Theo Herghelegiu, regizoare: „Un spectacol nu este un tablou într-o expoziție“
http://www.ziarulmetropolis.ro/theo-herghelegiu-regizoare-un-spectacol-nu-este-un-tablou-intr-o-expozitie/

Pe 18 octombrie, de ziua ei de naştere, Theo Herghelegiu a primit cadou o premieră, spectacolul „Mamma mia“, după un text scris chiar de ea, în regia lui Felix Crainicu. Pe 5 noiembrie, regizoarea va prezenta „Moscova-Petuşki“, cu Richard Bovnoczki, la Teatrul Unteatru.

Un articol de Judy Florescu|30 Octombrie 2014

Cum a fost primit de public spectacolul  Mamma Mia ?

La Teatrul ARCA din Clubul La Scena este un public tânăr, de regulă, ceea ce, de altminteri, ne și dorim. Oamenii sunt deschiși, vii, dar exigenți. Spectacolul din 18 octombrie a fost prizat cu multă căldură și empatie. Cel puțin, așa s-a simțit din scenă.

Cum te-ai simțit să joci un rol după atâția ani în care nu ai jucat, ci ai regizat?

Cum m-am simțit… Hm…. MULT mai bine decât mă așteptam. M-am bucurat de parteneri, de public, de personajul meu, care, între noi fie vorba, încă nu este gata. E în lucru. Se construiește. dar, pentru prima lui „înfățișare” în ochii spectatorilor, am simțit că are carne și oase. Mai lucrez la păr, unghii, umori etc…

mm foto 3Mamma mia este un text scris de tine, dar regizat de Felix Crainicu. De ce nu ai optat pentru regizarea propriului text?

Pentru că, în perioada în care Felix a început repetițiile eram la pensie (de la regie). Am avut o perioadă de pauză, de renunțare, de „stop joc“. Și, oricum, chiar dacă nu s-ar fi întâmplat asta, Felix este un regizor talentat, inteligent și un fin psiholog, căruia i-a plăcut un text de-al meu. Și m-a invitat să fac parte din el. Cum să refuzi așa ceva?

Cum a fost să primești indicații și să nu dai indicații? Cât de asemănătoare sau opuse au fost viziunile voastre despre spectacol și rol?

Este mult mai confortabil să primești decât să dai, în teatru, în viață, în dragoste, în general… Deci – a fost mai simplu. Viziunile noastre regizorale sunt fix opuse. Și ce dacă? Eu iubesc actoria tocmai pentru că este provocarea supremă de a ieși din tine. În toate sensurile…

Așa că m-am dus onest și cât am putut de bine în direcțiile pe care Felix și le-a dorit. Nu despre asta este vorba în actorie!? Acuma… ce să zic; eu am încercat, habar nu am dacă mi-a și ieșit până la capăt… Asta rămâne mereu dilema interpretului… Și mai e ceva: joc alături de patru colegi actori profesioniști și cu vechime în meserie, chiar dacă sunt (mult) mai tineri ca mine. Încerc să nu-i fac de râs… Încerc să fiu un partener de încredere pentru Ela Ionescu, Demeter Andraș, Radu Micu, Marius Petrescu. Încerc să nu dezamăgesc publicul și echipa. Încerc să exist credibil, timp de aproape 2 ore, în pielea personajului Mama Mia…

Actoria este mult mai confortabilă pentru că te ajută să te exprimi mai mult, spui. Ce este regia din punctul de vedere al exprimării? Întreb pentru că în unele spectacole se vede mai mult amprenta regizorului, pe când în alte spectacole sunt chiar salvate de actori, neexistând o viziune regizorală bine conturată.

Actoria este mai confortabilă pentru că nu ai decât grija ta (și a partenerului cu care te întâlnești direct). Dar! Și în regie primești! Primești enorm, de la actorii tăi, dacă, la rându-ți reușești să le dai. Teatrul nu este o relație unilaterală. E un schimb în flux continuu. Mijloacele de expresie actoricească sunt, evident, altele decât cele de expresie regizorală. Sunt profesii diferite și, chiar dacă ambele intră la „artă dramatică“ sunt, aș îndrăzni să afirm, două ARTE diferite.

ARTA actorului ține de omul și de profesionistul care „locuiesc“ în respectivul actor. ARTA regizorului ține de cultură, de viziune și de feeling. Dar în primul rând de capacitatea de SINTEZĂ. În mod indiscutabil, contează și omul + profesionistul din regizor, dar el, regizorul, lucrează cu „materialul clientului“. Actorul lucrează cu sine însuși. Sau însăși. Regizorul integrează, filtrează, asamblează și livrează. Actorul livrează și se lasă asamblat.

poza cele trei roxanici (1)

Consideri că e mai grea munca actorului față de cea a regizorului?

Nu, dimpotrivă – a regizorului este mai grea, în opinia mea. Desigur, mă pot înșela, este doar o părere. Subiectivă, normal. Regizorul are un sac de sarcini și de responsabilități și trebuie să conțină ansamblul. Actorul trebuie să conțină personajul. Nici măcar nu știu dacă a vorbi în termeni de greu/ușor este corect. Sunt lucruri diferite.

Voiam să spun: care este mai solicitantă?

Regia este  mai solicitantă. Cel puțin în teatrul independent, unde trebuie să faci de toate. Pe lângă meseria ta, mai ai o tonă de lucruri de care te ocupi, care se solicită non-stop.

Am auzit de la unii regizori că munca lor s-a terminat o dată cu premiera spectacolului.

Cei care afirmă asta își iau la revedere de la copilul lor înainte ca acesta să meargă în picioare. Un spectacol trebuie văzut și „corectat“ de către regizor și actorii săi preț de minimum 10 reprezentații de la premieră. Apoi, din când în când, regizorul mai „ia pulsul“ și dă feed-back trupei, fiindcă numai așa poate crește, cu adevărat, un spectacol.

mm foto 2De ce un spectacol trebuie corectat preț de 10 reprezentații – din cauza actorilor, care tind să facă prea mult pe scenă?

Nu e vorba de ce tinde sau nu tinde cineva, este vorba despre faptul că un spectacol este ca un organism viu; el se întâmplă, ca și viața – ca să citez un prieten, actor… Întâmplându-se în direct, pe viu, în directă relație de cauzalitate cu sala din seara respectivă, în direct raport cu ceea ce actorii descoperă pe scenă în timp ce își trăiesc acolo personajele, el, spectacolul, se modifică.

Regizorul vine, vede, înregistrează modificările și după, le discută, dezvoltă ce e bun, taie ce e nepotrivit, aduce idei noi, care îi vin privind mai relaxat din sală… că doar a trecut premiera, nu!? Un spectacol nu este un tablou într-o expoziție. El are suflu și energie, iar energia este ceva dinamic, ceva ce produce schimbări.

Ei, aceste schimbări trebuie analizate continuu, până ce spectacolul are un făgaș foarte al lui; foarte sigur si limpede. Și încă! de acolo-ncolo crește,  tot crește… dar crește pe o direcție clară, fără dubii, fără îndoieli, fără clătinări și orbecăieli sau spaime. Crește frumos!

Ai lucrat cu precădere în teatrul independent, dar și în cel de stat – Teatrul Foarte Mic, Teatrul Metropolis și Teatrul Odeon. Putem face comparație între cele două medii?

Da, putem. Însă este deja redundant. Cu toții știm că în sistem e comod, dar este kk-câh, iar la independenți e boală de nervi, dar e sublim!

Ești printre puținii care afirmă acest lucru.

Serios? Dar restul ce spun?

poza fata cu caramida-n gura (1)Majoritatea spun că independentul îți oferă libertatea de a-ți alege colaboratorii, proiectele…

La stat e comod, pentru că ai infrastructură, oameni, producție, bani, program regulat, însă sunt mii și mii de lucruri toxice, bolnave, împotriva firii, iar la independenți este boală de nervi pentru că nu ai bani și pentru că este înfiorător de greu să aduni oamenii într-un program comun de repetiție. În schimb ai: libertate, dragoste, devotament, pasiune, suflet, energie, frumusețe, creație, dorință de exprimare.

Spuneai într-un interviu din „Adevărul“ că sunt trei tipuri de nevoi în teatru: nevoile publicului, nevoile creatorilor și nevoile socio-culturale. Când ai conștientizat toate aceste tipuri de nevoi?

În timp, din 98 până la data interviului. Muncind și observând lucruri, la care mai apoi m-am gândit în liniște. Psihologic, ne articulăm pe dorințe și nevoi. Dorința creatorului este de a face, de a se exprima artistic, de a-și oferi produsul. Cui? Publicului. Întrebarea de bun-simț care se pune imediat este: ce nevoi are publicul căruia tu îi vinzi produsul tău? Simplu. Simplu de tot! Dacă eu fac amandine și piața vrea merdenele, pot să fac cele mai gustoase amandine – le vor cumpăra câțiva nostalgici. Atenție! Asta nu înseamnă să faci compromis! Da, sunt nevoi și dorințe de ambele părți: la artiști – nevoia de a se exprima și dorința de a fi consumați cu plăcere; la public – nevoia de a consuma și dorința de a îngurgita produse de calitate.

Ce înseamnă să faci compromis în teatru?

Să faci compromis înseamnă să te abați de la principiile tale, fie ele artistice sau morale.

Dacă ar fi să analizezi la prima vedere: cât la sută din piața teatrală românească este compromis și cât este artă în sensul ei pur?

Este imposibil să fac această analiză, din 2 motive: 1. Ar trebui să fi văzut TOT ce se joacă la ora asta pe piață, ceea ce nu am facut. 2. Asta e o chestiune intimă – fiecare artist cu setul lui personal de principii și cu codul său, pe care nu am cum să le știu. Deci – e imposibil de răspuns la așa ceva…Tot ce pot să spun este că eu, una, încerc să stau cât mai departe de compromis.

Direcția pe care observ eu că se merge în teatrul independent este comedia, pentru că publicul vrea să râdă, să se distreze, să se destindă. Ce crezi că-i trebuie publicului când vine la un spectacol? Eu cred că trebuie să fie surprins.

Da, să fie surprins, într-adevăr. Surprins de ce vede, aude și simte. Surprins de propriile emoții, mai ales… Comedia este foarte greu de făcut. Și, e drept, de niște ani buni, piața vrea comedie. E normal. Viața nu prea mai oferă zâmbete în ultima vreme…

În yorick vorbeau despre auto-evaluarea artistică și despre faptul că nimeni nu este mulțumit niciodată.Te refereai la actorie sau mai întâi la regie?

La amândouă. La artist, în general. Nu ai cum să fii mulțumit. Asta ar însemna plafonare, suficiență,  dead end,  moarte… Mulțumirea, ca și gloria, trebuie să țină două secunde. Atât. Trebuie să trăiești fiecare clipă prin toți porii. Astfel, acumulezi. Și, pe urmă, ceva clocește în interiorul tău și te trezești că simți nevoia să „naști” iar…

laugh story unu (1)Care este rolul statului, mai cu seamă al unui mister al culturii, în sprijinul artistului?

O, Doamne! Ministerul Culturii și Administrațiile locale/regionale (Primării, Consilii Județene etc) ar trebui să iasă în întâmpinarea artiștilor independenți cu brațele mult mai deschise decât o fac cu teatrele de stat. De ce? Pentru că independenții sunt mult mai neajutorați, fragili, forțele lor sunt disipate șamd. De fapt, se întâmplă pe dos: îi doare la pedală. Asta e. Foarte rar se fac programe (gen cum a fost București 555) care să se adreseze artistului independent. Am auzit că bani sunt, dar nu știu la cine și cum ajung. La noi – nu! Acuma, să fie un lucru clar – teatrul independent înseamnă teatrul care nu e făcut pe bani publici, dar asta nu este egal cu lipsa totală de subvenții, cu bani zero.

Nu înseamnă că se face pe gratis, pentru că nimeni nu trăiește din voluntariat…

Înseamnă că tu, ca teatru independent, acoperi cea mai mare parte din cheltuieli, iar statul te sprijină cât să subziști măcar, dacă nu să reziști. Așa e afară, în lumea normală. La noi – nu! Sau nu pentru oricine, sau nu mereu, sau nu de regulă, sau nu…

Este de admirat forța cu care reziști aici în țară.

Mulțumesc. Forța asta se trage din oamenii cu care muncesc. Pentru ei, cu ei, lângă ei, se nasc lucruri. Datorez revenirea mea în teatru (dupa abdicarea de la regie!) câtorva oameni absolut speciali. De o calitate aparte, unici, cred, actori, muzicieni… Ionuț Burlan, Călin Grigoriu, Anca Sigartău… E vorba de trupa de la Laugh Story, spectacolul-concert cu care m-am întors la regie.

Cum de nu ai plecat sau de ce ai rămas în România?

Cum de nu am plecat? Păi, dacă nu am făcut-o când eram foarte tânără, acum e cam târziu. În plus, cred că mi-e mai ușor să iubesc pe limba mea… Ok, m-aș descurca și în englezește, dar nu știu dacă s-ar descurca ei… (zâmbește)

Ce anume din tine te-a chemat la înapoi la teatru?

O parte din mine se auzea în continuu strigată dinspre teatru; dinspre scenă. De aceea m-am și dus către actorie. Pe urmă l-am văzut repetând pentru un concert pe Călin și m-am gândit că m-ar bucura să revin discret la regie, trecând prin lumea muzicii, unde nu aveam decât să stau și să mă împărtășesc din ce fac alții.

Și pe urmă, dupa ce a ieșit Laugh Story, m-am gândit să mă ridic cu totul de jos și să merg mai departe. Nu sunt „gata“; încă simt că mă clatin, dar există pe lumea asta oameni și prieteni pe care te poți baza la greu, cu condiția să fii pregătit să te bazezi.

Pe 5 noiembrie vei avea un nou spectacol regizat de tine Moscova-Petușki la un teatru – cu Richard Bovnoczki.

Moscova-Petushki a fost, la origine, o treime din spectacolul Eu, tu și Costică, montat în 2007 la Teatrul Arca. După câteva reprezentații, cei trei actori, care aveau fiecare câte un monolog (Pavel Bârsan, Dana Voicu și Richard Bovnoczki), s-au „ splituit“ și au luat-o pe cont propriu. Deci, la origini, era un triptic, iar acum e un one-man-show.

Care sunt dificultățile în crearea unui spectacol într-un singur personaj?

Dificultăți? Pentru regizor: minime. pentru actor? Maxime. De ce? Repetă fără partener până la prima reprezentație, când acesta apare. Publicul, adică.

Care sunt persoanele din domeniul teatral cu care rezonezi cel mai bine?

Sunt câțiva oameni în lumea asta ciudată a teatrului și cam bolnăvioară în ultimul timp, care au reușit să rămână întregi, verticali și onești sieși. Numesc doar câțiva și îi rog pe ceilalți să nu se supere. Numesc actori, coregrafi, scenografi… Numesc profesioniști de calibru și persoane cu integritate, cu care am „recidivat“ în profesia mea: Andreea Duță, Adriana Pârvu, Mihaela Popa, Daniel Titza, Adelaida Zamfira, Cristina Moldoveanu, Ionuț Burlan, Roxana Ivanciu, Karl Baker, Cătălina Mustață… Lista nu se termină aici și nici memoria mea. Dar dacă mă pornesc, s-ar putea să se termine biții de pe internet…

foto: Alexandru Damian, arhivă personală Theo Herghelegiu

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »