Ştefan Pop: „Sunt primul Ştefan Pop, nu neapărat al doilea Pavarotti”
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-pop-sunt-primul-stefan-pop-nu-neaparat-al-doilea-pavarotti/

În liceu cânta la nunţi, iar la 23 de ani câştiga marile concursuri internaţionale de canto. Acum, la 26 de ani, tenorul Ștefan Pop cântă peste tot, de la Scala din Milano, la Convent Garden din Londra. Și, pe 13 aprilie, la Opera Naţională Bucureşti, în „Elixirul Dragostei”.

Un articol de Adina Scorţescu|12 aprilie 2013

În liceu cânta la nunți, iar la 23 de ani câștiga marile concursuri internaționale de canto. Acum, la 26 de ani, tenorul Ștefan Pop cântă peste tot,  de la Scala din Milano, la Convent Garden din Londra. Și, pe 13 aprilie, la Opera Națională București, în „Elixirul Dragostei”.

Adina Scorţescu: Cum descoperă un tânăr că are voce de tenor?

Ştefan Pop: Din greșeală sau fiind descoperit de alții. În școala de muzică am cântat în cor, ca toți elevii și, la un moment dat, în clasa a VIII-a, dirijorul a văzut că eu aș fi un pic mai special, în sensul că băieților li se schimbase vocea, dar eu rămâneam să cânt cu sopranele. Și-a zis „hmm, interesant”. Dar între timp – ca să vezi cum au decurs lucrurile – am mers cu vioara la un ansamblu de folclor, când aveam vreo 12-13 ani. Și cântam folclor foarte frumos, toată ziua. Încet, încet, la liceu am început sa cânt la nunți, la vioară. Unul dintre instrumentiștii mai bătrâni, care știa că am și voce, mi-a zis „Ia cântă și tu vreo două-trei melodii”.

Au urmat vreo cinci ani de nunți. Și probabil că, la chestia asta cu emoțiile, m-a ajutat foarte mult perioada respectivă. Ca să cânți la 13-14 ani, în fața a 300 de oameni… scapi de emoții. În clasa a XII-a, profesorul de la liceul de muzică mi-a zis „Mă, tu ai o voce ca Pavarotti!”. „Ce, Pavarotti? Vezi-ți de treabă.” Eu știam cine-i Pavarotti – „Cei trei tenori”, dar cam atât

Ștefan Pop,
tenor

Apoi au urmat premiile.

 După ce am intrat la facultate, era foarte clar, deja eram conștient de talentul meu, am început să muncesc mai serios, să las încet încet toate ciubucurile, adică folclor. (n.red. râde) Și după ce am început să merg la concursuri prin țară și am luat o dată premiul întâi, apoi încă o dată, mi-am zis „Nu se poate, las folclorul deoparte și continuu cu opera”.

Am mers la vreo cinci-șase concursuri la care am luat premiul întâi, după care am mers la Timişoara să cânt „Elixirul dragostei“. Ăla a fost cel mai important debut. După care domnul director Corneliu Murgu mi-a făcut legătura cu impresarul la care sunt acum, doamna Luisa Petrov, care are un birou la Frankfurt, și ea m-a trimis la Roma.

Am învățat în trei săptămâni rolul lui Alfredo; e nici n-ascultasem „La Traviata“! Știam Brindisi (n. red. arie din operă) şi-atât. Am debutat într-o producție ca un film, făcută de unul dintre cei mai mari regizori – Franco Zeffirelli. Nici nu vreau să-ți zic ce emoții am avut…

Citiţi şi: VIDEO Tenorul Ştefan Pop cântă în duet cu Placido Domingo

Şi de-acolo, anul următor m-am încris la astea două concursuri – care sunt cele mai importante de fapt – de la Seul, unde erau 400 de candidaţi, din care au rămas numai șase finaliști, dintre care unul singur european, adică eu și-am luat premiul întâi. Peste o săptămână am cântat la Operalia, unde nu am luat doar Premiul Întâi, ci și Premiul Publicului – publicul de la Scala mi-a dat ceasul ăsta Rolex.

Și acum, după premii, cum te simți? Cum îți zicea profesorul, un al doilea Pavarotti?

O să fiu un nume, probabil nu ca Pavarotti. Eu sunt primul Ștefan Pop, să zicem așa, nu neapărat al doilea Pavarotti. Probabil că în mintea profesorului era că o să fac o carieră la fel de mare ca a lui Pavarotti, ceea ce-mi doresc și am încredere totală. Pentru că am făcut școală de muzică și chiar mă declar un muzician; cu orice dirijor m-am întâlnit, toți mi-au zis că-s foarte muzical și chiar n-am avut nicio problemă cu nimeni.

Din punct de vedere actoricesc, ador ce fac și dau tot ce pot; şi-mi place să fiu şi nebun, şi trist, şi vesel, şi iubitor. Multă lume zice că-s un actor foarte bun; şi criticile. Şi, ca voce… nu cred că trebuie să mai vorbim, pentru că e un dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Într-adevăr, e munca mea, zi de zi, noapte de noapte. Eu noaptea visez ce cânt, iar la noapte – de exemplu – o să visez Elixirul ăsta (n.red. Elixirul dragostei). Mai ales cu o zi înainte de spectacol, dacă închid becul la 11.00, până la 12.30 nu adorm; până nu cânt toată opera în cap, nu adorm, orice-ar fi.

Și emoțiile?

Nu sunt un tip ca mulți cântăreți care au un stres, când intră pe scenă tremură. Nu, eu am emoții când nu mă simt bine cu vocea, pentru că știu ce pot să fac atunci când sunt bine; știu cât bine pot să fac publicului care vine să mă asculte. Și dacă nu mă simt foarte bine, bineînțeles că am oarecare emoții. Dar emoțiile alea de „vai, astăzi ce fac, cum fac?!”, să uit mișcări… niciodată n-am uitat nicio mișcare. De exemplu, la Paris, am ajuns cu o zi înainte de spectacol. Înainte de spectacol cu 20 de minute mi-au arătat regia. Și după spectacol regizorul a venit și mi-a zis „Tu ai făcut mai bine regia decât ăla care a stat o lună de zile aici și-a repetat”.

În mod normal, cât repeți pentru un spectacol?

Dacă se face o montare nouă, în orice teatru, se repetă cam o lună de zile sau șase săptămâni. Pentru că și corul, și orchestra, și luminile, și decorurile – toate trebuie puse la punct. Sunt mulți care au nevoie de mult timp, ca să fie ca un reflex. Sunt mulți care se gândesc doar la voce și, după părerea mea, ăsta e un defect. Pentru că, dacă tu te gândești la ce faci ca actor, la ce spui – că până la urmă cuvântul merge în sufletul omului – e o diferență ca de la cer la pământ!

Cei care se gândesc doar la voce, normal că au nevoie şi de o lună jumate de repetiții – „aici mergi în stânga, aici mergi în dreapta”, trebuie să le intre în reflex. Dar eu n-am chestia asta, mie dacă îmi spui ce trebuie să fac, am înțeles, s-a făcut fimul (n.red. duce degetul la tâmplă.) şi gata. Pentru mine e simplu. Chiar ziceam astăzi, înainte de repetiții „Vai, ce tre´ să fac? Dar o să-mi amintesc”. Așa sunt eu. Când aud muzica, gata, de-acolo îmi vine totul.

Cum îți alegi spectacolole în care joci? Ai deja atâtea oferte încât ai grijă să nu se suprapună programele?

Sunt destule oferte care vin, am contracte și-n 2016 deja, care-s semnate. Teatrele mari programează înainte cu trei ani de zile. Săptămâna asta sunt liber și așa s-a întâmplat, să vin la Bucureşti. Dup-aia merg la Petersburg, de la Petersburg la Napoli și de la Napoli la Zȕrich. În a doua jumătate a lunii iulie o să fiu liber. La Bucureşti n-am mai venit de doi ani, dar sper ca de-acum încolo să vin măcar o dată pe an.

Eu am încă nebunia asta – probabil pentru că încă sunt tânăr – ca, dacă stau patru zile acasă, în loc să mă odihnesc, trebuie să fac ceva. La Bistrița, acum patru ani, am făcut pentru prima oară Trei tenori în Bistrița. Anul trecut, de Paști, am făcut Stabat Mater de Rossini, o chestie care nu s-a făcut niciodată acolo.

Cum îți planifici cariera ca să-ți crești vocea, alegând doar anumite roluri?

Asta face orice tenor care își dorește 30 de ani de carieră, nu cinci. Sunt mai multe categorii de tenor: tenor de coloratură – care cântă Rossini, din care eu n-o să cânt niciodată; apoi categoria din care fac parte eu – tenor liric, să zicem „plin”, pentru că nu am o voce mâțâită, ci una cât de cât consistentă și tenor spint – care ajunge la alt repertoriu, Trubadurul, Tosca. Apoi vine ultima categorie, de tenor dramatic – aia când ești aproape la pensie. Depinde cum se dezvoltă vocea în timp. De la un tenor liric, cum sunt eu, s-ar putea să nu ajung la repertoriul dramatic, dar spint sigur, pentru că simt şi îmi doresc.

Deci, în timp, apare o evoluție a vocii?

Da, sigur, e o evoluție. Involuția se produce atunci când tu ești un tenor de un anumit calibru – ca să zic așa – şi te-apuci să cânți repertoriu din celălalt calibru, pentru care ar trebui să mai aștepți 10 sau 15 ani. Exemplul cel mai cunoscut este Ronaldo Villazón, care era tenor liric şi s-a apucat să cânte Don Carlos, care e deja repertoriu spint, și multe alte chestii grele și s-a terminat. A făcut noduli pe corzi, s-a operat de două ori și acum cântă ce poate, ca să zic așa. Trebuie să ai răbdare, de asta sunt profesori buni, îndrumători, nu poți să fii chiar de capul tău. Dacă ar fi după mine, aș face mâine Otello. Dar nu, ăla o să-l fac… ultimul rol. Otello şi Paiaţe – sunt visul meu. Dar până atunci vreau să fac Boema, Lucia di Lammermoor.

La Zȕrich o să cânt Cavalerul rozelor. Acolo e un rol de cinci minute, dar e unul dintre cele mai grele arii de tenor și cea mai frumoasă parte din toată opera. E superbă, toată lume îşi dorește s-o cânte, dar puțin reuşesc, pentru că e foarte înaltă țesătura, foarte grea. Dar sunt tenori care, din aria respectivă, și-au făcut casă. Pavarotti a cântat-o, o dată în viață: 300.000 de dolari, pentru cinci minute!

Ștefan Pop,
tenor

Ștefan Pop și Șerban Vasile, în Elixirul Dragostei

Se zice că un cântăreț e ca un sportiv – nu bea, nu fumează. Ai o tehnică specială de întreținere a vocii?

Da, dar mulți sportivi se droghează (n.red. râde), ceea ce eu n-o să fac niciodată, cu siguranță. Trebuie să nu vorbești foarte mult. Eu zilele astea tot am vorbit, și dimineața, și seara, că am avut repetiții. Dar mâine n-o să vorbesc deloc, ca să pot să cânt poimâine. Când vii pe scenă, pentru alea două-trei ore, tre´ să dai tot. Îmi povestea un coleg, care a mers să cânte în Germania: înainte de spectacol, cineva din public, când mergea el să se schimbe, i-a zis „Vezi, dacă în seara asta nu cânți bine… eu am dat 700 de euro pe bilet!”.

Ca să vezi cum gândește lumea. Eu n-am pățit-o. Dacă ar veni la mine, aș râde, aș zice „Păi, dacă nu-ți convine, treaba ta, la revedere. Eu o să când cum pot astăzi.” Pentru că noi, cântăreții, nu suntem roboți. Noi avem alea două corzi care depind și de starea psihică, și de starea vremii de afară. E altfel, de la zi la zi. E foarte complicată meseria. Lumea zice „A venit şi ăsta și a urlat pe scenă!”. Ei, nu-i chiar așa.

Ce le-ai spune unor tineri care n-au mai fost niciodată la Operă, ca să vină sâmbătă la spectacol, la „Elixirul Dragostei“, de la ora 19.00, la Opera Naţională Bucureşti?

În primul rând, sunt nume importante pe scenă: Tatiana Lisnic, care a cântat peste tot, cu cei mai mari dirijori, eu – care aș putea zice că am cântat peste tot, îmi lipsește doar America, n-am fost la Metropolitan Opera. Adică, în puține cuvinte, aduci Covent Garden-ul la București. Despre asta e vorba până la urmă. David Crescenzi, dirijorul, unul dintre cei mai buni, e italian; și asta contează foarte mult. Apoi, e o operă comică, e de râs. Lumea cu siguranță se va distra, numai de fețele pe care o să le facem noi!

Cânt din suflet, pentru suflet, pentru că știu ce-nseamnă să uiți pentru câteva clipe de toată criza, de toate problemele, de tot ce vrei. Știu că oamenii care o să vină, o să râdă, o să se bucure. O să meargă acasă – mulți care erau gata să divorțeze poate că o să se iubească din nou, pentru că e subiect de dragoste, până la urma urmei. Alții o să zică „Oo, trebuie să mai trăiesc încă 20 de ani, merită să trăiesc!”, „Ce criză, care criză?”. Chiar dacă a doua zi își iau toate problemele de la capăt. Dacă 10% merg acasă cu zâmbetul pe buze, pentru mine aia-i tot.

Ștefan Pop,
tenor

 Foto: Petrică Tănase (Petrica Tanase Photography)

şi Diana Elena Murasan

22
/11
/23

Iosif Paștina joacă în “Disco Regret”, piesă scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs. A terminat U.N.A.T.C-ul în 2020 la clasa profesorilor Marius Gîlea, Bogdana Darie, Ioana Barbu și spune că: "Am avut noroc că am terminat chiar la începerea pandemiei și am avut privilegiul de a apuca să joc de câteva ori licența până la lockdown. Alți colegi n-au fost așa norocoși”.

08
/11
/23

Premiera spectacolului „Crocodil“ are loc pe 8 noiembrie la Centrul Cultural Apollonia (Strada Michael Weiss 22, Brașov). Următoarele reprezentanții au loc pe 12 și 15 noiembrie la Centrul Cultural Apollonia. Elise Wilk, autoarea piesei, vorbește pentru Ziarul Metropolis despre ideile pe care le-a pus pe hârtie și care au devenit replici într-un spectacol pe o temă puternică: bullying-ul în școli.

27
/10
/23

A ştiut dintotdeauna că vrea să fie actor. Şi-a urmat visul - joacă teatru sau în filme artistice. De peste 12 ani, o ţară întreagă îl iubeşte şi pentru rolul din serialul „Las Fierbinți”. Despre independență, talent, curaj și asumare – luni, 30 octombrie, ora 23.00, la „Nocturne”, cu Marina Constantinescu și Adrian Văncică.

20
/10
/23

Luni, 23 octombrie, ora 23.00, Marina Constantinescu ne aşteaptă la TVR 1 cu prima ediţie „Nocturne” a noului sezon. Actorul Ştefan Bănică, Anna Ungureanu, dirijorul şi Emil Pantelimon, managerul Madrigalului, actorul Adrian Văncică, Oana Drăgulinescu – fondator al Muzeului Abandonului se numără printre invitaţii noului sezon „Nocturne”.

19
/10
/23

Scriitoare, cu texte puse în scenă pe diverse scene din România, Mihaela Michailov curatoriază pentru al doilea an, alături de Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, o ediție a FNT. Am invitat-o la o discuție cu cărțile pe masă despre selecția din acest an.

26
/09
/23

Alejandro Durán este născut în Columbia, unde a terminat actoria. Se îndreaptă apoi spre regie, lucrând câteva spectacole în țara natală. Vine la București pentru un master la U.N.A.T.C. A pus în scenă la Teatrul Național din București și se pregătește să monteze la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc. La Teatrul Metropolis a avut premiera "Sunt un criminal și un tată de familie" de Fabio Rubiano.

20
/09
/23

Cezar Antal este absolvent al Universității de Arte "George Enescu" din Iași, Facultatea de Teatru, Secția Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete. A fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, în prezent fiind angajat al Teatrului Odeon din București. A colaborat cu regizori importanți de teatru și film. La Teatrul Metropolis joacă în piesa "Disco Regret", scrisă de Doru Vatavului și regizată de Irisz Kovacs.