Maria Alexe are 25 de ani. A început să studieze actoria la Facultatea „Spiru Haret“, dar a plecat la Londra să caute un nou culoar pentru talentul ei. Acum, învaţă la Şcoala East 15 şi vrea să dea lovitura în Occident. Nu e uşor
Un articol de Judy Florescu|25 martie 2013
Maria Alexe are 25 de ani. A început să studieze actoria la Facultatea „Spiru Haret“, dar a plecat la Londra să caute un nou culoar pentru talentul ei. Acum, învaţă la Şcoala East 15 şi vrea să dea lovitura în Occident. Nu e uşor.
Pasionată de limbi străine şi de teatru, Maria Alexe (25 de ani) şi-a început cariera în actorie din vremurile liceului petrecute în oraşul Buzău, iar în primul an de facultate s-a orientat spre Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Secţia Engleză-Germană de la Universitatea Bucureşti. Apoi a început în paralel Facultatea de Actorie de la „Spiru Haret“ şi colaborarea cu Teatrul Masca în piese ca „Actorii“ şi „Măturătoarele“, în regia lui Mihai Mălaimare şi „Acul lui Gammer Gurton“.
Anul 2010 a constituit o nouă etapă în viaţa tinerei actriţe: Maria Alexe şi-a continuat studiul în arte la Şcoala de actorie East 15 din Londra, implicându-se totodată în multe proiecte teatrale, cel mai recent fiind „Oedipus“, al Companiei de teatru independent Lazarus, în care joacă la Teatrul Blue Elephant.
Judy Florescu: Care este diferenţa dintre studiul artei actorului la Bucureşti şi studiul ei la Londra?
Maria Alexe: Diferenţa nu e foarte mare. Dimpotrivă, sunt multe asemănări. Metodele sunt cam aceleaşi, şcoala la care am făcut eu masterul, East 15, se bazează pe tehnica Stanislavski, dar în acelaşi timp au introdus nişte cercuri de mişcare datorită cărora sunt percepuţi ca oarecum neconvenţionali printre şcolile de actorie din Londra, dar de fapt nimic nu mi s-a părut foarte diferit de ce am început în România.
Cât de diferit se comportă profesorii cu studenţii acolo faţă de cei din România?
Singura diferenţă semnificativă cu care, de altfel, mi-a fost destul de greu să mă obişnuiesc, este faptul că sunt mult mai politicoşi şi atenţi să nu critice studenţii prea dur (spre deosebire de profesorii noştri de la „Spiru Haret“, care nu prea ne menajau).
Nimeni nu ridica tonul la noi, nu eram puşi în situaţii dificile, nu ne era frică de nici un profesor, iar mulţi dintre noi eram obişnuiţi ca profesorii să nu fie deloc blânzi, să fim criticaţi fără menajamente şi repetăm deseori în tensiune. Nu sunt sigură care dintre cele două metode este mai eficientă, ştiu doar că eu m-am obişnuit cu un tratatement dur, care pentru mine a dat rezultate bune şi m-a pregătit pentru o industrie destul de crudă. Nu am perceput cursul din Anglia ca pe o mare provocare, ci mai degrabă ca pe o experienţă foarte plăcută.
Maria Alexe, în spectacolul „The Most Dangerous Toy“ , Rosemary Branch Theatre Foto: Nina Moniri
Care este cultura poporului britanic faţă de teatru?
Aici, tradiţia teatrului este foarte puternică şi are un loc aparte în cultura lor de secole. Teatrul e prezent în viaţa oamenilor de la cele mai fragede vârste, majoritatea şcolilor au şi un departament de teatru, spectacolele de amatori au mare succes în cadrul fiecărei comunităţi, se produc continuu filme şi seriale care reflectă atât viaţa din prezent, cât şi fiecare epocă istorică în parte, se organizează fel de fel de evenimente de teatru interactiv, teatru de sufragerie – lucruri care se întâmplă cam peste tot, doar că în Regatul Unit (şi mai ales în Londra) au mult mai mare amploare şi joacă un rol mult mai important în viaţa oamenilor.
Ce îi oferă Londra unui actor?
Da, aş spune că Londra oferă actorilor varietate şi o cantitate mult mai mare de proiecte în care se pot implica. Pe de altă parte, din zecile de mii de actori din Londra (nu exagerez), doar câteva sute trăiesc din actorie. Ca în mai toate metropolele şi centrele culturale, sunt mult mai mulţi artişti decât cere piaţa, aşa că fiecare trebuie să-şi găsească de lucru pe unde poate ca să-şi plătească chiria, iar în timpul liber să fie actor.
Cam aşa trăiesc toţi actorii (şi regizorii) care nu au dat încă lovitura, iar lovitura nu se dă decât după ani mulţi de răbdare şi perseverenţă, sau dacă ai extrem de mare noroc. Cu alte cuvinte, nici aici nu e uşor…
Cum se lucrează în teatrul românesc şi cum se lucrează în teatrul britanic?
Principala diferenţă între cum se lucrează în teatru aici şi cum se lucrează în România este că aici nu există conceptul de actor angajat al unui teatru. Există companii (trupe) care au membri permanenţi şi angajează colaboratori pentru fiecare spectacol.
Cu alte cuvinte, nu ai niciodată siguranţa unui loc de muncă (în teatru). Ai terminat un proiect, cauţi altul – iar scrisori, mailuri, CV-uri, castinguri. E greu şi stresant, dar în acelaşi timp foarte palpitant. Pe de altă parte, asta înseamnă că majoritatea actorilor trebuie să mai aibă şi câte un serviciu, două, de rezervă, altfel, din păcate nu prea se poate trăi.
Există conceptul de teatru instituţionalizat londonez?
Conceptul de teatru ca instituţie nu prea există aici. Teatrul e o sală, un loc care găzduieşte spectacole ale diferitelor companii şi nu are proprii angajaţi, în afară de personal şi tehnicieni. De exemplu, eu nu lucrez direct cu teatrul Blue Elephant, ci cu compania Lazarus, care este găzduită în teatru pe durata spectacolului. Bineînţeles, în West End există spectacole care se joacă de 30 de ani şi mai bine, iar asta pentru unii actori se poate considera un post semi-permanent, dar şi spectacolele astea îşi schimbă distribuţiile o dată la câţiva ani.
Cum sunt repetiţiile dintr-un teatru britanic faţă de cele dintr-un teatru românesc?
O altă mare diferenţă între cum se lucrează aici şi cum se lucrează acasă e că perioadele de repetiţii sunt în general mult mai scurte. Noi, de exemplu, am avut trei săptămâni pentru un spectacol de o oră şi jumătate cu o distribuţie de 16 actori.
În România, tradiţia pare a fi să se repete mult mai mult la orice spectacol, lucru care cred că derivă din faptul că teatrul şi compania (trupa) sunt cam acelaşi lucru şi nu se plătesc chirii sau alte taxe teatrului. Sistemul e diferit, drept pentru care timpul e mult mai preţios aici.
Cum sunt regizorii britanici faţă de cei români?
În ceea ce priveste regia, nu pot să fac o comparaţie foarte amplă, fiindcă nu am lucrat cu foarte mulţi regizori în România. La şcoală („Spiru Haret“) unde am avut norocul să lucrez cu nişte profesori foarte buni, lucram foarte mult şi în detaliu pe fiecare scenă şi evident se insista pe aspectul didactic şi funcţia de antrenament al proiectului, nu doar pe efectul la public.
La Teatrul Masca, fiind mulţi în ansamblu, se insista mult pe coregrafie şi pe precizie şi se lucra intens. Aici am lucrat cu mulţi regizori tineri cu abordări mai putin convenţionale. De foarte multe ori noi, actorii, am fost lăsaţi să descoperim, să încercăm, să improvizăm pe text şi pe personaj până când împreună cu regizorul şi cu toţi membrii echipei am reuşit să creăm ceva în care credem cu toţii. Aşa a fost cu spectacolele pe care le-am jucat la Edinburgh şi cu „Oedipus“.
Din fericire, în aceste cazuri, rezultatele par a fi fost bune şi publicul a crezut la fel de mult ca noi în ceea ce am realizat. Aici nu prea am întâlnit regizori care să vină cu spectacolul făcut de acasă, şi nici la noi nu prea cred că se întâlneşte prea des asa ceva. Şi să vrei să faci asta, metoda nu funcţionează decât poate la „musical“, în rest socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, fiindcă actorii sunt fiinţe vii care dau naştere unor personaje complexe, şi există întotdeauna o multitudine de drumuri pe care o poţi apuca, trebuie să încerci şi să explorezi.
În care dintre roluri te-ai regăsit cel mai mult?
Anul trecut am avut norocul să joc într-un spectacol la festivalul de la Edinburgh. Piesa s-a numit „The Most Dangerous Toy“, iar scenariul a fost creat de mica noastră echipă (o regizoare, o asistentă, şi doi actori) – o parte din trupa Playades înfiinţată la Londra acum doi ani. Am încercat să recreăm întâlnirea lui Nietzsche cu Lou Salome, o mare personalitate feminină de pe scena culturală a Europei din secolul XIX. Prietenia celor doi a fost destul de controversată şi se pare că Nietzsche ar fi fost foarte îndrăgostit de ea, iar noi am încercat să explorăm această poveste bazându-ne pe mărturii şi documente originale.
Ce a însemnat pentru tine rolul acesta?
Mi-a plăcut foarte mult să joc acest rol şi a fost în acelaşi timp o provocare minunată. Lou Salome a fost o femeie fascinantă cu o personalitate foarte bogată, iar relaţia ei cu Nietzsche pare să fi fost destul de intensă: o ciocnire între două voinţe de fier şi două minţi sclipitoare şi în acelaşi timp o atracţie irezistibilă (cel puţin din partea lui). În plus, echipa a fost minunată şi am avut un partener de scenă foarte talentat – per total a fost una dintre cele mai frumoase experienţe teatrale pe care le-am trăit până acum.
Pentru un actor, orice experienţă de viaţă serveşte şi în meserie. În fiecare zi încerc să învăţ din ceva şi de la cineva. În ceea ce priveşte formarea mea ca actriţă, aş zice că primii ani de studiu la Universitatea „Spiru Haret“ au reprezentat iniţierea mea în profesie şi deci au experienţa fost cea bogată în învăţătură.
Maria Alexe
actriţă
Care este cel mai de preţ sfat primit de la profesorii tăi din Facultate?
„Face parte din talent puterea de a rezista“. (Prof. Adriana Piteşteanu)
Ce spectacol de teatru ai vrea să vezi când vei reveni în România?
Din păcate, nu mai sunt la curent cu ce se joacă în clipa de faţă. Când stăteam în Bucureşti îmi plăcea la nebunie să merg la Teatrul Bulandra, acolo am văzut unele dintre cele mai impresionante spectacole. Am înţeles de la colegii mei care sunt în ţară că au început să apară din ce în ce mai multe teatre mici sau săli unde joacă trupe tinere care sunt la început. Următoarea dată când mai vin în Bucureşti vreau foarte mult să văd astfel de spectacole, şi m-aş bucura nespus să văd cât mai mulţi dintre foştii mei colegi jucând.
Fotografii cu Maria Alexe: Facebook Maria Alexe
