Tarelkin. Moartea întregii lumi
http://www.ziarulmetropolis.ro/tarelkin-moartea-intregii-lumi/

„Tarelkin” are ceva din „Procesul” kafkian, fiind însă mai puţin rafinat, fiind, aşadar, o esenţă. Intriga este oarecum caraghioasă, pare stupidă, dar oamenii au fost cândva încă mai naivi decât sunt astăzi. E doar un truc, e doar pânza pe care se putea picta, cu folos, acest mare tablou al deşertăciunii.

Un articol de Andrei Crăciun|3 Februarie 2014

Am fost la „Tarelkin”, de A.V. Suhovo-Kobîlin, în regia lui Gelu Colceag (care insistă pentru inserturi din „Procesul”), la Teatrul Metropolis din București. În rolul principal a jucat Marius Gâlea, dar se poate întâmpla, ca atunci când veți merge la piesă, să-l vedeți întrupându-l pe Tarelkin pe însuși George Ivașcu. E o piesă grea, rusească, dar cu mize mai ample – atât universale, cât și eterne.

„Tarelkin” (în original „Moartea lui Tarelkin”) este o piesă de teatru așa cum știam că sunt piesele de teatru – mulți actori urcă pe scenă, nu toți reușesc să-și ia aplauzele, autorul, A.V. Suhovo-Kobîlin, lasă, la rândul său, să se vadă că a fost un suflet insular, un extremist al nuanței, aristocrat, bogat, condamnat în epocă (a murit, din fericire, în 1903, înainte să vadă ce mai poate, pe pământ, omul) pentru o crimă pe care, totuși, n-ar fi comis-o.

„Tarelkin” are decoruri ample, o coregrafie curajoasă, o muzică originală, se poartă, uneori, măști, și există până și efecte speciale, ba chiar spectaculoase. Dar toate acestea nimic n-ar fi fără text. Iar, la bază, textul rezumă cam tot ce s-a scris mai bun în tema absurdului.

„Tarelkin” are ceva din „Procesul” kafkian, fiind însă mai puțin rafinat, fiind, așadar, o esență. Intriga este oarecum caraghioasă, pare stupidă, dar oamenii au fost cândva încă mai naivi decât sunt astăzi. E doar un truc, e doar pânza pe care se putea picta, cu folos, acest mare tablou al deșertăciunii.

Tarelkin este un mic pion, un oarecare mecanism secundar din marele angrenaj al corupției. Încearcă să iasă câștigător, înscenându-și moartea, dar sfârșește prin a fi umilit, înfrânt, deposedat de identitate, cum sunt dintodeauna cei care se pișă în contra vântului în lumi, ca a noastră, cea estică, mai predispuse la turmă, la fățărnicie și la abuz.

Un pitic urcă un scaun

Unele metafore sunt transparente – un lanț uman în care fiecare bagă mâna în buzunarul celui mai apropiat, un lanț uman în care fiecare dă cu bâta în capul cel mai apropiat (excelentă introducerea, în context, a unui pitic, care se urcă pe un scăunel și ia și el din buzunarul altuia, și dă și el, stângaci, cum poate, cu bâta).

Dar nu de aici vine forța lui Tarelkin, nu de aceea se joacă de mai mult de un secol, și se va mai juca încă alte secole. Nu. Din câte înțeleg, oamenii vin la teatru ca să vadă natura umană, iar “Tarelkin” realizează o dare de seamă cu privire la om, cum puține opere de artă au reușit înainte, și chiar mai puține după. Vreți omul? Iată-l, aici, foarte rusește, în toată mizeria lui.

Deznădejdea este – am mai scris-o – un cuvânt slav. Despre deznădejde e vorba aici. Deznădejdea izbăvitoare, la care nu oricine ajunge, deznădejdea care coboară în sufletul omului, după revoltă, după furie, după toate zadarnicele lupte pentru îndreptarea vieții. Dar viața nu e dreaptă, viața nu se poate îndrepta, și uite că se tot nasc Tarelkini care ajung să o priceapă.

Unii continuă lupta, alții câștigă bătălii, iar războiul acesta este, de fapt, nesfârșit. Aici e și frumusețea, aici și e și inutilitatea speciei noastre, care arareori își ia în seamă sensul.

Tarelkin

Radu Gabriel, într-o scenă din spectacolul „Tarelkin“, de la Teatrul Metropolis

„Tarelkin” are ceva dintr-un Ecleziast vesel. Totul este o deșertăciune suportabilă doar prin umor. De neuitat, falsul plâns la falsa moarte a lui Tarelkin, când Tarelkin însuși evocă relația falsului răposat cu umanismul, cu progresul, ba chiar și cu feminismul! De neuitat, da.

Viața este – o știm destui- mai mult decât așteptarea neantului, viața e o luptă în contra tuturor acestor idioți care nu încetează să se nască, să crească, să ajungă funcționari și generali și să zdrobească destine.

Un personaj își poartă, încă de la început, spinarea foarte încovoiată. E cea mai puternică imagine despre natura umană care se complace în rolul râmei. Se râde, îndelung, chiar și la replicile antisemite, atât de populare în vremea autorului. Se râde, uneori, chiar îngrijorător.

Nu există final fericit

Firește, e lesne sesizabilă satira, se batjocoresc administrația, birocrația, discursurile de felicitare, cum și ferparele, excesul, sentimentalismul gratuit, dubla măsură, ipocrizia, impostura, apetența pentru foloase necuvenite. Dar toate acestea sunt mize secundare.

Cum să spui, deci, “comedie de moravuri” unei asemenea capodopere? Trebuie să admiteți că ai fi ridicol.
Chiar dacă nimeni nu e mai presus de ridicol, nu voi scrie, totuși, că Tarelkin este o comedie de moravuri, căci e mai mult aici. Tarelkin își propune să spună ceva fundamental despre om, și chiar reușește.

De aceea, monologul final al lui Tarelkin e frumos, dar e și inutil. Întocmai ca viața, piesa asta nu cunoaște final fericit. Nu. Tarelkin termină în genunchi. Se va ridica, iar și iar, la următoarele reprezentații, pentru a sfârși tot aici. Recunoașteți, cumva, mersul omului prin istorie?

Etalarea lipsită de orgoliu a unui imens talent

Actorii sunt, din nou, foarte buni (e uluitor câți actori buni sunt de fapt în România!). Radu Gabriel este antologic. Cu înfățișarea sa plebee, cu privirea sa, când prea severă, când prea inocentă, amintește de Gheorghe Dinică. Are aceeași etalare, lipsită de orgoliu, a unui talent ieșit din toate tiparele. I-am mai remarcat pe Doru Ana, Dan Aștilean, Mihai Munteniță și Vlad Logigan, fără ca asta să însemne că sunt nedrept cu ceilalți. Nu sunt. E o chestiune de gust. Să n-o disputăm.

“Moartea lui Tarelkin” este o piesă mare, fiindcă este o piesă despre moartea întregii lumi. Dar e bine că, la noi, se joacă sub numele propriu, simplu, “Tarelkin”. Devine, fie și prin atât, mai puțin aspră, intimă aproape. Toți îl cunoaștem pe acest Tarelkin. Prea mulți râd în fața lui, ca într-o oglindă.

Moartea întristează până și sălile de spectacol. Să nu ne mai gândim la asta. Riscăm să înțelegem și altceva.

Foto din Tarelkin – Teatrul Metropolis

29
/05
/17

Radio România organizează o conferinţă de presă la Marshall Garden Hotel, în data de 29 mai, ora 12, cu ocazia deschiderii celei de a V-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, dedicat inovației în creația radiofonică. Grand Prix Nova este singurul festival de producţii sonore care îşi propune ca temă inovaţia. Ediţia din acest an continuă o tradiţie onorantă, aceea de a se afla sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta a României.

29
/05
/17

Eşti un pic circumspect, te uiţi la prăjiturica maro modestă şi tăcută, mustăceşti, respiri adânc, înfigi linguriţa în ea şi un val tumultuos de ciocolată năvăleşte în farfurie. Aşa a început festCO 2017. Întâi părea destul de tăcut şi închis în carapacea lui şi apoi a izbucnit că o lavă de ciocolată care îţi inundă simţurile.

29
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În secolul al XVII-lea lumea celor învățați nu era prea numeroasă. Cu atât mai mult ieșea în evidență câte un personaj poliglot, diplomat, cu știința relațiilor sociale. Așa a fost cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708). Cu studii la Academia întemeiată de domnitorul Vasile Lupu, apoi la Constantinopol și poate la Padova, el dobândește o cultură solidă în sfera istoriei, teologiei, filosofiei, însușindu-și în același timp limbile greacă, slavonă, turcă, arabă.

29
/05
/17

Ediția din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest, redată în 25 de fotografii care surprind atmosfera din ultimele zile, de la Romexpo: iubitori de carte de toate vârstele, titluri noi, focus pe Suedia, oameni de litere, lansări și alte întâmplări. Foto: Laura Dobre

28
/05
/17

FEST-FDR2017 s-a încheiat. Timp de douăsprezece zile, între 14 și 25 mai, Teatrul Național din Timișoara a fost liantul care a adus împreună artiști și spectatori, povești și întâmplări, zile și nopți de teatru, de dans, de muzică.

27
/05
/17

În ultima sa corespondență de la Cannes, Mihai Cristea a scris despre cel mai nou film al regizoarei Claire Denis, ”Un beau soleil intérieur”, cu Juliette Binoche în rolul principal, și despre documentarul ”Napalm”, de Claude Lanzmann, care a filmat în Coreea de Nord. Și a surprins-o printr-o fotografie pe Elle Fanning.

27
/05
/17

Wolfgang Muthspiel, Håkon Kornstad (foto), Nguyên Lê, Vasil Hadžimanov Band și Bobo Stenson se alătură lineup-ului final Gărâna Jazz Festival 21. Sunt așteptate 12 trupe internaționale în cele patru zile de jazz, din iulie, la poalele Munților Semenic.

27
/05
/17

A fost premieră la UNTEATRU, „Hughie”, piesă de Eugene O’Neill, în regia lui Alexa Visarion, cu Richard Bovnoczki și Andrei Seușan.

26
/05
/17

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i țâșnea din suflet își trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

Page 1 of 62112345...102030...Last »