Vlad Ivanov: „Actor mare nu te face publicul, te face breasla“
https://www.ziarulmetropolis.ro/vlad-ivanov-actor-mare-nu-te-face-publicul-te-face-breasla/

INTERVIU La 43 de ani, Vlad Ivanov e liniştit; vorbeşte despre conştiinţa propriei valori, despre plăcerea nebună de a juca şi despre ce înseamnă un public talentat. Deşi a devenit faimos după rolul din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, abia în urmă cu trei ani şi-a dat demisia de la Teatrul Naţional Bucureşti. Acum se bucură de statutul de liber-profesionist, joacă în țară şi în străinătate.

Cel mai recent film al său este „Poziţia copilului“ (foto sus). La teatru, îl puteți vedea în „Ivanov“ (la Bulandra), „Un duel“ (la TNB) și „Lautrec la bordel” (la Metropolis).

Fără sfaturi!

Mă tot întreabă lumea în interviuri „Ce sfaturi le dați tinerilor actori?“. Ce sfaturi să le dau, când eu pentru mine nu știu ce să fac! E atât de schimbătoare meseria asta; şi de asta e şi frumoasă. Dar îți trebuie multă răbdare și răbdarea asta o capeți cu timpul. Ţi-o dă propria ta valoare. Dacă ştii că valoarea asta e câștigată prin propria ta muncă, prin talent, nu te sperie aşteptarea asta.

„E bine să te opreşti“

Dar și așteptarea asta trebuie să ți-o faci frumoasă. Nu trebuie să stai ca Ana lui Manole sau ca Vitoria Lipan. Să începi să te căinezi, să-ți plângi de milă. Trebuie să-ți găsești ceva de făcut între timp. Poți să faci teatru, poți să ai alte proiecte, de alt gen – să-ți construiești un one-man show, să-ți descoperi pasiuni, lucruri care să te hrănească.

Meseria asta ar putea avea o constanță, la un moment dat, dar nu e ca o muncă de birou – știi că tre´ să fii la 8 acolo și la 4 după-amiaza ai plecat. Asta e o muncă extrem de sinuoasă, cu pauze mai mari sau mai mici. Iar eu cred că e bine să ai și pauze. Dacă lucrezi la foc automat, ajungi să te golești foarte tare și să nu mai ai energie pentru tine, să poți să faci mai mult. Și e bine să te oprești la un moment dat.

Cum îţi plăteşti întreţinerea

E important să ai o lejeritate materială, ca în perioadele de pauză să stai liniștit, să nu te gândești „Aoleu, nu mai am bani, trebuie să mai fac un proiect ca să pot să-mi plătesc întreținerea“. Dar e foarte greu să ajungi la lejeritatea asta, pentru că ajungi la ea doar făcând proiecte. Şi faci proiecte în clipa când ești cunoscut și cerut pe piață.

Actor mare nu te face publicul, te face breasla. Adică cei de lângă tine, cei cu care lucrezi. E normal să fie așa. Trebuie să fii şi inteligent în meseria asta. Nu poți să fii un tâmpit și un actor foarte mare. Nu cred chestia asta. Pentru că îți dai seama când ești valoros. Și ajungi să-ți protejezi lucrul ăsta, să te bucuri de el, să-l armonizezi cu ființa ta. Nu vine unul și-ți spune „Ce actor mare ești!“, iar tu „Aaa, serios? Uite, nu știam!“.

Vlad Ivanov

Maşiniştii, cei mai exigenţi spectatori

Cu cât stai mai des și mai aproape de oameni valoroși, lucrul ăsta se ia, dacă ești material bun. Asta e o altă parte foarte frumoasă a meseriei – să vezi foarte mult, ca să poți să te îmbogățești.  Lucrurile astea nu ai cum să le înveți în școală: cum face omul ăla de are carismă și electrizează sala, cum nu mișcă unul în sală când vorbește el. Trebuie să le vezi pe scenă.

E o vorbă în teatru: „Dacă la repetiții, la arlechin (n.red. culisa din lateralele scenei), stau mașiniștii, înseamnă că e bine. Dacă pleacă și-și văd de treabă, înseamnă că ceva nu e în regulă“. Asta spun marii actori. Pentru că mașinistul e omul care e cel mai apropiat de teatru. El stă tot timpul acolo, în scenă, a devenit o rutină pentru el. Și din rutina asta îl scoate numai ceva remarcabil.

Vlad Ivanov, alături de Laura Vasiliu, în „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“

Drumul către sens

Mi-a spus odată un regizor tehnic al Teatrului Național, Pompiliu Rădulescu („nenea Pompi“ îi spuneam cu toții), după ce a văzut un actor vorbind: „Vlad, omul ăsta a citit foarte multe cărți, după cum îl aud eu așa, dar n-a învățat rezumatul“. Poți să citești enorm, dar – dacă nu pătrunzi înțelesul acelor vorbe, dacă nu pătrunzi înțelesul acelui rol – poți să ai un portofoliu de sute de roluri jucate și practic niciunul să nu rămână în conștiința spectatorului sau a colegilor tăi ca fiind un rol mare.

Respect pentru un mare critic de teatru

Criticii de teatru, cei buni, împletesc partea „de teren“, mersul la teatru cu partea de teatrologie. Sunt unii – foarte puțini, ce-i drept – care vin la repetiții încă de la lectură și văd cum crește spectacolul, văd cum actorul descoperă rolul și cum începe „ să pună haine pe el“.

Da, părerea unui astfel de critic contează pentru mine. În rest, celelalte păreri, nu știu cât de mult pot schimba sau educa publicul.  Înainte era un critic foarte mare, Valentin Silvestru; și dacă scria ceva despre tine, era ca un fel de biblie, cum sunt acum în film Hollywood Reporter sau Variety. Dacă scria bine despre tine, era clar că ai făcut un rol extraordinar.

Am neliniștile mele și întrebările mele. Am niște prieteni apropiați, actori și regizori, cărora – la un moment dat – într-o repetiție generală sau în discuții particulare, le împărtășesc ce mă nemulțumește. E bine să ai tot timpul o oglindă, să te îndoiești. Nu e bine să fii tot timpul sigur pe tine. În clipa în care ești sigur, ceva din tine moare, ca artist. Artistul trebuie să aibă o fragilitate a lui, fragilitatea asta îi dă putere. E ca un paradox.

Vlad Ivanov

„Rolul nu se opreşte aici“

Niciodată, în teatru, rolul nu se sfârșește. E ca tehnica cojilor de ceapă: mai dai o coajă jos, mai dai încă o coajă, până ajungi la miez. Ajungi în două luni de repetiții (atât s-a repetat la „Ivanov“), să îl aduci într-o anumită formă. Şi ai premiera cu el. Dar rolul nu se oprește aici. Pentru că începi să joci, să vezi reacția sălii.

Talentul publicului

Există public talentat și public mai puțin talentat. Publicul talentat e cel care merge cu actorul, cu piesa. Nu e cel care, atunci când cade cortina, începe să aplaude, între acte. Sau dacă actorul ține o tiradă sau un monolog – pac! Imediat aplauze. Nu trebuie să aplauzi tot timpul la teatru, trebuie să ți se întâmple ceva.

Minciuna care ne uneşte

Ăsta e lucrul cel mai important pentru care vii la teatru – să ți se întâmple ceva. Cu toții știm că e o minciună. Eu știu că mă fac că-l joc pe Hamlet și el știe că e Vlad Ivanov care-l joacă pe Hamlet. Dacă noi nu am ști lucrul ăsta, dacă spectatorul crede că eu sunt Hamlet, și eu la fel, ne-am lua de mână dup-aia și ne-am duce la Spitalul 9, direct. Dar tocmai minciuna asta frumoasă ne unește.

Alături de Gabriel Huian, în „Principii de viaţă“

Mediocritatea din sistemul bugetar

Un actor valoros trebuie, mai devreme sau mai târziu, să aibă libertatea să aleagă rolurile în care joacă, distribuția în care intră, regizorii cu care lucrează. Pentru că lucrurile astea trei te fac să fii valoros. Nu poți să joci într-un spectacol, să fii tu foarte bun și restul să fie mediocri. Ăla nu care cum să fie un spectacol bun. Din păcate la noi încă nu există un sistem care să cultive valoarea autentică. Există un sistem bugetar, care înglobează atât valoarea, cât și nonvaloarea. Și nu e corect.

Profesia asta ține de o vocație pe care o ai sau n-o ai. Spunea Dem Rădulescu: „Dragă, la noi studentul vine privighetoare. Eu nu fac decât să îi aranjez penele“. Omul trebuie să vină cu talent, Facultatea de Teatru nu e o școală care te întalentează.

Vlad Ivanov

Umilinţa meseriei

Se poate să ai un succes foarte mare o perioadă de vreme și, neobișnuit cu aerul rarefiat al succesului, să te ia valul, să zici „Sunt bun, nu mai trebuie să fac nimic”. E cea mai mare greșeală suficiența asta. Trebuie tot timpul s-o iei de la capăt, cu fiecare rol. Nu vii „Gata, sunt cel mai tare, l-am jucat pe Ivanov, ce mai joc acuma?!“. Trebuie să ai o anumită umilință în meseria asta, să știi că lumea nu începe şi nu se sfârșește cu tine.

„E ca în dragoste sau în prietenie“

Nu e nicio jenă să te duci la castinguri. E o meserie în care toată viața te duci la castinguri. Chiar și actorii mari se duc la castinguri. Sigur că regizorul te știe, dar el vrea să stabilească o relație umană cu tine, vrea să vadă cine ești tu. Nu contează că ești un actor foarte mare, dacă ești pe altă lungime de undă cu regizorul și el nu-ți poate comunica viu niște lucruri și tu să le primești la fel de viu. E ca în dragoste sau în prietenie. Trebuie să existe o legătură de asta pe platou.

Pe spectator nu-l interesează dacă ai probleme acasă sau nu. E profesia ta, el a plătit niște bani să vină să te vadă și e dreptul lui să te vadă în forma cea ma bună. De asta faci exerciții cu tine, vii de-acasă și, orice ai avea pe suflet, lași la poarta teatrului.

Vlad Ivanov

„Azi am jucat cu pasiune cam 15%“

Trebuie să ai o plăcere nebună să îi spui publicului ceva, să-i arăți. De fapt asta este esența teatrului: să am bucuria jocului, cum o avem când suntem copii. Cred atât de tare în mătura aia că e cal, încât, dacă vine cineva și-mi spune că nu e cal, mă uit la el cu tristețea că el nu înțelege și nu vede că e cal.

Poți să reziști în meseria asta dacă ai talent, dacă muncești și dacă ai această pasiune tot timpul, nu azi da și mâine nu. Nu poți să zici „azi am jucat cu pasiune cam 15%”. Nu merge, e ca și cum ți-ai iubi copilul azi o treime, mâine mai mult, că ai mai mult timp liber, poimâine și mai mult, că ai câștigat la loz în plic. Nu prea merge. Ori iubești, ori nu iubești. Nu merge cu jumătăți de măsură.

Sanda Manu spunea: „dragilor, meseria asta e meserie de prinț“. Adică nu poți să ai satisfacții mari în roluri în care duci tava. „Mai doriți o cafea?“ Și să zici, „maaamă, mi-a produs o bucurie fantastică“. N-ai cum. Trebuie să joci regi, prinți, roluri cărnoase, în care să te zbați, să te lupți, să râzi, să plângi. Alea sunt rolurile care-ți dau bucuria jocului.

Vlad Ivanov

„Practic, umblam cu statuia după noi“

Am avut vreo două proiecte în afară, pe teatru. Unul foarte drag mie, împreună cu Maia Morgenstern – „Lysistrata” de Aristofan, în regia lui Michael Cacoyannis, regizorul filmului „Zorba Grecul“. Acolo am întâlnit un om la 80 și ceva de ani, cu o bucurie de a trăi… lucram 8-10 ore încontinuu, cu o singură pauză de masă, și după ce terminam repetițiile spunea „Gata pe astăzi, copii. Hai să mâncăm“.

Ne ducea în tavernele din Plaka și din Monastiraki – zona turistică a Atenei – și, când intra în tavernă, lumea rămânea mută. Patronul tavernei îi pupa mâna, îl punea la masă și totul era din partea casei. Era o cinste imensă că intră Michael Cacoyannis acolo. Practic umblam cu statuia după noi; era un monument. Bucuria asta am mai avut-o și când am lucrat aici, cu Andrei Șerban. (Vorbesc de profesionalism și de dăruire.) Din păcate nu mi s-a întâmplat de foarte multe ori lucrul ăsta…

Fotografie din filmul „In the Fog“, regia Sergei Loznitsa

Sistemul de la ei (n. red. din Occident), care nu e un sistem bugetar, nu le permite să-și bată joc de un proiect. E un producător care dă niște bani și vrea să știe foarte clar unde se duc banii ăia. La noi, pentru că e sistemul care este, lumea zice „aah, stai mă, că merge și așa. Dar nu putem să-l luăm pe ăla, că e mai scump. Ia vezi, cine mai este? Eeh, ia-l pe ăla…“. Și lucrurile vin în zona mioritică. Se poate și așa, sigur. Dar nu mai este același rezultat.

Vlad Ivanov
actor

Distanţe profesionale

Niciodată nu am avut o relație extrem de prietenoasă cu un regizor. Tot timpul am ținut o anumită distanță. Și așa mi se pare corect. Vreau ca întâlnirile să însemne o întâlnire mare la nivel profesional. Dacă există și la nivel emoțional, la nivel uman, cu atât mai bine. Când intri prea tare în intimitatea unei regizor și el în intimitatea unui actor, riști să descoperi niște lucruri care nu-ți plac și după aceea să nu mai știi cum să jonglezi cu ele.

Îmi spunea cineva că ultima amprentă pe care o pui asupra rolului este chiar caracterul tău. Poți să joci și Făt-Frumos din lacrimă, eu văd că ești un om rău. E adevărat.

Vlad Ivanov
actor

Inteligenţa impresarului

Trebuie să-ți alegi un impresar care să reprezinte nu doar un contabil pentru tine, ci și un manager al carierei tale artistice. Impresarul, în afară de a-ți negocia suma pe ziua de filmare sau pe proiect, este cel care te sfătuiește dacă să intri într-un proiect sau nu. „Dacă intri, s-ar putea să fie rău pentru ce ai făcut până acum“ sau, dimpotrivă, „Intră pe bani mai puțini pentru că filmul o să aibă un impact foarte mare“. El e cel care miroase foarte bine piața. E o cu totul altă meserie.

„Cât vrei pe ziua de filmare?“

Sunt foarte fericit să am impresar acum, pentru că m-a degrevat de foarte multe probleme. Uram pur și simplu când mă sunau regizorii și mă întrebau „Cât vrei pe ziua de filmare?“. Și începea o negociere de aia… mi-era și rușine, era ultimul lucru pe care voiam să-l fac.

L-am făcut o vreme, a trebuit să învăț și lucrul ăsta. Dar acum sunt fericit; când începe discuția asta, zic „O secundă, vă dau mailul și telefonul agentului meu, el vă va pune la punct cu toate aceste detalii“. E bine să păstrezi o relație artistică cu regizorul. Partea din spate, aia materială, aia mai puțin frumoasă – e cineva care o face, contra unei modeste sume de 10% din onorariul meu.

Este fantastic să poți alege! E nemaipomenit, simți că ești într-adevăr propriul tău stăpân. Dar eu am și muncit pentru lucrul ăsta. La 41 de ani mi-am dat demisia din Teatrul Național – e juma´ de viață, ca să spun așa.

Vlad Ivanov
actor

Un leu sau doi în buzunar

În fiecare din noi există un licăr de speranță. Dacă tu ești conștient de propria ta valoare, că valoarea asta a venit în urma talentului și a muncii pe care ai făcut-o pentru a-ți înnobila talentul, capeți liniștea asta. Și mie mi s-a întâmplat să am săptămâni întregi când aveam un leu sau poate doi în buzunar, dar și asta face parte din viață, nu? E frumos s-o iei și așa. (Am foarte mulți prieteni care mă invită la masă, așa că a fost o perioadă destul de OK.)

Foto sus cu Vlad Ivanov: Cos Aelenei/Poziția Copilului