Teodor Mazilu: „Teatrul meu are stil”
http://www.ziarulmetropolis.ro/teodor-mazilu-teatrul-meu-are-stil/

MEMORIA CULTURALĂ N-a trecut printr-o şcoală de teatru, dar la spectacolele care au la bază texte scrise de el, se râde mult. Se spune că, în dramaturgie, Teodor Mazilu este „al doilea după Caragiale”. S-a născut pe 11 august 1930.

Un articol de Monica Andrei|11 August 2014

La fel ca pe Caragiale, pe Teodor Mazilu l-a preocupat observarea atentă a realităţii şi a oamenilor din jurul său, pe care i-a provocat într-un fel sau altul, apoi i-a adus în scrierile sale. După Caragiale, n-am întâlnit un autor care să ştie să folosească atât de bine, ca figură de stil, oximoronul.

Teodor Mazilu s-a nãscut la 11 august 1930, la Bucureşti, ca al patrulea copil al unei familii de muncitori şi a decedat la 18 octombrie 1980. Dupã terminarea şcolii primare, începe cursurile Liceului comercial “N. Bãlcescu”, pe care însã le neglijeazã în favoarea vieţii boeme de scriitor.

„Biografia mea nu este senzaţională. Eu nu am avut o copilărie nefericită. Provin dintr-o familie de muncitori, o familie obişnuită, deşi nivelul de trai nu era ridicat, nu pot spune că am avut o senzaţie de mizerie, de tristeţe. Mizeria materială nu atrage după ea mizeria materială. Şi mie mi se spunea, mai în glumă mai în serios: <<Ce ai domnule cu femeile? De ce le priveşti cu atâta lucuditate? Ce ţi-au făcut?>> Ei credeau, bieţii de ei, că luciditatea se naşte din frustrare. Nu. Frustrarea naşte ură, nu luciditate. Numai sciitorii mediocri se răzbună în scrierile lor pe omenire.

Biografia are importanţă în măsura în care ai înţeles ce ai trăit. A fost o vreme când trăiam cu mare intensitate artistică tot şi nu mă gândeam să transform totul în literatură. Dar, pe urmă diavolul m-a îndemnat să-mi exploatez sensibilitatea şi de aici a început dezastrul şi cariera de scriitor. Personajele mele, nişte beţivi grandomani şi nişte curve cu pretenţii de absolut, cu o privire lucidă… Poate să pară ciudat, însă aceste personaje au şi calităţi greu de găsit la oamenii cumsecade. Dorinţa lor de absolut le însoţeşte toate ticăloşiile.”

În 1946, publicã o plachetã de versuri, „Univers în miniaturã”. Între 1949-1956, lucreazã în redacţia ziarului “Scânteia tineretului”, iar mai târziu, pentru scurt timp, în cea a „Gazetei literare”. Adevãratul sãu debut se produce în 1956, cu volumul de schiţe satirice „Insectar de buzunar”. De atunci, şi-a câştigat existenţa din scris, toată viaţa.

Garsoniera pe care o primeşte într-un cartier al Bucureştiului nu-l atrage, de aceea locuieşte mai mult la “casa de creaţie” de la Mogoşoaia. Aparent, duce o viaţã cu multe femei, mulţi prieteni şi mult vin, pierzând nopţile la discuţii. De fapt, în realitate, anturajul îl ajută să-şi tragă seva pentru personajele pe care le creează, prin observarea naturii umane. Citeşte enorm, scrie mult. Are faima unui nonconformist.

A scris: proză scurtă (“Insectar de buzunar” – 1956; „Galeria palavragiilor” – 1957; „Vara pe verandã” – 1966; „Pãlãria de pe noptierã” – 1972; „Înmormântare pe teren accidentat” – 1973; „Iubiri contemporane” – 1975 ; „Elegie la pomana porcului” – 1976 ; „Doamna Voltaire” – 1979); romane (“Bariera” -1959; „Aceste zile şi aceste nopţi” – 1962; „O singurã noapte eternã” -1975; „Într-o casã strãinã”, vol. I – 1975.); teatru ( “Proştii sub clar de lunã”, „Somnoroasa aventurã”, „O sãrbãtoare princiarã”, „Don Juan moare ca toţi ceilalţi”, „Inundaţia”, „Treziţi-vã în fiecare dimineaţã!”, „Aceşti nebuni fãţarnici”, „Frumos e în septembrie la Veneţia”, „Împãiaţi-vã iubiţii!”, „Mobilã şi durere” ş.a. – cuprinse în volumele: Teatru, 1971; „Frumos e în septembrie la Veneţia” – 1973; „Mobilã şi durere” -1981); eseuri („Ipocrizia disperãrii” – 1972); versuri („Cântece de alchimist”– 1972); publicistică („Fotbalul n-a fost creat de diavol” – 1972; „Este corida o luptã cu moartea” – 1973).

Debutul său în dramaturgie stârneşte un val de reacţii violente în scris, dar şi verbale. Mulţi vedeau în „Proştii sub clar de lună” apariţia unui dramaturg de talia lui Caragiale. Se reînnoda firul tradiţiei comediei româneşti. Alţii, şocaţi de noutatea formulei de teatru, o repudiau cu vehemenţă. Puţine voci au semnalat ce aducea nou acest dramaturg în dramaturgia naţională.

“Când am scris «Proştii sub clar de lună», aveam 32 de ani. Scrisesem câteva volume de proză satirică, două romane, desfăşurasem o oarecare activitate publicistică şi mărturisesc că nu mă gândeam până atunci să mă ocup de teatru. N-am fost crescut în miracolul teatrului şi aveam o suspiciune faţă de teatru, ca spectacol. În viaţa de toate zilele iubeam spectacolul. Nu-mi plăcea teatrul, nu mă atrăgea această uzină de iluzii. Cunoşteam operele fundamentale ale dramaturgiei, dar niciodată nu credeam că spectacolul poate să adauge ceva asemănător acestor texte. Înainte de a scrie «Proştii sub clar de lună», nu văzusem decât câteva spectacole, iar legăturile mele cu teatrul erau sporadice. Teatrul a fost o iubire târzie, doar atunci când am înţeles că teatrul este una dintre acele extraordinare invenţii ale omului, dovada lui de candoare, de responsabilitate.”

Este o mare ispită să reconstitui viaţa nu numai prin cuvânt ci, ca să zic aşa, în carne şi oase.

Actori mari joacă în spectacole cu texte scrise de Teodor Mazilu

În 1972, avea deja o estetică proprie. De la debut şi până astăzi, teatrul său este viu, actual şi durabil, pentru că nimeni n-a conturat atât de bine prostul, ca personaj. Piesele sale au devenit spectacole în numeroase teatre din Bucureşti şi din ţară. S-a jucat mult la Teatrul „L.S. Bulandra”, unde actorul Octavian Cotescu a fost cel mai bun interpret al rolurilor din piesele lui Mazilu. Reuşea să creeze acei proşti din galeria proştilor, în care ingenuitatea se îmbina cu şmecheria, rostind truismele atât de convingător încât păreau „rupte din adevăr”.

După cum am mai scris, actorul Octavian Cotescu, ca să construiască personajul, îşi găsise un râs. Pornea de la un amănunt, găsea un tic şi, de la el, trasa întreaga linie. Comenta personajul într-o manieră unică în timp ce juca.

Teatrul meu are stil. N-am ce face, trebuie să mă resemnez… originalitatea e un viciu de care te vindeci greu.

,,S-a creat sentimentul că e un teatru special. Mărturisesc că cei mai dotaţi dintre actori au vrut roluri din piesele mele. Ei sunt atraşi de libertatea de exprimare pe care le-o oferă teatrul meu – fără ca aceasta să însemne o apreciere estetică – el este un teatru al libertăţii totale a personajelor (nu degeaba se spune că eroii mei se autodefinesc, că n-au pudoarea ticăloşiei lor, firescul lor e atroce, e firescul din inconştientul lor).”

Actori de mare valoare au jucat în spectacole pe texte scrise de acest dramaturg: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Olga Tudorache, Rodica Tapalagă, Paul Sava, Dan Nuţu, Valy Voiculescu. Despre Dinică, s-a scris când a jucat în “Somnoroasa aventură” că „a urcat la culmi de artă”, Cotescu a fost „magistral” în „Tandreţe şi abjecţie” şi în „Aceşti nebuni făţarnici”; despre Rodica Tapalagă şi Gina Patrichi – că „au convertit artistic excelent complexitatea personajelor feminine” din „Aceşti nebuni făţarnici”. S-a scris despre „firescul zguduitor” al Olgăi Tudorache în „Don Juan moare ca toţi ceilalţi”, despre „subtila şi adânca înţelegere” a lui Dan Nuţu, în „Treziţi-vă în fiecare dimineaţă”.

Din gândirea lui Teodor Mazilu

  • Caragiale “Unii mă consideră continuator, sau poate, e mult spus, un discipol al lui Caragiale. Nu sunt discipolul nimănui, nici măcar al meu însumi. Am tot respectul, toată modestia şi cuviinţa faţă de Caragiale, dar a spune că eu descind din el e mai rău decât o nedreptate, e un lucru inexact. Caragiale observă puterea oamenilor de a se autoamăgi, de a refuza întâlnirea cu realitatea. Revenind la piesele mele, se poate spune că, personajele care le popularizează au numai păcate fundamentale. Ele sunt mai mult decât ticăloase; ele au nostalgia ticăloşiei, regretă că nu sunt suficient de josnice, suferă că nu sunt suficient de ticăloase, aşa cum ar dori ele să fie.”
  • Proştii sub clar de lună „E o prejudecată ideea că dramaturgul trebuie să stea pe lângă teatru, să care decorul, să scrie pentru actori. Prima mea piesă a fost scrisă dintr-o totală lipsă de experienţă, în ciuda faptului că nu frecventam teatrele, deşi nu aveam nicio idee despre spectacol şi despre strategia de a ajunge la public, piesa a avut succes, şi cred că nimeni nu-i poate pune la îndoială teatralitatea. Am avut un noroc extraordinar. Regizorul care a montat piesa «Proştii sub clar de lună» (n.red. – Lucian Pintilie) venea în teatru cu aceeaşi lipsă de prejudecăţi, cu acea silă faţă de tot ceea ce blochează teatrul în propriile sale convenţii. El a realizat un spectacol preganant.”
  • Scriitura „Dramaturgul este sfătuit să cunoască lumea teatrului, să cunoască actorii, să scrie un rol pentru X, Y sau Z, să înghită miros de scândură, praf de scenă şi clei. I se aminteşte ce a spus Cehov, că un pistol care apare în actul I trebuie neapărat folosit în actul III. I se dau exemple celebre despre legătura cu teatrul a lui Caragiale, despre ilustrul Shakespeare care a fost şi actor. Se tipăresc cărţi despre cum se scrie un dialog suculent, intrigi de toate felurile şi chiar indicaţii referitoare la abisul personajelor. Dar, dintre cei care au urmat cu stricteţe asemenea canoane n-a ieşit nimeni până acum dramaturg de valoare. O operă adevărată nu rezultă din respectarea canoanelor. Autorul demonstrează abilitate, croşetează intrigi, vedem o construcţie perfectă, în care bântuie un vânt sinistru, deşarta şi inutila lui dibăcie.”
  • Fantezie „Literatura are un singur scop: descoperirea adevărului; şi având un scop mare, riguros, ea renunţă de bună voie, la invenţie, fantezie… Nu există scriitori mari cu fantezie… Fantezia are în artă doar rolul unei metafore – o posibilitate de a exprima pregnant un adevăr. Fantezie are artistul mediocru. Scriitorul adevărat observă şi se mărturiseşte. Balzac n-a inventat, Balzac a avut curajul să-şi mărturisească gingăşia şi grosolănia, frica şi măreţia, lăcomia şi avânturile. Shakespeare, Tolstoi exprimă adevăruri despre lume. Obiectul literaturii este cunoaşterea.”
  • Cunoaşterea de sine „Avem obiceiul de a trăi cu imaginea pe care ne-am făcut-o noi înşine, sau cu imaginea pe care şi-au făcut-o ceilalţi despre noi. Şi ne simţim obligaţi să respectăm aceste imagini, le devenim sclavi, nici prin cap nu ne trece să devenim noi înşine. A fi un om viu înseamnă a nu trăi din clişee prestabilite, a nu dormi în picioare, a nu te sprijini pe idei luate cu împrumut de la alţii, a nu trăi prin intermediari. Un om viu nu are probleme în ceea ce priveşte adaptarea la viaţă.”
  • Bovarism “Dacă aspiraţia nu este dublată de acţiune, se poate degrada. Marii scriitori au descoperit această fundamentală contradicţie. Şi aici aş aminti pe Cehov şi Flaubert. Realismul şi geniul acestor scriitori nu poate fi pus la îndoială. Flaubert a înţeles un lucru îngrozitor de mare profunzime: aspiraţia omului spre ceea ce nu are nevoie… Flaubert a descoperit un sentiment ignorat până atunci: bovarismul. <<Am o stare bovarică>>, a devenit o frază comună. Descoperind bovarismul, Flaubert a făcut ceva mai mult decât toţi psihologii secolului său. Aspiraţia nu este întotdeauna expresia sincerităţii, ea poate să fie şi ultima iluzie nobilă pe care o aveam în legătură cu noi.”
  • Viaţa interioară „Întâlneşti indivizi care vor să trăiască fără să participe afectiv, simt nevoia să adune tot felul de idei generoase, de idei rezonabile, de fraze din Pascal, de tot felul de nelinişti şi disperări imaginare. Ei nu se mulţumesc doar cu bunurile materiale. Începe vânătoarea de idei, de obsesii culturale. Se îngrijesc de viaţa lor interioară, o piaptănă, o lustruiesc, se ocupă să fie din ce în ce mai sensibili, mai culturali. La baza acestui efort meschin stă acelaşi sentiment de agonisire, de parvenitism. Aşa cum au agonisit o vilă, vor să agonisească şi stima pentru Tolstoi. Aşa cum au agonisit un automobil, vor să agonisească şi stima pentru Girdano Bruno. Aceste zbateri sunt străine de esenţa lor reală, aceste probleme nu le aparţin. Eliberat de aceste himere deşarte, de această falsă viaţă interioară, rămâne omul însuşi, inteligenţa cu posibilitatea ei de afirmare.”
  • Nemulţumirea de sine „Există mulţi amatori să schimbe lumea şi foarte puţini apţi ca odată cu ea să se schimbe pe ei înşişi, îmi îndrept tocmai în teatrul meu atenţia asupra acestei laturi fundamentale. Nu vreau să ard cu fierul roşu. Nu fac altceva decât să observ oamenii. Iar dacă unele observaţii par prea crude, n-am nici un merit şi nici o vină. Observaţiile pe care le fac în legătură cu oamenii provin dintr-un interes adânc pe care-l nutresc faţă de ei şi cred că acest interes nu se poate naşte decât din iubire.”
  • Treptele prostiei „Psihologii spun că una dintre caracteristicile prostului ar fi incapacitatea lui de sinteză, că ceea ce caracterizează pe omul mărginit este incapacitatea lui de a ajunge la abstractizări, la generalizări… Despre prostie am altă părere decât psihologii. A socoti imbecilul, însă, lipsit de putere înseamă a-i crede pe proşti mai proşti decât sunt. A crede că prostul e lipsit de vitalitate este o eroare. Capacitatea de sinteză a prostului nu e cutremurătoare. Observăm la el ambiţia de a se urca pe această treaptă. Una dintre caracteristicile prostiei este de a mima stângaci traiectoria inteligenţei. Această prostie îmi provoacă multă tristeţe, pentru că ea este crezută. Nu cred că prostia poate fi investigată prin testele psihologilor. Prostul e un om care, deşi şi-a pierdut orice contact cu realitatea, orice putere de percepţie continuă să supravieţuiască. Mărturisesc că frica de prostie e ca frica de moarte. Prostia e violentă, poate mima orice, chiar inteligenţa, prostia se poate indigna faţă de inteligenţă. Prostia «progresează» într-un ritm alarmant. Există o legătură strânsă între prostie şi ură. Prostului, orice problemă şi-ar pune şi oricum s-ar comporta, îi lipseşte viaţa. Ca să dea impresia că trăieşte împrumută ticurile inteligenţei.”
  • Iubirea „A iubi întreaga noastră existenţă, aici e miezul filosofiei mele. Şi din acest punct de vedere mă despart de filozofii întunecaţi care văd existenţa ca un blestem, ca o pedeapsă care ne-a fost dată. Chiar dacă e o pedeapsă, sunt mulţumit cu această pedeapsă.”

(Andrei Strihan – O aventură estetică cu Teodor Mazilu)

 

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234