Ultima vacanţă la Techirghiol, cu Tudor Arghezi
http://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-vacanta-la-techirghiol-cu-tudor-arghezi/

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea şi voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe acelaşi palier, în prima şi ultima vacanţă, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arţăgos cu prietenii şi „spurcat la gură” cu străinii.

Un articol de Monica Andrei|13 Iulie 2017

O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie printre cireșii înfloriți în mai, sau toamna în apusuri rubinii, acasă în grădina sa. Tudor Arghezi, pe numele său real Ion Nae Theodorescu, s-a născut în 21 mai 1880 și a trăit în București. Își numea locuința „așezământul Mărțișor”, situată în zona mănăstirii Văcărești, pe un maidan plin cu gunoaie, bălării și imense grădini de zarzavaturi. Cine-l vizita, deschidea portița de lemn încuiată ca la schit, știută doar de intimii casei, intra în ograda cu pomi scunzi și ierburi înalte, dădea de mulți câini, capre și pisici, ca într-o adevărată gospodărie și ajungea undeva pe la mijloc unde se afla conacul.

Tudor Arghezi a avut prietenii de lungă durată, s-au vizitat, au corespondat. Pe cei pe care i-a iubit, i-a integrat în marea lui familie. Se spunea că era tare spurcat la gură” cu străinii și cu vecinii, mai ales la vremea cireșelor sau a strugurilor. Ispita vecinilor de-a se înfrupta din fructe dezlănțuia alergări împleticite prin iarbă, înjurături reciproce peste gard, amenințări cu prăjina. Incidentele treceau odată cu anotimpul, iar bunele vecinătăți se calmau de la sine.

„Între scrisul lui Arghezi și rostirea lui prin viu grai nu era aproape nicio deosebire. Poetul vorbea rar, gutural, spontan și colorat, cu asocieri verbale de-o uimitoare prospețime. Când îi venea bine, nu evita calamburul. (…) Mi-a plăcut la Arghezi discreția muncii lui literare. Am intrat în casa lui de nenumărate ori, am avut acces la chilia de jos, care îi servea drept atelier și odaie de dormit: o cămăruță cu o masă simplă, un pat de fier cu velniță oltenească, o sobă de tuci cu burlan, o etajeră cu cărți și mape, un aparat radio, o gravură semnată de Mitzura, o icoană veche a sfântului Nicolae, îmbrățișată de un șirag de mătănii vegetale. Grădina îi intra pe fereastră printr-o creangă spânzurată de cer. Niciodată n-am surprins, la atâția scriitori, manuscrise uitate pe masă, niciodată nu l-am văzut încurcat între două variante ale unei poezii. Vorbea rar și foarte puțin despre experiența lui scriitoricească intimă”, scrie prietenul său, dramaturgul Valeriu Anania (Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului), în ale sale amintiri.

Doi scriitori, unul în coasta altuia pe-un palier

Când părăsea lumea de la Mărțișor” bântuită de război, sărăcie și moarte, autorul Florilor de mucigai” pleca într-o stațiune balneară unde a fost văzut deseori mâncând crenvurști cu hrean și bând bere. Era un obicei al tuturor scriitorilor de atunci, în fiecare vară, ca să-şi poată scrie operele în tihna inspiraţiei sau să se odihnească departe de lumea cu destule tentaţii, ei închiriau camere prin stațiuni, la mare sau munte, eventual pe la mănăstirile din Moldova. Se întâmpla înainte de război, iar unul dintre locurile favorite de la malul mării era Techirghiolul.

Într-un an, închiriază în același timp, la Techirghiol, și nimeresc ca vecini de etaj, doi scriitori ce-și făcuseră imaginea unuia despre celălalt doar din păreri auzite și legende care circulau pe seama lor: Ionel Teodoreanu și Tudor Arghezi. Informat că pe același palier se învecinează cu familia Arghezi, vestea nu i-a picat bine lui Ionel Teodoreanu. S-a izolat într-o odaie ca să termine ultimul volum din romanul La Medeleni”, iar soţia sa Lily avea grijă de gemeni. Îl admira ca poet, dar îi devenise antipatic ca om, în urma zvonurilor. Circula vorba că era tare arțăgos cu prietenii lui.

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

Văzuți din balconul camerei hotelului, membrii familiei Arghezi păreau toți mici și grași, cu mers greoi, înfierbântați la față, pălăvrăgeau mult. Nu erau deloc romantici, iar copiii celor două familii n-aveau aceeași vârstă și, cu siguranță, nu preferau aceleași jocuri, căci Gogo și Afane erau mult mai mari decât Mitzura și Baruțu. La o lună de vacanță, familiile învecinate se evitau civilizat. Plecau la plajă, la nămol, sau la plimbare, iar când se întorceau în hotel, pășeau încet pe hol, ca nu cumva să se întâlnească unii cu ceilalți.

Băieţii lui Teodoreanu erau neastâmpărați, se plictiseau ușor, n-aveau chef de povești, deveneau și mai iritați când li se atrăgea atenția să facă liniște, erau tot timpul pe punctul de a se părui frățește din cauza jucăriilor. Mama lor era printre ei, trebuia să mențină liniștea pentru ca tatăl lor să poată scrie, orice zgomot îl scotea din răbdări și-i spulbera inspirația. Din acest motiv mai multe ori din zi, doamna lua băieții și pleca la plimbare pe faleză sau la plajă. Când se reîntorcea în hotel, le promitea băieților că dacă vor fi cuminți vor aprinde artificii, în balcon. Puștii, care se cumințeau subit, priveau uimiți jocul de artificii.

Taifas nocturn cu amintiri, tutun și cafea

Într-o seară, pe când spectacolul artificiilor era în toi, au apărut în balconul alăturat Baruțu și Mitzura. La auzul glasurilor încinse, Tudor Arghezi iese încruntat în balconul lui, dă cu ochii de doamna Teodoreanu. Zâmbește și îi pupă mâna, cere voie să treacă în balconul ei cu odraslele lui. În timp ce preșcolarii familiilor învecinate se jucau cu artificiile, se înfiripă un taifas cu multă cafea, tutun, voie bună între autorul Cuvintelor potrivite” și nevasta lui Teodoreanu. Râdeau în hohote, când autorul Medelenilor”, sătul să tot strige din camera lui, deschide ușa. Zburlit și indignat, rămâne uluit în prag. Nu-i venea să creadă ce vede. Gogo, Afane, Mitzura și Baruțu erau pe paturi, ba pe sub paturi, râdeau, când erau în balcon, când alergau prin cameră, făceau ca toate animalele, în jocul lor.

„Vino să te pup! Să-ți spun că te iubesc. Și să mărturisesc dumitale, să-ți spun ce idiot am fost! Trebuie să știi că, auzind că vii de la Iași cu familia și că ai să stai în coasta mea pe același palier, mi-am chemat nevasta și i-am zis: Ascultă dragă, avem pe palier pe filfizonul și fandositul ăla de Teodoreanu, cu nevastă-sa, o moftangioaică desigur, dintr-alea cu nasul pe sus, și cu odraslele lor, gemeni răzgâiați, izmeniți și năzuroși. Nu vreau să avem nimic de împărțit cu ei, auzi? Fă cum știi. Nu scoate capul pe ușă până ce nu ies dumnealor la plajă, sau ia-le-o tu înainte, descurcă-te, nu vreau să am de-a face cu ei, mă indispune prezența lor”, îi spune Tudor Arghezi lui Ionel Teodoreanu. Cei doi scriitori se uită unul la altul, îi umflă râsul, iar seara s-a derulat apoi cu lacrimi, vaiete și înțepături în splină de atâta râs și bună dispoziție.

„Noi, din respect pentru Arghezi, l-am lăsat să creadă că râdem cu poftă de epitetele sugestive cu care ne încondeiase. Improvizez o gustare, mâncăm pe tăblii, pe jos, pe unde apucăm, vine și doamna Paraschiva, mă îmbrățișează ca pe o veche cunoștință, ploaia stătuse, ieșise luna, totul era proaspăt, și brusc se stinge lumina, pun lumânări pe podea. Arghezi, astfel luminat, părea un idol asiatic, lăcuit cu un bronz roșcat; îi sticleau ochii și parcă luau foc în răstimpuri, când se oglindeau flăcările lumânărilor în ei. Ne fascina cu privirea lui zâmbitoare, ascuțită, caldă, duioasă, tăioasă, ironică, după cum cerea vorba graiului său cântat și tărăgănat, ca de descântec. Ne povestea din viața lui, din peregrinările de demult prin străinătăți, despre fiul său Eliazar, plecat în lume, despre oameni întâlniți, despre scris… Și uitam de toate, ascultându-l, de sete, de foame, de somn… Se topeau lumânările în filigene; înfigeam altele în ceara caldă, și așa până la ziuă”, scrie Ștefana Velisar Teodoreanu în „Ursitul”.

Verva drăcească a lui Arghezi și ultima vacanță

Familia Arghezi trebuia să plece deoarece camerele ocupate erau închiriate de către alți turiști. Autorul Psalmilor” ardea de dorinţă să mai rămână încă o lună, dar în aceleași camere închiriate. În toată Eforia se făceau pariuri, dacă pleacă sau nu pleacă, dacă va primi sau nu va primi să stea în altă parte. Până la urmă, directorul hotelului și-a îngrămădit familia în apartamentul său, oferind o cameră doamnei care venise cu fetițele ei, iar autorul romanului Cimitirul Buna-Vestire” a rămas pe loc învingător. A urmat o lună, ca în O mie și una de nopți, noapte de noapte, ne fermeca Arghezi cu verbul său vrăjit. Pierise acea tăcere discretă din aripa clădirii. Scările erau armonică unde pe toate treptele răsunau râsetele copiilor noștri. Ferestrele erau un fel de telefoane surde, prin care se strigau copii și mă chema Paraschiva ca de pe un deal pe altul. Nu ne mai ajungeau lumânările. Alergam zilnic să cumpăr altele, căci la 11 noaptea alcătuiam cercul magic al poveștilor și atunci se încingea verva drăcească a lui Arghezi. Ionel și cu mine slăbeam de atâta nesomn. E ca o drogă Arghezi, spunea Ionel, copleșit. Să fi putut înregistra tot ce ne-a povestit Arghezi o lună, și cele spuse de Ion, amândoi atât de fascinanți la vorbă – ce comoară de poezie, mărturisiri, umor, experiență de viață, clocotitoare fantezie ne-ar fi rămas! La sfârșitul lunii ne-am despărțit. Noi am plecat la Agapia, unde ne aștepta Ibrăileanu cu familia lui, iar Arghezi a plecat la Râșnov, unde ne chema și pe noi, cu multă insistență în scrisori.” Niciodată! zise Ionel, ar însemna să mă las de scris. Atunci la mare, la Techirghiol, a fost prima şi ultima vacanţă a celor două familii împreună. Cei doi scriitori au purtat apoi o corespondență niște ani, de-o incomparabilă grație stilistică, care se află astăzi la Academia Română. Când Ionel Teodoreanu primea câte o scrisoare de la Tudor Arghezi îi răspundea soția sa.

Revista „Bilete de Papagal”, sărbătorit la 80 de ani ca poet național

În 1928, Tudor Arghezi îi invită pe toți din familia Teodoreanu, Păstorel, Ionel și Lily alături de Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Otilia Cazimir să publice în ziarul „Bilete de papagal”, pe care l-a fondat. Au răspuns toți afirmativ. Lily Teodoreanu, după ce a născut băieții gemeni a renunțat să scrie. La un moment dat, după ce băieții au crescut, fără să știe soțul ei, ajuns scriitor celebru cu multe romane publicate, a trimis la ziarul lui Tudor Arghezi nişte poezii, semnându-le cu pseudonimul literar Ștefana Velisar. Poemele au fost publicate atunci, iar după niște ani scriitoarea își aminti: „Directorul Biletelor de papagal m-a mirosit, depistând cu finețe stilul meu. Și întrucât lumea începuse să creadă că sunt poeziile lui George Lesnea, a adăugat semnăturii numele Teodoreanu”. Velisar era un nume care circulase în familia tatălui ei, însă autorul Florilor de mucigai” n-a fost de acord cu el. „Doamnă Lili, crede-mă, e mai bine să fii supărată decât confundată”, a atenţionat-o Arghezi într-o scrisoare.

La un an de la apariție, ziarul devine revistă. La 40 de ani de la apariţia primului număr al publicației Bilete de papagal”, Baruțu o îndemna pe Ștefana să scrie ceva pentru jubileu. Scriitoarea i-a povestit atunci într-un articol întâmplări la care a fost martoră, despre care nu avea cine să-i mai povestească.

Când a împlinit 80 de ani, Tudor Arghezi a fost sărbătorit ca poet național la Ateneul Român. Cupola Ateneului Român, din fastuoasă cum este, a devenit boltă înstelată. Cât e de larg, spațiul dat de Exarc așezământului ajunsese a fi neîncăpător. Atâta lume venise! Oficialitate, personalități cu nume de mare prestigiu, prezenți în juriu pe podium, Tudor Arghezi, lângă Paraschiva, lângă el bastonul de lungi drumuri prin București, într-o lojă sus, în partea stângă a sălii. Puteam să-l văd mai bine, înalt, acolo sus. Un semn al modestiei, nespus de frumoasă modestie. După ce Bogza, din juriu, și-a terminat cuvântarea, sub ochii tuturora a coborât de pe scenă. A urcat în locul ales de sărbătorit. A sărutat mâna lui Arghezi. Poetul chiar dacă protesta, Bogza nu s-ar fi oprit”, scrie Petre Pascu în cartea sa de evocări.

În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. După zece ani era distins cu Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder și propus de către Angelo Monteverdi la nominalizările Premiului Nobel pentru Literatură.

În 14 iulie 1967, pe pagina întâi a ziarului „România liberă” scria: Moartea academicianului Tudor Arghezi. Trecerea în eternitate la 87 de ani”. Tudor Arghezi și-a găsit odihna veșnică alături de soție, sub pomii din grădina casei înălțate de ei, piatră cu piatră. Conform dorinţei testamentare a poetului, începând cu 1974, Mărțișorul” a devenit casă memorială.

Foto: Istorie-pe-scurt.ro

Vino să te pup! Să-ți spun că te iubesc. Și să mărturisesc dumitale, să-ți spun ce idiot am fost! Trebuie să știi că, auzind că vii de la Iași cu familia și că ai să stai în coasta mea pe același palier, mi-am chemat nevasta și i-am zis: Ascultă dragă, avem pe palier pe filfizonul și fandositul ăla de Teodoreanu. (Tudor Arghezi)

20
/08
/17

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru și în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 și a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

08
/08
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera și mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în țară și străinătate ziaristului, memorialistului, și nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât și din cele ale comentatorilor săi.

13
/07
/17

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea și voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe același palier, în prima și ultima vacanță, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arțăgos cu prietenii și „spurcat la gură” cu străinii.

13
/07
/17

Pe 22 iulie, de la 08:00 la 20:00, găsești în București un workshop de fotografie și explorare urbană, în care afli poveștile orașului de la scriitorul Andrei Crăciun și înveți să faci fotografii de la un profesionist ca Adi Bulboacă.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

Page 1 of 2412345...1020...Last »