VIDEO Mircea Carp: „Cineva îmi spunea: ai făcut istorie. Nu! Am trăit istorie!“
http://www.ziarulmetropolis.ro/video-mircea-carp-cineva-imi-spunea-ai-facut-istorie-nu-am-trait-istorie/

INTERVIU Întors în ţară, Mircea Carp (90 de ani), vocea de la Radio Europa Liberă, şi-a lansat la Editura Polirom volumul „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!“. Jurnalistul vorbeşte despre marile schimbări politice la care a fost martor activ.

Un articol de Andrada Văsii|10 Iulie 2013

Întors în țară, Mircea Carp (90 de ani), vocea de la Radio Europa Liberă, și-a lansat la Editura Polirom volumul „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!“.

În interviul acordat Ziarului Metropolis, jurnalistul vorbeşte despre  experiența de pe front din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, despre marile schimbări politice la care a luat parte, dar şi despre activitatea dusă în afara graniței, în slujba poporului român.

Andrada Văsii: 90 de ani într-o singură carte. A fost greu să îi comprimați într-un volum?

Mircea Carp: A fost greu, dar m-am gândit întotdeauna la Jules Verne care a scris o carte care se chema „Ocolul pământului în 90 de zile“. Așa și eu: am făcut ocolul pământului în 90 de ani, cu toată bogăția lor, cu amintirile transmise de părinții mei și, cum reiese din carte, m-am oprit când am împlinit 90 de ani.

În tot acest timp am avut o viață extrem de variată: am fost băiat de militar, tatăl meu fiind colonel, m-am născut la Gherla, am mers la Botoșani, la Chișinău, la Sibiu – acolo pe unde tatăl meu era trimis ca ofițer. Am avut o viață variată, dar liniștită și frumoasă, într-o perioadă de timp interbelică, în care situația din țară era foarte bună, liniștită. Luptele politice erau altceva…

Lucrurile au degenerat spre sfârșitul anilor ’30, dar a fost o viață bună, din punct de vedere economic, nu numai pentru clasa de mijloc, ci și pentru țăranii care își câștigau viața, lucrul destul de normal.

După aceea a început perioada a treia, perioada războiului, perioada schimbării politice din România, cu abdicarea regelui Carol al II-lea, venirea pe tron a Majestății Sale Regele Mihai, venirea la putere a mareșalului Antonescu – cu legionarii la început, apoi fără legionari -, războiul alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice până departe, la Stalingrad, întoarcerea acasă, schimbarea alianțelor, schimbarea de putere în România – actul de la 23 august, abdicarea mareșalului, condamnarea, ruperea alianței cu Germania, alianța cu marile puteri, chiar și cu Uniunea Sovietică, deși nu ne convenea din punct de vedere spiritual.

A urmat cealaltă perioadă de timp, pe care o descriu în carte așa cum am văzut-o la nivelul meu: uneori poate nu chiar în cele mai înalte cercuri, alteori ca un tânăr elev şi ofițer. După aceea am fost arestat, din fericire puțină vreme – 4 luni și ceva. Unii prieteni au stat în puşcărie ani de zile, iar alții nu s-au mai întors niciodată. După ce am ieșit din închisoare am reușit să fug  și a început un alt capitol, cel al exilului: întâi în Austria și după aceea în lumea nouă, America.

A venit momentul trecerii la Vocea Americii, unde am lucrat la Washington. Nu am pornit chiar de jos, ci din postul de crainic. A urmat vizita în România cu președintele Nixon, primul președinte american care a vizitat România, după aceea trecerea la Europa Liberă, întoarcerea în România, până când, într-o bună zi, am închis luminile și m-am reîntors în țară unde mi-am reînceput activitatea, tot așa cum am crezut și cum sunt convins că am făcut întotdeauna: în slujba țării, în slujba poporului meu.

Sunt un adept foarte fidel al credinței noastre religioase, al tronului, al vieții în slujba democrației și libertății. În slujba poporului român. Sunt cetățean român, în suflet am avut România, chiar și atunci când regimul comunist mi-a retras cetățenia.

Mircea Carp

Cât de mult v-a afectat retragerea cetățeniei?

Nu m-a afectat deloc, pentru că mi-o lua un regim în care nu că nu credeam personal, dar pe care nu-l recunoșteam. După părerea mea, cei mai mulţi dintre români au fost nevoiţi să trăiască cu acest regim. Cum și nemții au trăit cu regimul fascist, cum şi polonezii au trăit sub regimul comunist. Dar sunt convins că în suflet gândeau și acționau altfel.

Așa că pe mine nu m-a afectat deloc;  mi s-a luat cetățenia… mi s-a luat! Era treaba lor, nu a mea. Atunci când au avut loc evenimentele din decembrie ’89, printre primele decrete s-a numărat şi cel prin care li s-a dat automat cetăţenia celor cărora li se luase în 1954-1955. Nu mi s-a făcut nici bine, nici rău, în afară de faptul că am avut ceea ce am avut dintotdeauna.

Ați dedicat o bună parte din carte carierei militare. Dacă nu ați fi fost militar, ați fi făcut atât de bine față tuturor problemelor?

Activitatea mea militară se trage de la strămoșii mei. Și de la unchii mei.  Victor Crețeanu, un unchi al mamei mele, a fost primul director general al Cavaleriei. Tot pe linia mamei sunt urmaș direct al lui Lascăr Catargi. Când Carol I a vrut să demisioneze, oarecum mâhnit de viața politică din România, Lascăr Catargi i-a spus pe graiul moldovenesc: „Păi, aiasta, maiestate, nu se poate!“. Sunt convins că nu a fost singurul care l-a sfătuit, dar a fost unul din sfătuitorii principali. Am avut această înclinație către militărie, fiind o perioadă în care milităria era și un element social în țară.

Am urmat Liceul Militar, după care am intrat în școala militară. Ulterior, am fost trimis în Germania, cu alți 60 de aspiranți. Eram aliați de război cu Germania și eram trimiși să învățăm noul stil de luptă al anilor ’40-’44 şi armamentul. M-am întors acasă, iar mulți dintre noi au vrut să meargă pe frontul de Est, mai mult împotriva bolșevismului decât împotriva Uniunii Sovietice. Dar nu li s-a permis și li s-a explicat că noi am fost trimiși în Germania să învățăm, deci era timpul ca și noi să îi învățăm pe alții, în Armata Română.

Ne-a prins Actul de la 23 august, deși mulți tineri aveau o simpatie deosebită față de mareșalul Antonescu. Totuși, mareșalul era comandantul suprem, comandantul de căpetenie al Armatei. Am urmat Actul de la 23 august și am plecat pe front, în Ardealul de Nord. Acesta a fost un obiectiv al nostru chiar când ne luptam în Răsărit. Îmi aduc aminte că de câte ori era ocazia la o manifestare, tinerii studenți totdeauna aveau grijă să scandeze „Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!“ pentru că era sufletul nostru.

Să vorbim despre perioada în care ați luptat alături de sovietici. Ați avut chiar un moment în care tacticile dumneavoastră difereau de cele adoptate de ei. Mă refer la momentul luptei de la Târnăveni şi la confruntarea cu nemții.

Noi am vrut să nu sacrificăm mai multe vieți inutile, în lupte care puteau să aștepte momentul prielnic. Sovieticii din divizia care era cu noi au încercat să străpungă linia germană de două ori. Constatând că nu pot, au adunat pur și simplu alte regimente și au pornit la atac sub ploaia de proiectile germane.

Au lăsat tancuri distruse în dreapta, morți în stânga, au lăsat tunuri, dar au câștigat bătălia, ceea ce nu era greu, pentru că rezistența germană de acolo era foarte redusă. Mi-aduc aminte că generalul rus a spus că „așa se câștigă o bătălie“. După părerea noastră, o bătălie trebuia câștigată cu ceva cap și cu cât mai puține victime. Erau soldați români. Sigur că știam că fiecare poate să moară în 10 secunde sau o oră, dar rușii, având imensitatea pe care o aveau (de altfel, era o metodă pe care au folosit-o atât în primul Război Mondial și în cel din Balcani), își sacrificau oamenii ca să câștige bătălii.

 

Ați avut parte și de momente mai relaxate pe front. Cum a fost când ați vrut să faceți rost de bere de la Cluj?

Nu au fost poate întotdeauna haioase, dar au fost frumoase din alte puncte de vedere şi mă refer la tot drumul pe care l-am făcut de când am intrat în Ardeal, pe la Lara, pe la Luduș, în regiuni viticole. Eram primiți cu flori de populația pe care o eliberam din Ardealul de Nord şi cu sticle de vin cu care ne animam spiritele. Momentul cu berea a fost o nebunie tinerească.

Nu pleci chiar așa după niște bere, când poți să stai liniștit după ce te-ai bătut nu știu câte zile. Când ai 20 de ani ți se pare că ești matur. Ne-am dus să bem o berem fără să avem admirația nici unei fete în jur, doar admirația colonelului care era mirat că mă duc după bere la Cluj când aș fi putut să mă odihnesc.

Ați avut și momente în care ați fost invitat să faceți parte din Partidul Comunist, dar ați refuzat. La Sibiu, maiorul Dobre v-a făcut o propunere. De ce nu ați acceptat?

Am refuzat, pentru că totul era împotriva firii mele. Mă consideram un român bun, mă trăgeam dintr-o familie care dăduse mult țării și nu credeam în niciunul din principiile comuniştilor. Nu credeam că pot să fiu împotriva religiei mele creștine, ceea ce comuniști propovăduiau.

Nu credeam într-o altă formă de guvernământ pentru țara mea decât monarhia, regalitatea. Nu înseamnă că exclud și o formă de guvernământ republicană, dar o formă de guvernământ impusă la putere de către voința poporului, nu prin ridicare de sabie de către un ocupant. Credeam în proprietatea privată, fiecare om avea dreptul, puțin sau mult. Credeam şi în alte principii care nu corespundeau deloc cu ceea ce îmi cerea dl. maior  Dobre și ceea ce, desigur, îmi cerea Partidul Comunist.

Mircea Carp

Aţi fost arestat, în urma unei călătorii făcute pentru a-l întâlni pe Mimi Ghica. A început apoi lungul șir de anchete la Interne, Văcărești. Cum a fost această perioadă?

Într-un fel mă simțeam foarte clar în aceeași luptă pe care o dusesem mai înainte pe frontul de Vest şi în aceeași luptă pe care am dus-o în libertate, pentru ceea ce credeam eu: democrație, regalitate, popor. Pentru mine, închisoarea a fost o continuare a acestei activități, a acestei stări de spirit. Trebuie să recunosc, mereu fac acest lucru cu toată sinceritatea, am stat numai patru luni și ceva în închisoare spre deosebire de alți camarazi de-ai mei sau preoți, muncitori, țărani care au fost închiși, schingiuți. Unii au murit.

Am avut protecția lui Dumnezeu şi nu am trecut prin aceste grozăvii. Am luat bătaie, am stat închis,  am fost supus unor anchete interminabile. Nu știam nici cu o oră înainte dacă nu mă ia din nou la anchetă sau dacă mă mută la altă închisoare.

Mircea Carp

Am avut mare noroc când au dat drumul unui grup de la închisoarea Văcărești. Trebuia să fim mutați de la Văcărești la Pitești. La ora aceea, Piteștiul nu însemna nimic. Nu ne-a îngrozit faptul că urma să ne mute la Pitești, pentru că nu știam ce urma să devină.

Ne-au lăsat în libertate și n-am avut voie să părăsim Bucureștiul. Stau și mă gândesc de atâtea ori că un singur ordin dat de cineva putea să îmi schimbe viața complet: dacă mă trimitea la Pitești, unde intrai în acea îngrozitoare închisoare, cu încercările de reeducare ș.a.m.d.

Dar eu am ieșit din închisoare. Apoi am avut noroc din alte cercuri, ca să plec în străinătate și să fiu de ajutor celor care deja începuseră lupta de acolo, pentru eliberarea țării. Eliberarea a însemnat întotdeauna și democrație, pentru că fără democrație nu are același efect. Poți fi liber dar să nu ai, în același timp, un sistem politic și de viață care să te conducă în libertate şi în care munca și sufletul tău să conteze.

Plecarea în afara țării a fost un lung șir de concordanțe fericite? Ați primit ajutor din partea cunoscuților, prietenilor și necunoscuților?

Sigur că da. Eu sunt un optimist. M-am născut în luna ianuarie, în zodia Vărsătorului, care mereu vede paharul pe jumătate plin, mai degrabă decât gol. Vă povestesc un incident care nu apare în carte, petrecut la eliberarea Ardealului. Noi, unitatea a 4-a, am eliberat Careii Mari, ultima bucățică de pământ românesc, la 25 octombrie. Armata a făcut-o cadou regelui, iar mai târziu a devenit Ziua Armatei.

Am ajuns dincolo, în Ungaria și, cum se spune, ne-am lins rănile și ne-am pregătit pentru alte acțiuni. A doua zi după ce am ajuns acolo, eu am fost încartiruit într-o casă a doi unguri, erau doi țărani mai în vârstă. După aceea mi s-a spus să mă duc la Careii Mari și să aduc Trenul de Luptă, adică Unitatea de Aprovizionare. În casa aceasta era și o fată tânără de vreo 16 ani. Eu o remarcasem când m-am încartiruit.

M-am gândit că fata are părinții la Careii Mari, dar aceștia au trimis-o la rudele din Ungaria, deoarece credeau că armata sovietică nu va face și acolo aceleași atrocități. Am spus că dacă se închid acum frontierele, fata rămâne în Ungaria și poate că nu va avea nicio ocazie să își vadă familia. Atunci, tot ca o nebunie de tinerețe, m-am întors și le-am spus unchilor că, dacă ei îmi dau voie, o iau pe fată cu mine cu mașina și o duc la părinții ei.

Vă puteți închipui fața celor doi bătrâni: un tânăr, ofițer român și o fată tânără. L-am spus „văd pe fața voastră la ce vă gândiți, aveți perfectă dreptate, dar nu se va întâmpla nimic. Dacă nu o scoateți acum, va rămâne cu dumneavoastră. Poate multă vreme, pentru că frontierele se închid“. După mult timp și-au dat consimțământul, am îmbrăcat-o în soldat român, am urcat-o într-un jeep și am trecut cu bine.

Sinceritate și curaj

Patru ani mai târziu, sunt prins la frontiera dintre Ungaria și Austria încercând să mă refugiez. Sunt luat, dus la poliția gării, port o discuție, ei constată că nu sunt ungur şi că nu știu decât românește și nemțește. Un comisar care avea banderolă roșie mi-a spus să mă duc la cantina gării, să consum ceva. Asta după ce avusesem cu el o scurtă discuție în care am recunoscut că sunt ofițer român fugit şi că am fost închis. Am cerut o pălincă, un cârnat pe care nu l-am mâncat, deoarece îmi stătea în gât; știam că era sfârșitul, întorsul în țară.

După aceea, un jandarm tânăr mi-a făcut semn să mă duc la el. După ce s-a uitat la mine mi-a spus în nemțește „nu știu dacă am văzut în viața mea un idiot mai mare sau un om mai brav ca dumneata.“ I-am mărturisit că am învățat lecția: dacă nu spun acum, spun la securitatea maghiară. Mi-a spus că, deoarece vorbesc perfect nemțește, sunt neamț din Iugoslavia. Frontiera acolo era formată din Iugoslavia, Austria și Ungaria și aveau ordin ca toți nemții din Iugoslavia să fie lăsați să plece.

Concluzia? Eu am făcut un bine cu patru ani înainte într-un loc din nordul Ungariei. Şi a venit recompensa, nu de la aceeași persoană, nu de la părinții ei, ci de la cu totul altcineva. Recunoștința vine de altundeva. Nu vine aproape întotdeauna de la persoana pe care ai ajutat-o.

Mircea Carp

În America ați ajuns cu vaporul. La debarcare ați fost întâmpinat de o mare de oameni îmbrăcați în haine arabe. A fost un șoc cultural pentru un om venit dintr-un regim al opresiunilor?

Da, întâi am fost teribil de surprins, deoarece era duminică și străzile erau pline de cămile şi de arabi pe cai. Prima impresie, ca să spun așa? Am înnebunit! „Eu sunt într-o țară arabă aici?“. Profesorul Mănuilă, care m-a primit la debarcader, mi-a explicat că e vorba despre o organizație masonică americană, care, din amuzament, mai joacă diferite jocuri şi roluri.

Această organizație este pe tot cuprinsul Statelor Unite, se numeşte Shriners și este extrem de înclinată să ajute oameni (susțin spitale, cămine pentru copii sau oameni refugiați în America, fiind o organizație filantropică de primul plan).  După explicațiile acestea am zis că într-adevăr am ajuns în America.

A urmat perioada în care ați vorbit la Vocea Americii. Pentru prima oară crainic. Spuneați, în carte, că tot timpul ați fost conștient că vă adresați direct fraților români.

Da, din prima zi a fost așa. În sufletul meu am trăit toată viața românește. Am fost căsătorit cu o nemțoaică, mama băiatului meu, o femeie excepțională care s-a atașat obiceiurilor noastre. Toată viața mea era concentrată pe România. Bine, să nu exagerez. Dacă beam o cafea la New York nu mă gândeam în acel moment la România, dar era vorba de ceva românesc la o știre sau la altceva.

Când am intrat prima oară în studio, primul gând pe care l-am avut a fost că eu mă adresez celor de acasă. Înainte să intru în studio, doar citeam ştirile. De data aceasta, era ceva nou, adică era prima mea convorbire cu poporul român. Cu vremea, acest sentiment nu a mai fost la fel de intens, dar a rămas acolo. Mereu mă gândeam că o știre care privea România sau o altă țară cu regim comunist era auzită. Tot timpul am trăit cu acest sentiment, până am stins lumina. După aceea am crezut că s-a terminat, dar nu era așa.

La cutremurul din ’77 v-ați întors în țară.

Prima oară m-am întors cu Nixon, după aceea din nou cu secretarul de stat, apoi cu Ford și la cutremur. Cutremurul a fost sâmbătă spre duminică noaptea. Nu eram acolo, ci la München, fiind ziua mea liberă. Băiatul meu, Mihai, care era foarte atașat de România, (deși jumătate-jumătate este mai român decât românii, dacă pot spune așa), asculta Europa Liberă. A bătut la ușa dormitorului meu, mi-a spus că este cutremur în România și am sărit din pat.

Nu a trecut jumătate de oră și am primit telefon de la Washington să mă duc în România. Nu ateriza niciun avion în București, așa că am luat mașina și am venit cu colegul meu. Ne-am oprit la Craiova. Am văzut distrugerile de acolo și am venit în București. La un moment dat, când am văzut tancurile am avut impresia că suntem pe front. Toate acestea erau și pentru pază, dar și pentru pietre și bolovani.

Am trăit momente de mare emoție, deoarece era Bucureștiul meu. Mă durea. Pe stradă, lumea asculta Europa Liberă, ceea ce era o realitate, dar nimeni nu se mai agita de acest lucru. Până la venirea lui Ceaușescu din Africa, oamenii ascultau Europa Liberă. Am stat o săptămână acolo.

Întâmplări din activitatea de corespondent în România?

Îmi aduc aminte de momentul în care a venit Brejnev prima oară, după ce s-au reîncălzit relațiile cu Moscova. În general, cele 14 emisiuni în România au fost mereu legate de relațiile româno-americane. Doar la venirea lui Brejnev a fost altceva. Mi s-a dat viză și am alergat cu mașinile după Brejnev și Ceaușescu de la statuia lui Lenin, unde au depus o coloană de flori, până la Academia Militară. Patru locuri unde alergam din 10 în 10 minute să vedem cum depun flori și să prindem momentul. Uneori a fost lucruri importante, alteori lucruri mai puțin importante.

De câte ori v-ați întors în țară ați afirmat, în carte, că știați că sunteți ascultat. Peste ani și ani l-ați întâlnit pe BAU. Cine era BAU?

Știam. Chiar glumeam cu cei de la recepție. La un moment dat când coboram din cameră, întotdeauna ceream cartea de telefoane care nu se găsea decât acolo și spuneam „unde sunt ochelarii mei? Te rog spune-mi tu care este numărul de telefon la numele Carp Evelina, mătușa mea“.

Am făcut de vreo două ori lucrul acesta, iar într-o bună dimineață, cel de la recepţie îmi spune: „domnul Carp, mereu vă uitați ochelarii?“ Le-am răspuns aşa:  „Nu-i uit, dar să nu dați sfoară în țară că mă urmăriţi, pentru că nu mă interesează. Să știți de la început“. La un moment dat, am vrut să văd dacă mi se deschide valiza. Cum faci lucrul acesta? Iei un fir de păr și te întorci peste o oră sau cinci. Problema era că nu-mi mai aduceam aminte unde l-am lăsat.

Așa că într-o zi, când am plecat de acolo, am deschis valiza și am lăsat-o pe birou pe masă, iar pe o masă am scris. „Bau! V-am văzut“. Peste ani am aflat de la ei cum făceau lucrurile: fotografiau cu multă atenție și pe baza fotografiilor refăceau cu exactitate conținutul valizei.

Mircea Carp

Ani de zile mai târziu, la Europa Liberă, Noel Bernard (n.r. fostul director) mă cheamă la el și pe o canapea văd un domn mai rotofei, pe domnul Bau. Era unul din agenții care fuseseră în cameră la mine atunci, şi care acum se refugiase. Ajuns la Europa Liberă, povestea întâmplările lui. Printre altele se număra şi aceasta. S-au amuzat și ei puțin de foaia pe care le-am lăsat-o. Atunci, unul dintre ei a vrut să scrie „și noi pe tine“, dar unul mai deștept i-a zis să o lase așa cum e.

Nu era chiar sigur să lucrați la Europa Liberă. Toată lumea știe despre moartea lui Noel Bernard, cea a lui Vlad Georgescu, despre atentatul cu umbrela, cu iradiațiile.

Sigur că aveam gândurile mele. Eram recăsătorit, aveam un băiat, știam lucrurile acestea. Mergeam, îmi vedeam de treabă, stăteam de vorbă cu cei care veneau din țară. Pur și simplu trăiam viața mea. Nu eram dispus să mă las chinuit de cei de la Securitate. Nici astăzi nu se știe 100% dacă Bernard sau Vlad Georgescu au fost omorâți. Noi credem că da, însă nu se ştie adevărul. Probabil că undeva există nişte hârtii şi cineva cunoaşte răspunsul.

Când a fost aniversarea de 50 de ani a Europei Libere, Iliescu era președinte. Acesta a chemat personalul la Cotroceni pentru a sărbători evenimentul. Unul dintre noi l-a întrebat ce se întâmplă cu atentatul împotriva clădirii și ce se întâmplă cu morțile celor doi și ale altora, ce se întâmplă cu faptul că Monica Lovinescu a fost bătută. Iliescu a spus că ei cercetează încă și că foarte curând o să avem informații. Nici peste 10 ani nu știm oficial, nimic, dar bănuim că așa s-a întâmplat.

Mircea Carp

Am lucrat în tandem cu Noel Bernard foarte bine, eu cu experiența de la Vocea Americii, el de la Europa. Cred că pe undeva, dacă a fost omorât, la Vlad Georgescu a fost o răzbunare. Poate era o răzbunare a faptului că, fiind un refugiat nou, ducea o activitate împotriva regimului. În orice caz, nimeni dintre noi nu știe. Cine scrie cărți face nu numai o greșeală, dar și un rău. Dacă într-o bună zi se va descoperi că n-a fost omorât de ei, pentru că și asta e posibil, atunci nu este bine.

Eu nu vorbesc niciodată despre revoluție, ci despre evenimentele din decembrie. Asta nu înseamnă că eu contest revoluția. Nu contest nimic, dar nu am încă dovezi, dacă a fost sau n-a fost o revoluție. Au fost oameni care au murit, care s-au sacrificat. Dar cine i-a sacrificat? Sau a fost într-adevăr o revoluție? Atunci mă ascund în spatele frazei : evenimentele din ’89.

Mircea Carp

Exil sau disidență ?

La mine a fost întotdeauna un exil. Deși un exil cu 14 călătorii în România. Eu nu m-am mișcat de pe poziția mea de exilat, pentru că, da, am fost exilat. Şi am trăit așa. Când mi s-a oferit posibilitatea să mă duc cu primele președinte în România, era foarte ispititor. Am rezistat și am zis că nu mă duc. Eram în vacanță și am fost chemat. „The boss is going to Romania“. „So what. Eu sunt în vacanță, tot serviciul funcționează“. Am vrut să dau o atmosferă de calm profesionist. „Te duci acolo?“. „Nu mă duc!“. „Dacă ți se cere, te duci!“. ,,Dacă mi se cere, să se aducă aminte că eu am fost condamnat politic, am nevastă, am copil“. „Vei fi pe lista de protocol“.

Eu am cerut să primesc pașaport diplomatic, dar nu am putut primi decât unul de protocol, din delegația președintelui. Te gândești că te întorci în România, dar am așteptat 10 zile să îmi vină viza. Departamentul american a anunțat că dacă nu îmi vine viza i se retrage viza corespondentului Agerpress, așa că în 24 de ore am primit viza mea.

Tovarășul Nixon la București

Tocmai avusese loc zborul Apollo și eram jurnalist sub semnul Vocea Americii. 25% dintre oamenii de pe stradă se opreau fără nici o jenă să stea de vorbă cu mine, pe mai mulți i-am întrebat ce cred despre vizita lui Nixon. Unul dintre ei a spus: „abia așteptăm să îl vedem pe tovarășul Nixon!“. Adjunctul meu de acolo a vrut să taie, dar nu a tăiat nimic. Era vorba unui om de pe stradă care dă un interviu. Am şi păstrat banda.

Cine este Mircea Carp

Mircea Carp (n. 1923, Gherla) este glasul care s-a auzit ani la rând la „Europa Liberă“ sau „Vocea Americii“. Plecat în 1948 din România comunistă, a ajuns mai întâi în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite, unde a lucrat pentru postul de radio „Vocea Americii“.

Dupa 22 de ani a revenit în Europa, la München, şi a continuat să transmită un timp pentru „Vocea Americii“, apoi s-a transferat la „Europa Liberă“, unde a rămas până la încheierea activităţii, în 1995. De-a lungul carierei sale, Mircea Carp a cunoscut oameni şi a relatat evenimente de importanţă istorică: l-a însoţit în calitate de corespondent special pe Richard Nixon, primul preşedinte american care a vizitat România, a realizat reportaje despre cutremurul din 1977, dar şi despre evenimentele din 1989.

(sursa CV – www.polirom.ro)

Foto credit: Alexandra Burloiu

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »