Țara (din cărți) în care trăim
http://www.ziarulmetropolis.ro/tara-din-carti-in-care-traim/

În aceste zile, în care seara obişnuim să ne întâlnim în Piaţa Victoriei, strigându-ne nemulţumirile, pentru că ce altceva putem face, citesc „Patria mea era un sâmbure de măr”, de Herta Müller. Mereu am crezut că sunt cărţi pe care le citeşti, întâmplător, chiar atunci când trebuie, când pentru tine e vremea lor.

Un articol de Alina Vîlcan|5 Februarie 2017

Patria mea era un sâmbure de măr, iată un vers dintre acelea pe care cu câteva decenii în urmă Herta Müller și le repeta în gând, pe străzile Timișoarei, în drum spre interogatoriile Securității, ca pe o pavăză, o amuletă, o mantră. În cartea aceasta, scriitoarea spune o poveste adevărată, răspunzând întrebărilor jurnalistei austriece Angelika Klammer, scriind parcă un alt fel de roman; ca și când ar scrie în sens invers, deficționalizarea ia aici locul ficționalizării, metaforele se descoperă, limbajul se deconstruiește și te lasă să vezi ce se ascunde în spate, cum se nasc expresiile, și atunci înțelegi mai bine câtă limbă română e în cărțile acestei scriitoare de limbă germană, dar dincolo de toate mecanismele textului scris, îi descoperi viața, așa cum a fost, de la copila dintr-un sat al Banatului șvăbesc, obișnuită și cu bătăile mamei, și cu zilele lungi, în care păzea pe câmp vacile, cununând florile și fluturându-și șorțul în fața trenului care străbătea la amiază câmpia pustie, până la tânăra traducătoare care refuză să devină informatoare a Securității alegând marginalizarea și atunci își petrece zilele așezată pe treptele de la un etaj superior al fabricii, stă pe o batistă, iar colegii trec pe lângă ea, unii o salută, alții – nu, și fără să ți se mai spună înțelegi că o altfel de tristețe luase acolo locul tristeții rurale – expresie pe care o vei reține de la Herta Müller.

Fetița Herta își dorise să lase în urmă satul. Însă orașul aduce cu el șicanele Securității pentru toți aceia care i se opun, iar șicanele Securității înseamnă adesea o existență complet dată peste cap, o existență furată, o existență în pragul nebuniei, o existență a terorii. În paginile cărții de față descoperi cum e să hoinărești pe străzi, fără țintă și fără serviciu, într-o Românie în care numai statul te poate angaja, dar statul este însuși inamicul tău, descoperi apoi cum e să-ți fie percheziționată locuința și cum cu fiecare astfel de percheziție mai e tăiată încă o bucată din blana de vulpe de pe podea, și afli că microfoanele pot fi montate găurind plafonul apartamentului de dedesubt, și descoperi frica, prieteniile pe care niciun regim nu le destramă sau dimpotrivă, prin fața ochilor ți se perindă nebunii orașului, cu toată poezia lor, și sinuciderile care poate că nu au fost sinucideri și nenumăratele orori care compun un cotidian pe care tu, cititorul născut când comunismul românesc lua sfârșit, nu îl cunoști, nu l-ai trăit, îl afli din cărți, ca pe o poveste.

Cum m-am regăsit în „Patria mea…”

Poate că dacă nu aș fi citit această carte chiar în aceste zile, m-aș fi regăsit cumva numai în fetița care visează să părăsească satul, știind cum se simte sufocarea locului natal căruia nu crezi că îi aparții, știind și câmpia, și limitarea oamenilor, și zilele lungi în care nu se întâmplă nimic, așa cum nici în orașul în care am crescut, de dimensiunile unui sat mai mare, nu se întâmpla, și pe care îmi e mai lesne să îl asociez cu tristețea rurală decât cu avantajele unui oraș în toată regula.

Patria mea era un sambure de mar

O carte pentru acum: „Patria mea era un sâmbure de măr” (ed. Humanitas), de Herta Müller.

Însă citind aceste pagini acum, după ce mă întorceam din stradă, a fost altceva. Iată-mă de exemplu într-o seară, bolnavă de rimatită, căci cum altcumva se cheamă boala de a nu te mai putea opri din făcut rime. Făceam neîntrerupt, în minte sau cu voce tare, rime din acelea care se puteau scrie pe pancarte. Astfel, simțeam că mă răzbun pe tot ce deciseseră guvernanții, că mă eliberez de furie, că mă pot exprima, că pot, la o adică, și să îi iau în râs tot așa cum și ei își râd de noi prin acte emise peste noapte, prin care legitimează hoția. Și deschizând atunci cartea am aflat chiar despre rimele cu care scriitoarea și prietenii ei își păcăleau frica. „Când eram laolaltă ne veneau tot felul de idei. Ne povesteam cele mai recente bancuri, ne jucam ore în șir cu propoziții rimate, cântam discursuri ale lui Ceaușescu ca pe niște operete. Rimele și cântecele ți se insinuează în cap. (…) Iar în ziua următoare rimele mergeau mai departe, rimam în gând când hoinăream singură prin oraș. Rima nu-ți dă pace. Ea-ți vâră un ecou în tâmple. Care cere în cap mereu noi rime, cari cu tine mereu alte perechi de cuvinte, rime serbede, fără noimă – mă săturasem, și eram sleită, și nu mă mai opream. Această boală a rimelor era deopotrivă chinuitoare și protectoare.” Timpul a trecut, generațiile s-au schimbat, rimele însă, deși altele, sunt tot acolo, mi-am zis.

Tot într-o astfel de seară, în Piața Victoriei, am auzit pe cineva zicând că nu a mai băut de trei zile, de când au început protestele. Apoi, în cuvintele Hertei Müller a fost ca și când aș fi găsit o explicație: „Alcoolul și disperarea sunt un prost amestec, tipic însă pentru toată Europa de Est. (…) Cu cât oamenii se dedau mai mult beției, cu-atât mai puțin se gândesc să se revolte.” Deja mă simțeam ca într-un joc. Ca și când eu însămi aș fi fost în locul ziaristei austriece, întrebând, iar scriitoarea mi-ar fi răspuns.

Și apoi a mai fost un moment când cineva, o doamnă respectabilă, care ani la rând a lucrat într-o instituție de cultură, mi-a reproșat că suntem în piață, protestând, în loc să lăsăm guvernanții să își facă treaba, pentru că oamenii își doresc pensii și salarii mai mari, nu protestele noastre. M-am gândit atunci că astfel de oameni, care au trăit din plin anii de comunism, nu au înțeles nimic din istoria recentă. Apoi, am ajuns la paginile în care Herta Müller povestește despre Oskar Pastior, despre oamenii care au cunoscut lagărele și despre cartea ei – Leagănul respirației. Și mi-a trecut prin minte, pentru o fracțiune de secundă, că asemenea oamenilor care și-au petrecut ani în lagăr, ajungând să îl considere acasă, și unii dintre aceia care au trăit ani în șir în comunism s-au obișnuit să fie mințiți, să fie furați, să hotărască alții pentru ei, chiar dacă încălcându-le drepturile. Și astfel, până la sfârșitul cărții, a fost ca și cum eu aș fi întrebat și scriitoarea ar fi răspuns.

Din „Patria…” Hertei Müller. Câteva fragmente

„Da, valea era tăcută, trenurile le auzeam de departe, puteam ajunge din timp aproape de șine. Trenul era ca o vizită. Ca și cum în vale sosiseră musafiri, lume, ba chiar oameni care nu veneau niciodată în sat. De cum auzeam de departe murmurul trenului, îmi și scoteam șorțul ca să fac semn cu el.”

„Religia nu a fost niciodată o alinare, mereu te amenința și împărțea pedepse.”

„Veronika era de vârsta mamei mele și bărbatul ei fusese dat dispărut. Trecuseră douăzeci de ani de la război și ea tot mai spunea: Când vântul zgâlțâie noaptea poarta din uliță, poate că totuși e bărbatu-meu.”

„Și singura dată când mama a ieșit din sat a fost când cu deportarea ei la muncă forțată. Femeile care, ca mama mea, supraviețuiseră deportării se deosebeau net de femeile nedeportate prin pieptănătura și hainele lor: cele rămase acasă, fiind prea tinere pentru a fi deportate, sau cele deja prea bătrâne, așadar cele nedeportate, purtau cozi și fuste plisate, lungi până la gleznă. Iar cele deportate purtau părul scurt și rochii scurte.”

herta2„În socialism, hainele erau cu-adevărat o rușine! În românește există cuvântul țoale, el nu se referă decât la haine, înseamnă zdrențe (sau cârpe), dar sună mai drastic. Și cuvântul acesta li se potrivește hainelor în socialism.”

„Da, româna se amestecă mereu în ceea ce scriu. A fost, desigur, decisiv c-am învățat-o așa de târziu. În satul meu nu erau români, iar școala era în germană.”

„Dintotdeauna mi se păruse că nebunii orașului luaseră asupra lor conștiința încărcată a celor normali, ca și cum ei ar căra pentru noi tot ce-i amenințător pe lume.”

„Felul cum se raporta regimul la sinucidere era pervers. Pe de-o parte, ea nu trebuia să existe în viața publică, dar totodată se înscenau sinucideri pentru a disimula omorurile politice.”

„O știi de la tine și-o vezi și la celălalt: cât timp există pauze de frică, nu te prăbușești. Fiecare vrea să împiedice atât prăbușirea lui, cât și pe-a celuilalt.”

„Prin atitudinea lor, și mental, toți reprezentații regimului pe care i-am cunoscut erau la fel. În sus – de o servilitate necondiționată, în jos – brutali. Și erau mărginiți, greoi, lipsiți de scrupule, cinici, capricioși, înspăimântător de necultivați.”

„După cum spuneam, securiștii mai tineri din vechea Securitate au fost preluați fără impedimente de SRI. În noul-vechiul lor serviciu, noii-vechii securiști au avut zece ani timp pentru a epura dosarele întocmite chiar de ei, pe care deci le cunoșteau în cele mai mici detalii.”

„Consiliul mi-a comunicat mai întâi că n-ar mai exista dosarele fiindcă la revoluție populația luase cu asalt clădirea Securității distrugând dosarele.”

„Cu mulți ani mai târziu mi-am primit, în sfârșit, dosarul în două tranșe mari, decalate în timp. Dar nimic complet. Lipsesc ani întregi. Fabrica nu apare deloc.”

„Nu voiam să călătoresc cu prețul tăcerii. Era foarte important pentru mine ca lumea să afle ce se întâmplă în România. Dacă aș fi vrut să tac, aș fi putut rămâne și acasă.”

„Scrisul este o necesitate lăuntrică împotriva unui refuz lăuntric. Mereu scriu pentru mine însămi și împotriva mea însămi.”

„Când scriu, lucrurile trăite se mai uită o dată la mine cu o altă privire. Cu o privire sticloasă, nefirească.”

„N-aș putea îndura scrisul dacă esența textelor n-ar fi adevărul inventat al limbii în care frumosul doare.”

„În pașaport, ne-au mai ștampilat o șicană de adio. Am plecat (n.r.: din România) în data de 28 februarie, iar pe ștmapilă scria: 29 februarie. Dar această zi nu exista în 1987. nu era an bisect. Iar această ștampilă mi-a provocat nervi inutili la toate instituțiile germane.”

„Nu voiam să călătoresc cu prețul tăcerii. Era foarte important pentru mine ca lumea să afle ce se întâmplă în România. Dacă aș fi vrut să tac, aș fi putut rămâne și acasă.” (Herta Müller)

23
/04
/17

În acest an, odată cu apariția filmului „Jackie” (regia: Pablo Larrain), primul film pentru marele ecran inspirat de viața celei mai faimoase prime doamne a Statelor Unite, editura Corint a lansat biografia „Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă”, publicată de Barbara Leaming în 2014.

19
/04
/17

Poetul Claudiu Komartin (33 de ani) ține în viață un cenaclu – Institutul Blecher. Și o editură care publică poezie – Casa de Editură Max Blecher. Claudiu Komartin, din Berceni. Trăiește între poeți și pentru poezie. Către viitor se uită, așa cum e și firesc, în ordinea poetică a lumii, cu scepticism.

19
/04
/17

Peste aproximativ o lună, în capitală debutează cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti (FIPB). Timp de o săptămână, în perioada 15-21 mai, peste 100 de poeţi din peste 30 de ţări vor sosi la Bucureşti, prilejuind publicului iubitor de poezie ocazia de a participa la mai mult de 20 de evenimente, organizate în 10 spații culturale cunoscute din oraș.

19
/04
/17

George Bălăiţă unul dintre marii scriitori români contemporani, s-a stins din viață sâmbătă, cu o zi înainte de a împlini vârsta de de 82 de ani. În iunie 2008, în cadrul Târgului Bookfest, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat lui George Bălăiță Premiul Naţional pentru Literatură pentru întreaga operă.

11
/04
/17

Într-o zi de 11 aprilie se stingea din viaţă Ion Minulescu, autorul memorabilelor "Romanţe pentru mai târziu". În acea zi, într-un Bucureşti ruinat de bombardamentele aliaţilor, poetul de 63 de ani aniversa 30 de ani de căsnicie cu poeta Claudia Millian. Tot într-o zi de 11 aprilie era prezentat în România Visul lui Tănase, un film-scheci de N. Kirițescu, realizat la Berlin, avându-l pe Constantin Tănase în rolul principal şi avea loc premiera piesei Haiducii, de Victor Eftimiu.

07
/04
/17

Viaţa mea, cel mai nou volum semnat de Nicolae Breban, unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani, a apărut în această săptămână la Editura Polirom, în ediţie cartonată, şi în format digital.

07
/04
/17

Salonul Internaţional de Carte Bookfest va avea loc la Romexpo, în perioada 24 - 28 mai, iar Suedia este ţară învitată de onoare şi propune 20 de evenimente cu accent pe educaţie şi literatură pentru copii, egalitatea de gen, incluziunea socială şi promovarea diversităţii.

Page 1 of 6512345...102030...Last »