INTERVIU Voicu Popescu este dirijorul celebrului „Madrigal” şi pare dezamăgit de cântăreţii profesionişti care „în timp ce cântă, vor să audă zornăind în puşculiţă”. Dar vorbeşte cu afecţiunea unui tată despre „copilaşii de la Radio” pe care îi va dirija mâine seară, în concertul de Crăciun.
Un articol de Adina Scorţescu|6 decembrie 2013
INTERVIU Care sunt corurile pe care le conduce Voicu Popescu? Cred că e mai simplu de răspuns la întrebarea „Care sunt corurile pe care NU le dirijează?”.
Devenit membru al Madrigalului în anii facultății, s-a angajat ca dirijor al Corului de Copii Radio în 1989 (în 2004 devenea dirijor principal). În 1994 a înființat corul de amatori Sound, iar în 2011 i-a succedat lui Marin Constantin la conducerea Madrigalului.
Când nu are repetiții sau concerte, stabilește repertorii, dă interviuri, primește premii (săptămâna trecută a fost decorat de președintele țării, cu ocazia aniversării a 50 de ani de Madrigal).
Cu toată aglomerația de zi cu zi, atunci când îl întâlnești – la o ceașcă de ceai, înaintea unei repetiții cu „soundiștii” lui – îți vorbește calm, zâmbitor, de parcă timpul s-ar fi oprit brusc, ca să facă loc muzicii: „Sunt copii care învață să cânte cu ochii închiși, pentru că în ființa lor se produc niște vibrații. Cântând, își eliberează emoțional ființa. Și este minunat.”
Ziua mea se împarte în două. O primă parte se petrece întotdeauna la sediul Madrigalului, acolo unde trebuie să susțin și repetiția, și partea adiminstrativ-artisitică. În partea a doua mă ocup de Corul de Copii Radio. Sâmbătă dimineața o dedic întotdeauna copiilor, pentru că atunci suntem cu toții liberi și putem să facem saltul calitativ, care face diferența de la o săptămână la alta.
Îmi rămân două seri libere pe care le aloc Corului Sound. Dacă reușesc să nu am nimic programat într-o duminică, mă sui în mașină și plec la căsuța mea de la țară, unde mă regenerez.
Aseară am reușit să ajung acasă la 10 fără un sfert. Mi-am pus în față o plăcintă cu varză, făcută de soția mea; era cu scorțișoară, cu un pic de mărar deasupra… avea niște miresme de înnebuneai. Am stat trei sferturi de oră cu chestia aia în față, înnodând trei telefoane. Vorbeam la telefon și salivam. Nu se poate! Ultimul telefon, la care n-am mai răspuns, a venit la 11 și un pic. Cam asta e dinamica unei zile.
Când eram student la Conservator, în timpul unei lecții de canto, doamna Cornelia Angelescu mi-a zis „Vezi că ai un glas foarte dulce de tenor, să te gândești să mergi și la Madrigal”. În anul II am dat o audiție și am fost primit la Madrigal. De-atunci a fost o activitate neîntreruptă până în 1989, când am venit la Corul de Copii. În calitate de dirijor, nu mai puteam continua activitatea de la Madrigal, care se baza pe foarte multe turnee.
Voicu Popescu dirijează Corul de Copii Radio din 1989
Când am rămas doar la Corul de Copii, aveam jumătăți de zile libere. Simțeam nevoia să fac și altceva, pentru că acolo lucram în tandem cu doamna Eugenia Văcărescu, nu era conceptul meu. Am profitat de o invitație pe care au făcut-o câțiva din tinerii care cântaseră în Song, corul lui Ioan Luchian Mihalea.
Le-am spus „Eu vin, dar nu ca să vă scot pe scenă, ci pentru nevoia voastră de a cânta”. După câteva luni ne strânseserăm deja mulți, așa că am zis să ne luăm un nume. „Song” nu se putea, așa că am făcut o chestie cumva mimetică – „sound”. A fost o joacă de vocale și consoane. Am zis că facem un mariaj temporar de un an, să vedem dacă merg lucrurile. Și… m-au furat cu totul.
Cu Sound-ul am o relație specială, și umană, și profesională: am făcut 14 turnee și am luat vreo 10 premii internaționale. Cel mai de jos premiu a fost un Premiul III, într-o competiție ucigătoare. În rest, am avut numai medalii de argint și de aur.
Preluarea Madrigalului a fost o obligație morală. Cu un an înainte să se stingă, maestrul Marin Constantin m-a rugat să rezolv prezența corului la Festivalul Enescu. Avea nevoie de experiență în genul ăsta muzical, pe care eu o dobândisem cu copilașii, în alte tipuri de concerte. Văzând că Madrigalul a fost solicitat pentru Missa în Do minor de Mozart, maestrul mi-a zis „Eu sunt destul de avansat în vârstă, nu mai am energia respectivă.
Ai experiență de vocal-simfonic, iei Madrigalul și-l pregătești pentru Festival”. I-am zis că nu se poate, că eram ocupat cu corul de copii. Dar el găsea soluțiile cele mai neconvenționale pentru situații obișnuite. Mi-a spus „Bun, foarte frumos, vei merge și cu Copiii, și cu Madrigalul. Vei comanda compozitorilor noștri lucrări pentru ambele coruri.”
Unicitatea lui Marin Constantin s-a văzut și în felul cum ieșit din viață, pe piloni de 1: 1 ianuarie 2011, ora 1. A fost un șoc pentru noi, dar am rămas cu dulcea povară a acestei povești.
E important ca oamenii să se upgradeze profesional, să nu creadă că, odată ieșiți din facultate și ajunși la catedră, sistemul de pregătire s-a închis. Exact de atunci începe povestea frumoasă.
Amărăciunea mea provine din indiferență. Văzând cum țara se manelizează, cum copiii nu mai știu să cânte. Prin anii ’90, copiii veneau cu glasuri sănătoase, strălucitoare, acum vin cu voci din ce în ce mai stinse, mai mătuite, „grație” sistemului de alimentație, lipsei de educație în școli, şi lipsei de atenție a părinților.
Dacă îi dai copilului un hamburger, îi dai ceva – după părerea mea – semimestecat. El nu-și mai dezvoltă musculatura facială. În loc să zică „a”, zice „ă”. Ai senzația că vorbește o altă limbă.
De ce vin puțini băieți la cor? Din credința proastă că un băiat nu are nevoie să i se educe sensibilitatea. Trebuie să joace fotbal, să dea cu pumnul, să facă lucruri care țin de o anumită stare musculară. Tăticii probabil sunt încântați de chestia asta. Dar poate în firea băiatului stă altceva, poate ar putea deveni un bun artist. E drept, unui copil trebuie să i se asigure mâncare, confort ș.a.m.d. Dar, la partea lui afectivă, foarte puțini se gândesc.
Câteodată, nici părinții nu realizează cât de blocați sunt copiii în exprimarea sentimentelor lor. Prin muzică, lucrul ăsta se face automat, fără vorbe. Sunt copii care învață să cânte cu ochii închiși, pentru că în ființa lor se produc niște vibrații. Cântând, își eliberează emoțional ființa. Și este minunat.
La repetiții, e o diferență între cei care cântă de plăcere și profesioniști. Lucrul începe cu o banală vocaliză și în primul moment ai supriza că poți să spui un „a” sau un „e” altfel decât atunci când vorbești. Cântând îți dai seama că poți să pendulezi între stări de euforie, de melancolie, de voință puternică.
Se colorează paleta afectivă extraordinar. Cu profesionistul este altceva: el vrea o partitură, citește niște note și, dacă vrea, se implică; dacă nu vrea, nu. De cele mai multe ori, nu se implică. Pentru că actul muzical înseamnă bani. În timp ce el cântă, vrea să se audă zornăind în pușculiță. Exagerez un pic, dar cam așa au ajuns profesioniștii, nu numai la noi.
Să-ți pui vocea la dispoziție tuturor celor care dau bani pentru prestația ta mi se pare că e un abandon profesional care, cu timpul, va sfârși într-o apatie totală; pentru că omul va fi un fel de mercenar muzical. Se murdărește cumva cămașa lui de profesionist. Deși ar fi putut deveni o valoare, care să tragă după sine alte valori: să se implice și în proiecte de educare, în acțiuni caritabile. Noi, corul Sound, am făcut asta prima oară în ’98, în timpul unui turneu în Belgia. Tot ce s-a adunat la acele concerte a fost dus în case de bătrâni și în școli de aici din București.
Vreți să vă îndrăgostiți de muzica de cor? Ascultați-i pe cei de la The Swingle Singers, care au fost și la noi în Festivalul Enescu, știu să facă și show, și să se apropie de sufletul spectatorului.”
Pe 7 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Radio, Voicu Popescu dirijează Corul de Copii Radio în cadrul concertului Christmas Fantasy.
Foto cu Voicu Popescu: Virgil Oprina
