoarele de grupe, inclusiv Costa Rica, au pătruns in corpore în etapa imedat superioară. Spuma grupelor! Spuma zilelor ce vor să vie…


Mondialul Metropolis – trailer

Foto: Tim Howard, Mondialul Metropolis şi Lst Samurai – heavy.com, fifa.com

10
/11
/16

Asediată de nevoi, schimbări, autosuficienţă, lipsă de cultură sportivă, echipa naţională a ajuns în punctul în care orice adunare, ca să nu zicem adunătură, de unsprezece bărbați, care se pot deplasa, este considerată o formație redutabilă.

08
/07
/14

"Germano,-n portugheză, înseamnă consangvin; / un meci de fotbal, însă,-i "pe viaţă şi pe moarte", / atunci când nu se toarnă, cu vadra, apă-n vin, / în vinul ce dă aripi, nu-n cel ce-adoarme foarte / curând pe toată lumea: şi jucători, şi public... ". Pentru că astăzi, în ziua primei semifinale (Germania - Brazilia), poetul Şerban Foarţă împlineşte 72 de ani.

06
/07
/14

Nici nu începuse bine repriza a doua a prelungirilor (da, oricât de greu de crezut ar părea, Costa Rica a împins meciul cu Olanda în prelungiri fără să primească gol!) că pe marginea terenului, în dreptul băncii de rezerve pe care van Gaal îşi frângea mâinile încercând să înţeleagă de ce nu merge nimic, doi inşi, un bondoc mai durduliu şi un lungan aducând vag cu Tom Noonan din Mystery Train (Jarmusch), începuseră un bizar şi nostim număr de stretching.

30
/06
/14

Cum, necum, iată că jumătate de Mondial s-a dus pe apa Dâmboviţei. Cum mortul nu se mai întoarce de la groapă, am numărat echipele rămase, mai erau vreo 16. Am numărat şi bănuţii, suficienţi cât să împart o cameră pe litoral cu Mite şi Bajnorică - puşlamalele din mintea lui Radu Aldulescu. Şi m-am dus de nebun.

29
/06
/14

„2 noiembrie Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat imediat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.” Aşa începe Detectivii sălbatici, romanul unui scriitor chilian poate nu la fel de celebru ca unii dintre componenţii „naţionalei” de fotbal ai ţării sale, mai noi sau mai vechi, vezi Zamorano şi Salas, dar cu siguranţă mult mai spectaculos şi inovativ: Roberto Bolaño.

Page 1 of 212