Wolanda, ole! / Mondialul Metropolis
http://www.ziarulmetropolis.ro/wolanda-ole-mondialul-metropolis/

Că tiki-taka era în pierdere de turaţie şi strălucire o dovedea cu vârf şi îndesat şi Los amantes pasajeros, film plat şi fără zvâc în care însuşi întemeietorul incontestabil al sistemului era înfrânt de propria creaţie. De limitele ei, mai exact!

Un articol de Cinesseur|14 Iunie 2014

Căci unde altundeva dacă nu în filmele sale din anii 80-90 mai găseai acea efervescenţă şi fluiditate a dialogurilor concretizată în pase verbale dese şi dense ce zăpăceau şi încântau spectatorul şi/sau adversarii (în cazul de faţă colegi-regizori cărora strugurii li se păreau, culmea!, nu acri, ci foarte dulci)?

Pentru Almodovar, sursa de inspiraţie a fost telenovela, pe care a decis s-o pastişeze folosindu-i armele (replicile siropoase, revărsările şuvoielnice de sentimente, situaţiile cheesy ori banale, strepezitoare de dantură) cu o măiestrie ce l-a transformat în deschizător de drumuri. Ping-pong verbal, verbozitate uneori, dueluri oratorice de predat la cursurile de profil, momente ce frizau imposibilul şi sfidau logica, toate acestea amalgamate cu ştaif într-un spectatcol grandios, în culori tari şi scheme fine, ce subjuga deopotrivă mintea şi corazon-ul. Iar finalizările, de poveste.

vlcsnap-2014-06-14-10h40m13s222Din multitudinea de exemple vă ofer unul, cadrul de mai jos, decupat din Átame!, film din 1989. Ei bine, imaginea asta, care slujeşte de minune clişeul acela cu o mie de cuvinte bla-bla, e acompaniată de un schimb de replici memorabil. „Nu mă privi aşa”, îl repede ea, starletă fatală de telenovele, pe regizorul din scaunul cu rotile, paralizat acum şi de privelişte, dar şi amorezat de ea din creştet până-n tălpile pe care nu le mai simte. „Nu te privesc, te admir”, îi răspunde el, accentuând jocul de cuvinte ce are cheag mai ales în spaniolă şi folosindu-l ca pe un as de treflă: No te miro, te admiro! Riposta ei e rece şi oportunistă: „Atunci nu mă admira aşa” (No me admires asi)!

Ce a păţit Spania aseară seamănă cu ce se întâmplă în Borgman (regia Alex van Wammerdam), film din 2013 graţie căruia Olanda a revenit la Cannes după o pauză de 38 de ani.

Apropo: Almodovar a fost ultima oară la un Campionat Mondial, căci ce altceva – mutatis mutandis – e Cannes-ul în cinema? – în 2011, cu Piel que habito, care confirma deja declinul „sistemului”, declin vizibil în toată splendoarea în Los abrazos rotos! În filmul lui van Wammerdam, cineast stimabil, dar fără pedigree-ul lui Almodovar, o familie burgheză, respectând cam toate datele sociologice ale clasei din care face parte, este literalmente făcută una cu pământul de o gaşcă de anarhişti condusă de cel ce dă numele filmului.

Există o frenezie a distrugerii unui (micro)establishment în acest film comparabilă cu ceea ce a realizat Olanda în a doua repriză, profitând de reflexele ruginite şi de gafele narcisiste ale unei echipe burgheze şi ea, incapabilă să iasă din ţesătura prolixă de pase purtate până pe linia porţii adverse (ratarea lui Torres dintr-o astfel de poziţie e mai mult decât elocventă).

Borgman, Woland, Koroviev, Behemot & Azazel

Aş compara exuberanţa jucătorilor olandezi (urăsc să spun „portocala mecanică” şi i-aş pune să-i plătească dividende lui Burgess pe cei care abuzează această sintagmă) şi cu zăpăcitoarele numere de magie executate de Woland în Maestrul şi margareta. Agenda lui Woland tot pe răsturnarea sistemului se întemeia, pe bruscarea lui. Cu diferenţa că, în timp ce Borgman et comp. îşi urmau planurile cu o rigurozitate oarecum birocratic-încrâncenată, Woland şi alaiul propriu – Koroviev, Behemot, Azazel…- sunt animaţi de plăcere pură şi vesel cinism, trăsături întruchipate de van Persie, diavolul absolut, diavolul dublu (e şi red devil, ştiţi doar!), deşi unii l-ar putea vedea şi pe strategul van Gaal în postura asta!

Eu zic că Robin van Persie a fost cel care a anihilat, din iarbă, maşinăria vag reactivă (paralizată, dacă doriţi, asemeni regizorului pomenit mai sus). Doar cu harnicul Robben, care aduce mai mult a Borgmagolul 1n, şi cu liota de mânji pe care-i promovează cu insistenţă, Olanda nu ar avea strălucire. Farmec. Clasă.

În analogia mea, golurile olandezilor sunt echivalente cu următoarele cadre din Borgman (care nu-i un film inovator, ci speculativ; debordant pe alocuri, inegal în esenţă, fresh în general):

Nu mă grăbesc, totuşi, să cânt prohodul Spaniei! Aventura ei în Brazilia e încă departe de a se fi consumat. Obligaţi de împrejurări vor schimba, mingicarii lui del Bosque vor schimba din mers, vor improviza, se vor adapta noilor realităţi (îmi vine greu să cred că au acelaşi gen de autism care, în 2002, a trimis Franţa acasă direct din grupe!).

E foarte posibil ca în maniera asta, mai gâfâind (cu Chile), mai zburdând (cu Australia), ibericii să răzbească pe drumul de la aman la liman. Au mai fost cazuri în care, campioane mondiale en titre, cum se spune, şi-au revenit pe parcurs după umiliri pe care le-aş putea numi ritualice, suferite în chiar prima partidă a turneului final. Ba unele au ajuns chiar în ultimul act al competiţiei!

Un exemplu ce-mi vine în minte la întâmplare este Argentina, la indimenticabila Coppa del Mondo din 1990. Vă amintiţi? După ce a fost îngenuncheată de Camerun în chiar meciul de deschidere, trupa lui Maradona s-a redresat cătinel-cătinel şi a prins finala, unde a fost răpusă sec, ca-ntr-un film de David Mamet, de Germania, dintr-un penalty cel puţin la fel de controversat precum cel de-aseară prin care Spania a deschis scorul, atrâgându-şi cu ocazia asta un val suplimentar de antipatie. Decorul era şi el telenovelistic: Roma, o lună plină de crăpau zoom-urile camerelor jucându-se cu dânsa şi chipul lui Maradona, la sfârşit, tot un fel de lună plină şi ea, ceva mai brunetă însă, scăldată în lacrimi. Curat telenovelă, parol!

Mondialul Metropolis – trailer

Foto cu Mondialul Metropolis, Átame, Borgman, Pedro Almodovar, Robin van Persie – Cinemagia

10
/11
/16

Asediată de nevoi, schimbări, autosuficienţă, lipsă de cultură sportivă, echipa naţională a ajuns în punctul în care orice adunare, ca să nu zicem adunătură, de unsprezece bărbați, care se pot deplasa, este considerată o formație redutabilă.

08
/07
/14

"Germano,-n portugheză, înseamnă consangvin; / un meci de fotbal, însă,-i "pe viaţă şi pe moarte", / atunci când nu se toarnă, cu vadra, apă-n vin, / în vinul ce dă aripi, nu-n cel ce-adoarme foarte / curând pe toată lumea: şi jucători, şi public... ". Pentru că astăzi, în ziua primei semifinale (Germania - Brazilia), poetul Şerban Foarţă împlineşte 72 de ani.

06
/07
/14

Nici nu începuse bine repriza a doua a prelungirilor (da, oricât de greu de crezut ar părea, Costa Rica a împins meciul cu Olanda în prelungiri fără să primească gol!) că pe marginea terenului, în dreptul băncii de rezerve pe care van Gaal îşi frângea mâinile încercând să înţeleagă de ce nu merge nimic, doi inşi, un bondoc mai durduliu şi un lungan aducând vag cu Tom Noonan din Mystery Train (Jarmusch), începuseră un bizar şi nostim număr de stretching.

30
/06
/14

Cum, necum, iată că jumătate de Mondial s-a dus pe apa Dâmboviţei. Cum mortul nu se mai întoarce de la groapă, am numărat echipele rămase, mai erau vreo 16. Am numărat şi bănuţii, suficienţi cât să împart o cameră pe litoral cu Mite şi Bajnorică - puşlamalele din mintea lui Radu Aldulescu. Şi m-am dus de nebun.

29
/06
/14

„2 noiembrie Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat imediat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.” Aşa începe Detectivii sălbatici, romanul unui scriitor chilian poate nu la fel de celebru ca unii dintre componenţii „naţionalei” de fotbal ai ţării sale, mai noi sau mai vechi, vezi Zamorano şi Salas, dar cu siguranţă mult mai spectaculos şi inovativ: Roberto Bolaño.

Page 1 of 212