Vlad Corbeanu: „Nu poţi să rămâi în urmă. Rămâi, dar… de ce ai rămâne?“
http://www.ziarulmetropolis.ro/vlad-corbeanu-nu-poti-sa-ramai-in-urma-ramai-dar-de-ce-ai-ramane/

Vlad Corbeanu este un actor tânăr, dar cu o experienţă vastă. Vorbeşte cu modestie, poate prea multă, despre proiectele în care a fost implicat, dar nu ai cum să nu înţelegi că a avut un parcurs actoricesc (şi nu numai) plin de aventuri

Un articol de Andrada Văsii|27 Aprilie 2013

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Vlad Corbeanu este un actor tânăr, dar cu o experiență vastă. Vorbește cu modestie, poate prea multă, despre proiectele în care a fost implicat, dar nu ai cum să nu înțelegi că a avut un parcurs actoricesc (şi nu numai) plin de aventuri.

Interviul a fost luat cu două ore înainte de spectacolul „Țarul Ivan îşi schimbă meseria“, de la Teatrul Metropolis din Bucureşti, iar Vlad Corbeanu a vorbit despre desenele copilăriei sale, filme, teatru underground şi multe altele. 

Andrada Văsii: Ai emoţii înainte de spectacol? Sau deja te-ai obişnuit cu personajul îndeajuns de mult încât să nu le mai simţi?

Vlad Corbeanu: O să fac o mică paranteză aici. Când eram în facultate vorbeam de lucrul acesta şi cred că în meseria noastră, dacă nu ai emoţii înainte de spectacol, acela este semnalul de alarmă. Prima oară când sună ceasul deşteptător. Trebuie să ai emoţii. E clar.

Joci de ceva vreme şi la o frecvență mărită acest personaj (n.a. Miloslavski Jorj în „Țarul Ivan își schimbă meseria“). Te-ai plafonat? Sau simţi că mai poţi să reinventezi personajul?

În principiu, să reinventezi de fiecare dată e o tehnică de amatori. Dacă faci la primul spectacol ceva, la spectacolul cu numărul 365 faci același lucru. Iar de plafonat, în nici un caz, pentru că până la urmă încerci să fii profesionist, să faci totul cum trebuie. Nu ai cum să te plafonezi. Nu am cum să spun „aaa… m-am plafonat!“. În niciun caz!

Ai jucat într-un spectacol în care Doru Ana a fost regizor. Cum s-a schimbat modul în care interacţionați, acum, că sunteţi colegi?

Da, eu am jucat în „O scrisoare pierdută“, dar când eram în facultate. Oricum, făceam figurație, adică duceam o tavă. Apăream undeva în actul 3 şi strigam şi eu „s-a deschis cafeneaua!“. Ceva de genul acesta. Duceam o tavă. Aici mi-am reamintit de acest lucru, deoarece uitasem.

De obicei, în viaţă, te duci cu bicicleta când ar trebui să te duci cu maşina? Eşti pregătit pentru rolurile pe care le primeşti? Te mai laşi surprins? (n.r. –  în spectacolul „Țarul Ivan îşi schimbă meseria“, personajul lui Vlad Corbeanu este prins într-o astfel de situaţie).

Da, am venit cu bicicleta pentru că erau multe de cărat şi nu puteam… Să mă las surprins? Nu, nu mă las surprins. Dacă sunt, sunt. Dacă nu, nu. Nu mă apuc acum să zic „băi, m-am surprins!“ .

„Chiar şi dacă baţi un cui în perete trebuie să fie haios“

 Ai vreun rol de care te simţi mai apropiat? Sau încă nu l-ai găsit pe Acela?

Încă nu am găsit, pentru că nu am prea multe. Nu am cum să zic „Acela!“. Chiar nu am. Am vrut să-mi placă toate rolurile pe care le-am jucat, dar nu am vreunul de care să zic: „acela este!“. Consider, totuşi, că sunt prea tânăr ca să pot spune aşa ceva.

Ai vreo întâmplare hazlie de la Admitere? Ceva memorabil?

Din nou, spun acelaşi lucru. Scurta mea experiență… bine, sunt întâmplări hazlii, dar nu-mi vine niciuna în cap acum. Nu am avut o experiență vastă; cred că am jucat până acum, aici la Metropolis, cinci roluri („Țarul Ivan îşi schimbă meseria“, „A fi sau ce va fi…“, „Doctori de femei“, „Nebuna din Chaillot“ şi „În rolul victimei“). Bine, „În rolul victimei“ am jucat destul de puţin. La Focşani au fost şapte. În total, cred că sunt vreo zece roluri de când am terminat facultatea. Unele mai mici, unele mai mari. Întâmplări sunt, chiar şi dacă baţi un cui în perete trebuie să fie haios“.

Public diferit sau nu?

Cu ce diferă publicul din teatrul profesionist faţă de cel din B52 unde joci în săectacolul „E soare/plouă“ ?

Nici aici nu am o experiență foarte mare, în teatrul underground. Am avut doar un spectacol, cel de la B52. Diferenţe sunt; acolo lumea vine relaxată, bea o bere, fumează. Este altceva. Lumea interacționează. Bine, depinde şi cum este piesa, dar ai o uşă pe care poţi să intri către ea.

În teatrul profesionist este altfel. Unii nu râd când ar trebui să râdă. Adică asta mi s-a întâmplat: să mă duc la teatru ca spectator, să văd o piesă și să mi se pară ceva foarte amuzant, iar în momentul acela să se întoarcă o doamnă să îmi spună „nu mai râdeţi, că e o dramă!“ . La teatru nu râzi ca să nu deranjezi. E cu totul altceva.

Cum arată publicul ideal pentru tine? De exemplu Marius Manole vorbea de oamenii care mâncau pufuleţi, alții povestesc despre spectatori care le sugerează ce ar trebui să facă pe scenă „du-te la ea acolo! N-o vezi că e mai încolo?“.

Mie, personal, nu mi s-a întâmplat așa ceva. Asta cu „publicul ideal“ depinde de modul în care priveşti lucrurile. Bine, îți faci meseria că îţi place etc. În fond, sunt nişte oameni care vin şi dau bani pe un bilet, vin să vadă ceva. Nu prea poți să spui „stai, fă aşa!“. Într-o oarecare măsură, este o meserie ca oricare alta. Că te duci și lucrezi la strung şi faci un șurub, e o meserie. Poţi să îi spui: „vorbeşte-mi frumos!“. Despre asta este vorba.

Este ideal să fie lumea atentă. Dar dacă nu e atentă, poate e şi problema la tine, că nu l-ai făcut să fie atent şi în cele mai multe cazuri aşa este publicul educat, ce să-i faci? Să te duci să îi dai două plame? „Public ideal“. Nu ai cum. Cred că e frumos şi când vin unii care mănâncă pufuleți şi tu vezi ce trebuie să faci ca să nu mai mănânce pufuleţi.

,,E mai comod să stai acasă să te uiţi la un film, la o emisiune, decât să mergi la teatru“

Ți se pare adevărat ce se spune referitor la generaţia tânără? Că nu mai vine la teatru?

Am observat că vin foarte mulţi tineri la teatru. Acum îi observi, dar nu poţi şti cum vin. De exemplu, când eram angajat la teatrul din Focşani, nu prea se ocupau ei cu promovarea şi ca să se ţină spectacolul, secretara literară dădea un telefon la şcoală şi spunea „Aduceţi trei clase de a opta!“. Acum, îi vezi şi iniţial spui „ia uite, au venit copiii la teatru“, dar ei stau acolo… Eu cred că tinerii vin. O parte vin din snobism probabil, dar mare parte cred că vin pentru că le place. Există televiziunea, deşi e o concurență total neloială. Dar e mai comod să stai acasă să te uiţi la un film, la o emisiune, decât să mergi la teatru.

Acesta a fost şi conceptul din spatele „Teatru TV“ şi „Românii au artişti“, nu? Să aduci teatrul şi spectacolul în casa tututor, chiar dacă nu au cum ajunge la eveniment. Ți se pare o idee bună acest concept?

Cred că se poate spune dacă a fost bună sau nu după ce se termină proiectul. Adică, e ca în cazul unui pictor. Se apucă să deseneze un tablou. Tu îi spui că vrei să îţi facă un tablou, el trasează trei linii, iar tu îl oprești zicând „ stai, ce-i asta?“ . Mai întâi îl laşi să termine tabloul şi după aceea întrebi „ce-i asta?“. Ca idee, da. Eu cred că este o idee foarte bună. Nu are acelaşi impact ca la teatru, dar cred că, în mare parte, te face să zici: „hai că mă duc şi eu la teatru să văd piesa“. Nu are aceeaşi legătură, adică lipseşte ceva. M-am uitat şi eu la spectacol. Este altceva.

Tocmai, l-ai văzut şi din perspectiva unui spectator.

Pe mine unul m-a făcut să zic „Mișto, mi-ar fi plăcut să fiu în sală. Să mă duc la teatru să văd piesa“. În principiu, cred că dacă se atinge măcar acest punct, este foarte bine. Iar la „Românii au artişti“ se vrea următorul lucru: românii au şi artişti tineri, nu numai în vârstă. Pe cei în vârstă îi ştim. Conflicte între generaţii cred că o să fie întotdeauna. Erau şi înainte, totdeauna vor fi.

Model nou de teatru?

Stau tinerii pe umerii celor în vârstă? Sau tinerii stau singuri, impun un alt gen de abordare?

Asta e o întrebare la care nu cred că pot să răspund. Dacă tinerii impun…

Atunci, hai să spunem „practică“  un alt stil.

Uneori da, alteori nu. Trebuie să te adaptezi şi vremurilor în care trăieşti. Trăim într-un moment în care lucrurile se întâmplă oricum mult prea repede, apar tot felul de inovaţii de la o zi la alta; de exemplu, lucrul care a apărut azi dimineață, diseară va fi total schimbat şi atunci nu poți să rămâi în urmă. Rămâi, dar… de ce ai rămâne?

Vorbeai de adaptare la vremurile noi. Cum te înţelegi cu fanii, spectatorii, pe Facebook?

Stai, eu nu am fani. Habar nu am.

Primeşti felicitări pe Facebook în urma spectacolelor?

Mai sunt şi din aceştia. Dar nu spun „ia, fanii, specatorii, hei!“. Sunt mult prea tânăr în meseria aceasta ca să gândesc aşa. Deşi, este frumos, evident! Să pleci de la teatru şi să îţi spună cineva „mi-ai plăcut!“. E bine, dar nu am gânduri de genul acesta. Adică este aşa cum spuneam mai devreme: meseria mea. Ştiu că este prea multă modestie acum, dar nu consider că am fani. Michael Jackson avea fani. Sau dacă sunt, nu îi consider fani. Lumea vine aici, vine acolo, îi place un spactacol, îi place altul.

Un vis din copilărie împlinit

Lucrezi pentru Universal Channel, dublând voci. Ți-ai auzit vreunul dintre proiecte? Cum a fost să îţi auzi vocea din spatele ecranului?

Îmi doream foarte tare să lucrez în radio. N-am reuşit. După aceea am dat un casting, la care, prima oară, nici nu am vrut să mă duc. Am zis „nu mă duc!“.  S-a prelungit cu încă o zi castingul şi am zis „bine, hai că mă duc!“. M-am dus, l-am dat şi l-am luat. Am fost foarte fericit că l-am luat. Este un lucru care mă face foarte fericit: să mă duc să trag voci acolo pentru filme. Din păcate, la mine acasă eu nu am postul acesta în grila de programe. Nu mă uit.

Și nu ai auzit nici una dintre dublele tale?

Promourile pe care le-am făcut, nu. Îi rog pe ei, îmi mai trimit pe mail.

 Și care este sentimentul?

Mă aud şi acolo când trag dublele. Oricum, eu nu o să aud cum aud spectatorii. Mă aud când mă duc la mama, pentru că ea are programul şi îl ascultă. Când mă duc la ea, mai pun şi încep să îmi aduc aminte: când l-am făcut pe acesta? Când l-am tras pe celălalt? Uneori ba eram răcit, ba nu era aceeaşi voce. Este o activitate foarte frumoasă, din punctul meu de vedere. Aceasta şi la desene animate. Am dublat şi desene. Îmi place foarte mult.

Amintiri din copilărie

Apropo de desene: care au fost desenele copilăriei tale?

Erau unele ruseşti cu un iepure şi cu un lup, „Nu zaitez pagadi“. Acelea erau foarte frumoase. Mă uitam dimineaţa pe la şase, şapte, înainte să mă duc la şcoală (vorbim de clasele I-IV).

Tom & Jerry?

Tom & Jerry? Da. Toată lumea se uita. Când am fost mai mare m-am uitat la Power Rangers. A fost foarte tare, pentru că după aceea, Power Rangers s-au reluat şi am ajuns să dublez naratorul. Chiar stăteam şi mă gândeam: „uite, măi, când aveam eu opt ani, dacă mi-ar fi zis cineva: tu o să vorbeşti (dacă aş fi ştiut atunci ce înseamnă asta) i-aş fi spus „aaa, de unde!“.

Despre primul film

Apropo de televiziune. Ai jucat şi într-un film.

Încă n-a apărut.

Cum ţi s-a părut? Care este diferenţa între a te pregăti pentru un rol la teatru şi un rol într-un film?

 Eu am fost la vizionarea acestui film. Acum, sper să nu se supere nimeni. Este părerea mea: sunt puţin trist, din punctul acesta de vedere. Era primul meu film de lungmetraj şi cred că  este ieftin. Îmi lasă impresia că este făcut de amatori. În momentul în care eu am dat castingul şi am discutat, am avut o cu totul altă senzaţie.

Scenariul era în regulă, dar am înţeles că nici nu prea a avut buget și atunci lucrurile acestea contează, evident. Cu bani puțini faci lucruri ieftine. Nu ai cum. Nu cred că din bani puţini faci lucruri minunate. N-ai cum, nu se poate. Ceva aduce a… Dar nu are cum.

O să te duci să îl vezi în cinematograf?

 Şi ce să fac? Să stau în sală şi la prima reacție a publicului să zic „aaa!“?

 Să vezi dacă râd etc. Cum îl receptează ei.

Lucrul acesta cu râsul… nu neapărat dacă râzi îţi şi place. Din ce-am văzut, nu. Poate au mai schimbat filmul între timp, montaj etc. Eu, luat separat, am făcut o treabă bună. Primul meu film aş fi vrut să fie unul bun. Aş fi preferat de o mie de ori să fiu prost într-un film bun. Să zic că de data aceasta învăţ. Deşi. având câteva scurtmetraje până acum… Aş fi preferat să fie bun.

Dar vei mai juca în filme, nu? În ciuda acestui fapt. Adică nu te-a demoralizat aşa tare, presupun.

În niciun caz. N-are nici o legătură. Îmi place să joc în filme şi mi-ar plăcea şi pe viitor. Nemaivorbind că, din păcate, dacă amintim de banii pe care îi câştigi în meseria aceasta… nu trăim la Hollywood și nici nu sunt Robert DeNiro să zic „nu vreau!“. Aceasta este situaţia.

Este trist, dar revin la ce am zis: este o meserie care oricare alta. Sunt şoferi la RATB, duc oameni de colo colo. Şi sunt oameni absolut fericiţi cu meseria pe care o au. Spun „am cea mai tare meserie!“. Mai prost, mai bine uneori, mai cu căldură, mai cu aerul condiționat pornit, mai cu uşa deschisă între staţii… este o meserie.

Eu fac reclamă la hârtie igienică. E o reclamă. E un lucru mare să îi convingi pe oameni să cumpere hârtia aceea igienică. Bine, dau un exemplu prost cu hârtia igienică, dar ca idee. Dacă ai un sertar mare de bani care să îţi asigure un trai decent, atunci da.

În meseria aceasta trebuie să înveţi multe lucruri. De acolo te inspiri. Și să ai undeva acolo banii şi să nu ai nicio problemă, atunci, în momentul acela când ai o zi proastă zici „de ce ?“. Pentru că ai posibilitatea să zici „nu vreau“. Dar există necesitatea. Altfel, te duci, ţi-e foame, accepţi, pe rând spunând „stai că poate o să fac un lucru bun“. Nu ştiu dacă este ok, asta e. Evident că şi eu am fost pus în situaţia aceasta de foarte multe ori. Acum trebuie să ai şi un pic de noroc ca să faci lucrurile să iasă bine. Cam rare situaţiile acestea.

O experiență minunată

Legat de emisiunea „În puii mei“ acolo s-a legat prietenia cu Gabriel Costin? 

Ne ştiam toţi dinainte, din teatru. A fost o perioadă foarte frumoasă pentru mine. Am învăţat şi televiziune. Au fost multe momente, dar acolo am învăţat multe lucruri. Chiar dacă au fost momente când lumea zicea „hai domne, lasă-mă cu emisiunea asta“. Mulţi aşa spuneau. Foarte multă lume mi-a zis așa.

Un om care a citit zice „aaa nu mă uit al ei. E mult prea…“. Bun, este în regulă. Dar eu am învăţat extrem de multe lucruri acolo, lucruri care m-au ajutat chiar şi în teatru, după aceea. Vorbim de lucruri tehnice: cum să dai poanta, când să o dai. Mi-a plăcut enorm. Și acolo sunt poveşti multe, dar nu o să le enumăr acum.

Te-a dezamăgit ceva foarte tare? Îndeajuns încât să te gândeşti că nu ai ales meseria cea mai bună?

Sunt mult prea tânăr ca să spun „experiența aceea“. Dacă am greșit meseria? Dacă ajungeam la concluzia aceasta, o schimbam. Chiar o schimbam, dar poţi să realizezi şi la 50 de ani că nu e în regulă ceva. În niciun caz. Sper să nu ajung la concluzia aceasta. Sper.

Și actorii de comedie se întristează

Când e trist un actor de comedie? Ce îl întristează?

Trist poţi fi zilnic de la ceea ce se întâmplă. Poţi fi de multe ori. Depinde ce aşteptări ai tu: sunt trist că nu am o afacere. Eu nu mi-am dorit asta, deci nu am zis că sunt trist. Eşti trist că ţi-a murit un prieten. Atunci, da! Mie mi s-a întâmplat anul trecut. Cel mai bun prieten al meu, Dan Damian, cu care m-am pregătit pentru actorie. Bine, ştiam că urma să se întâmple. Mă duceam în fiecare seară la el şi am primit telefon la un spectacol.

Ai jucat atunci când ai fost trist. Ți-a fost greu?

Am aflat că a murit. Bine, mă așteptam de câteva zile să se întâmple acest lucru, în fiecare zi. Și înainte de spectacol am primit un telefon la care nu am răspuns. Mi-am dat seama.

Ai sfaturi pentru actorii tineri?

Nu vreau să dau sfaturi. Mai ales că eu sunt actor tânăr.

Celor care vor să dea la actorie.

Să dea dacă vor.

Și dacă le place.

Evident. Păi dacă nu îţi place, pentru ce să o faci? Mama mea şi sora mea au aceeaşi meserie, în cu totul şi cu totul alt domeniu. Nu mi-au zis niciodată „du-te şi fă asta!“’. Eu sunt total opus de domeniul lor. Le spun părinților: „lăsați copiii să facă ce vor!“. Dacă te duci şi îi zici: „dar tu ce vrei să faci?“. Dacă îşi dă cu stângul în dreptul îi poţi spune „uite, te-am lăsat. Acum, eu consider că trebuie să faci asta“. Este un privilegiu că m-au lăsat să fac ce vreau.

Teatru din copilărie?

Ai fost un copil teatral?

Nu. Nu am fost aşa răsfăţat. Aveam şi o soră. Eşti mai răsfăţat când eşti singur la părinţi. Nu m-am tăvălit pe jos după lucruri. Am fost un copil chiar foarte cuminte. Acum chiar îmi pare rău.

Dar acum poţi să te joci pe scenă.

Da, dar nu se compară tâmpeniile pe care poţi să le faci când eşti mic, şi care sunt chiar frumoase.  Acum pot să plec de acasă şi să mă întorc a doua zi. Nu o să îmi zică nimeni nimic pentru că stau singur. Dacă făceam asta la zece ani… nu se compară.

Foto credit: arhivă personală Vlad Corbeanu (Facebook)

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »