Toma Caragiu. O viață cu ținte atinse și cu dorințe neîmplinite
http://www.ziarulmetropolis.ro/toma-caragiu-o-viata-cu-tinte-atinse-si-cu-dorinte-neimplinite/

Nici un actor român n-a cunoscut după al Doilea Război Mondial o asemenea popularitate uriaşă. Toma Caragiu ar fi împlinit 89 de ani pe 21 august 2014.

Un articol de Monica Andrei|20 August 2014

N-a lansat un personaj, ca apoi, popularitatea să-i crească în rândul publicului, așa cum a fost Grigore Vasiliu care a devenit peste noapte şi “Birlic”; sau Amza Pellea care l-a zămislit pe “Nea Mărin”, cu mare succes la public.

După ce se trăgea cortina sau apărea genericul pe ecran, mintea spectatorului era plină de TOMA CARAGIU. N-a fost deţinător al distincţiei de “Artist al poporului”, însă numele său are ecouri fericite în mintea omului de rând şi astăzi.

Toma Caragiu ar fi împlinit 89 de ani, pe 21 august 2014.

Cel mai drum lung în viaţă începe cu un pas

Toma Caragiu s-a născut în dimineaţa zilei de 21 august 1925, la Hrupişti, în Grecia, când Soarele traversa zodia creativităţii, a celebrilor artişti, a Leului, aflat lângă Regulus, o stea fixă ce aduce nemurirea. 1925 este anul când apare celebrul cuplu Stan şi Bran, Marconi realizează prima comunicare radio-telefonică şi J.L. Baird face prima experienţă de televiziune.

În 1928, familia Caragiu vine în România şi se stabileşte în Dobrogea. În 1940 începe exodul românilor din Cadrilater. Din Sarsînlar, familia actorului ajunge în Olteniţa, apoi, stă o vreme în Bacău, pentru ca să se stabilească la Ploieşti, unde îşi continuă Toma şcoala gimnazială, apoi liceul. “Port în mine benzile sonore cu poveştile bunicului. Şoaptele de dimineaţă ale frunzelor, incantaţia lupului flămând, uvertura în adantissimo a lungilor poveşti de seară în jurul focului, forţa de neînvins a omului, săpat în stânca muntelui demn şi stăpân în înfruntarea lui cu sărăcia şi cu nevoile.”

“Băiatul ăsta actor se face!”

“Talentul? Se spune că l-am moştenit de la bunica (dinspre mamă) cunoscută în satul meu natal din Macedonia, mai ales prin faptul că-şi imita toţi cunoscuţii.” Băiatul pus pe şotii, neastâmpărat, glumeţ, la o serbare şcolară recită o fabulă, iar învăţătorul intuieşte primul: “băiatul ăsta actor se face!”

Timpul trece, la o altă serbare şcolară, recită versuri şi toate babele plâng. “Bineînţeles că, de mic jucam teatru. Acasă. Ca artist amator nevârstnic am jucat şi eu împreună cu alţii în «Lăutarul din Cremona», piesă mereu prezentă la serbările de an sau la cele cu scop filantropic.”

În Ploieşti, se acomodează atât de bine, încât peste trei decenii avea să spună:“Am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sunt deci ploieştean get-beget. Am învăţat la [Liceul] “Petru şi Pavel” şi făceam sport de performanţă: nataţie. Am avut 80 de kilograme până la 32 de ani.” La liceu, citeşte mult, scrie frumos, joacă în trupa de teatru, dar nu-i place matematica.

Dă admitere la Facultatea de Drept, dar gândul îi rămâne la teatru. Era student, când dramaturgul şi profesorul Victor Ion Popa dorea să facă un teatru studenţesc în Bucureşti. La o preselecţie. “M-am prezentat şi eu cu monologul «1 Aprilie» de I.L.Caragiale şi nu l-am păcălit. M-a chemat la Conservator. I-am fost un an student, apoi în rest, lui Mihai Popescu. I-am avut colegi pe Mihai Berechet, Ion Henter, Eugenia Bădulescu…”

Urmează cursurile de la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, în paralel cu Dreptul, deşi tatăl său a dorit să fie veterinar. Profesorul său, Victor Ioan Popa, care a lăsat urme adânci în inima tânărului student, moare după un an de studiu. Toma va fi unul dintre cei şase care îi vor purta sicriul la înmormântare.

Victor Ion Popa scrisese comedie. Sunt piese de teatru, care, montate în orice epocă, au avut şi au succes la public: “Take, Ianke şi Cadâr”, “Muşcata din fereastră” etc. În amintirea profesorului său, fostul student adună câţiva tineri şi pune în scenă “Take, Ianke şi Cadâr”.

646x404

Trupa joacă la cinematograful din Ploieşti şi are succes răsunător la public. Fostul profesor îşi îndemna studentul să joace mult, roluri din piesele sau alte texte scrise de Caragiale. Tot de la el reţinuse ideea, că “regizorul modern trebuie să aibă şi o profundă cunoaştere din viaţă, a mecanismelor sociale”.

De la o trupă de teatru la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti

Toma Caragiu înfiinţează Brigada culturală Prahova care, pe lângă alte activităţi artistice are şi un nucleu de teatru. La 13 decembrie 1947 această brigadă se transformă în Teatrul “Sindicatelor Unite”, inaugurat cu spectacolul cu piesa “Mânzul nebun” de Cezar Petrescu şi Vintilă Rusu-Şirianu. Un an mai târziu, la 1 februarie 1949 instituţia devine Teatrul de Stat din Ploieşti, devenind directorul teatrului, la 28 de ani, instituţie pe care o va conduce 12 ani. Astăzi instituţia se numeşte: Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti.

După debutul său pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti va spune peste ani: “…Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene”. După stagiul militar, “redevenit civil, n-am mai găsit loc la Teatrul Naţional. În holul direcţiei m-a întâlnit Pache Focşăneanu, director la teatrul din Constanţa. «Vino la mine să faci un Rică!» Am zis «bine» şi m-am dus la mare. Am făcut în Rică şi altele… Tot aici m-am însurat.”

În trupa teatrului constănţean o cunoaşte pe Maria Bondar, care-i va deveni soţie la 20 februarie 1952. Mariajul nu funcţionează. În pragul divorţului, actriţa înfiază o fetiţă de trei ani, Maria Doina Caragiu, de care actorul nu s-a putut ataşa. După divorţ, şi-a achitat obligaţiile faţă de copilul orfan luat din orfelinat.

A doua oară s-a căsătorit cu o actriţă mult mai tânără întâlnită la teatrul din Ploieşti, Elena Caragiu. Nici această căsnicie n-a mers, n-au avut copii. Actorul a suferit că nu este părinte. În schimb şi-a adorat cu patimă nepoţii, de la sora lui Geti, Ştefan şi Dragoş, ultimul îi semăna izbitor.

“Toma Caragiu este un comic genial!”

Toma Caragiu avea 40 de ani când renunţa la directoratul teatrului din Ploieşti în favoarea unui contract la Teatrul “L.S. Bulandra” din Bucureşti. Renunţă la teatrul ploieştean pentru a juca în spectacole regizate de Liviu Ciulei. Semnează angajamentul şi se prezintă la concurs în costum de stradă, nemachiat, salută reverenţios şi recită, “Căţeluş cu părul creţ”, cu maximă seriozitate, într-o formulă inenarabilă, în timp ce membrii comisiei se sufocă de râs.

Teatrul “L.S. Bulandra” devine locul unde-şi va desfăşura ultima şi cea mai bogată etapă a carierei sale. Joacă în spectacole regizate de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu. “Sunt fericit că am ales teatrul, – spunea mereu – altminteri nu m-aş fi putut exprima, nu-mi pot imagina cum m-aş fi făcut util într-o altă profesiune.”

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt cu umerii laţi şi piept bombat, faţa îngustă cu pomeţi proeminenţi, ochii negri apropiaţi unul de altul ce scânteiau senin şi fascinant. Se citea în ei un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghiduşă care ascundea în spate o melancolie. Avea o inteligenţă profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor. Devine un mare pamfletar al scenei, se impune în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiţia farselor bune, pe care le născocea pentru alţii. Joacă în spectacole, merge în turnee, are succes pe plan local, dar şi internaţional.

Distribuit în “D-ale Carnavalului”, spectacolul a ajuns la 200 de reprezentaţii. “Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvârşirea actorului se face jucând. Mult. Şi la Ploieşti am jucat mult. Eu care sunt un timid, un inhibat, şi în general un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Mă sfătuise să merg oriunde, să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă.”

În urma unui turneu cu spectacolul “D’ale Carnavalului”, la Paris, în “L’Humanite” din 17 mai 1969, se scria: “Toma Caragiu este un comic genial!”

O întâmplare hazlie cu Toma

Toma Caragiu primeşte în dar un curcan viu de la un prieten cu toate sfaturile culinare de rigoare. Actorul acceptă pasărea, nu înainte de a invita la cină o grămadă de amici. Unul dintre ei îi promite că rezolvă problema sacrificării curcanului pentru masa festivă.

Ajuns acasă, în apartamentul său de la etajul trei, din Ploieşti, actorul exilează pasărea în balcon, o urmăreşte toată noaptea pe gaura cheii, ca să vadă cum doarme. După micul dejun, dimineaţă, intră în balcon, pasărea se sperie şi zboară peste balustradă, iar directorul teatrului din Ploieşti urlând din toţi plămânii spre trecării grăbiţi: “Curcanul! Opriţi circulaţia! Puneţi mâna pe el!”…

Un actor uriaş, cu geniul comediei în sânge… Toma Caragiu a jucat dramă şi comedie. A fost un vulcan comic iscând hazul blând sau ironia muşcătoare, voioşia blajină sau persiflarea acidă. Solfegia cu generozitate toate gamele umorului. Un comic genial care umplea scena la oricare apariţie primind aplauze şi la cele mai banale replici, nu pentru că era Toma, ci pentru că publicul simţea energia sinceră şi gândurile personajului interpretat.

În 1971 primeşte din partea Revistei Teatru Premiul pentru interpretare pentru rolul Romeo. În acelaşi an cititorii revistei “Flacăra” îl clasifică pe Toma Caragiu cel mai bun actor român de teatru.

“Toate glumele duc la Toma”, show-ul difuzat în cadrul programului de Revelion prezentat şi la Festivalul de televiziune de la Montreux a fost apreciat elogios în presa franceză, iar Toma comparat cu Buster Keaton sau Norman Wisdom!

Acasă la Toma Caragiu

Rar şi greu de găsit acasă, în locuinţa sa plăcută, situată în centrul Bucureştiului, decorată cu tablouri de Piliuţă, o bibliotecă masivă dotată cu romanele lui Dostoievski, poeziile lui Ion Barbu şi alte cărţi, din casă nu lipsea căţelul negru, caniş, pe nume Puşi. Viaţa lui Toma Caragiu era la teatru. În timpul liber, acasă, scria poeme. Universul său poetic era populat de clovni trişti, femei bizare, tineri melancolici, fiinţe dornice de apropiere, de iubire.

Rostea des:“Artistul produce în timpul jocului un curent, un câmp magnetic, o iradiaţie, o stare hipnotică, un miraj încă nedefinit, care-l poate influenţa direct şi adânc pe omul din sală.”

“Câteva momente mi-au dat satisfacţii: <<Şopârla>>, <<N-ai pe cineva, undeva…?>> La radio am avut o mare mulţumire imprimând cu regizorul Cristian Munteanu <<Sfârşit de veac în Bucureşti>>. După emisiune am primit sute de scrisori… Dar am avut şi texte proaste, multe. Şi mi-a părut rău, că le-am acceptat, că le-am dat drumul pe calea undelor sau la televiziune, pentru că am simţit imediat rezultatul.”

“M-am străduit de-a lungul existenţei mele să fiu un actor total. Nu ştiu dacă am reuşit, dar asta a fost obsesia mea numărul 1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă seară <<Lear>> şi a doua seară să fie clovn de circ”.

Ca îndemn la ceea ce i-a spus profesorul său din facultate l-a studiat şi l-a iubit pe Caragiale. Apreciază ca rol interesant din toată cariera sa “primarul” din „Revizorul” de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie; rol iubit: De Pretore Vincenzo; a visat să joace Don Quijote. Rolul pe care ar fi vrut să-l joace şi n-a mai apucat: „Othelo” din piesa cu acelaşi nume de Shakespeare.

O altă dorinţă neîmplinită: să joace într-un spectacol de circ. Ultimul rol jucat la Teatrul L.S. Bulandra din Bucureşti: James Tyrone din “Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill.

În seara de 4 martie 1977, Toma Caragiu nu avea spectacol la teatru. Fusese dimineaţă la Predeal. Soţia sa, Elena Caragiu, la plecare, se urcase în maşină demarând în sens opus Bucureştiului, dându-i de înţeles că ea mai vrea să rămână acolo, iar Toma s-a întors acasă. Spre seară, o Luna Plină ipocrită deasupra Bucureştiului a tras o cortină de moloz şi întuneric peste Toma Caragiu.

(*** – Carte despre Toma Caragiu, 1985)

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234