Zoltán András: o viaţă derulată în ritm de jazz
http://www.ziarulmetropolis.ro/zoltan-andras-o-viata-derulata-in-ritm-de-jazz/

Care e diferenţa între muzica vie şi cea pe care o auzim la radiourile comerciale? Ce înseamnă jazz a cappella şi cum s-au lansat Sarmalele Reci ,,ca în brânză”, acum aproape 20 de ani? Povesteşte Zoltán András, fondatorul grupului Jazzappella.

Un articol de Adina Scorţescu|13 Februarie 2014

INTERVIU Zoltán András, 45 de ani, este vocalistul formației Sarmalele Reci. Acum trei ani a înființat singura trupă de jazz a cappella din România, Jazzappella, care are concert mâine, 14 februarie, de la ora 20.00, în Teatrelli.

Prima amintire legată de muzică e de pe la 3 ani și un pic, cand am fost prima oară la Tulcea. Astă-toamnă a fost acolo cu Sarmalele Reci, la festivalul organizat de Ivan Pațaichin. Când m-au urcat în șalupă, de bucurie, mi-a venit să cânt ,,Noi sun-tem mi-cu-ții ma-ri-nari și de fri-că nici n-avem ha-bar”, un cântec pe care l-am învățat în primul an de grădiniță. În timp ce cântam, am avut un fel de derulare pe rapid înainte a vieții mele și mi-am dat seama că atunci am simțit că lucrul pe care îl voi face cu cel mai mare drag în viață va fi să cânt.

În clasa I am fost solist la cor. A fost momentul în care a început instruirea mea muzicală pentru că profesoara de muzică i-a chemat pe părinții mei la școală (ei s-au speriat că iar am făcut vreo boacănă) și le-a zis: ,,Stați liniștiți, nu s-a întâmplat nimic rău. Voiam să vă spun doar să vă ocupați de copilul dumneavoastră, că ar trebui să facă muzică.” La care maică-mea a răspuns: ,,Eu știam că el e talentat, dar orice cioară îşi vede puiul de parcă ar fi cel mai frumos.” Deci acum, că aveam o părere obiectivă, specializată, am început studiul la pian, teorie muzicală și așa mai departe.

Ar fi foarte bine ca părinții să-și ducă copiii la concert cât mai des, la Sala Radio sau la Filarmonică sau unde pot să-i ducă; dar să fie pe viu și să fie cu niște muzicieni buni și cu muzică bună. Ceea ce ascultă înregistrat nu-i dă copilului niciun fel de orientare muzicală. Dar dacă îl duci la Filarmonică și vede că, atunci când se aude ,,bum”, e un timpan, când se aude ,,pi pi pi”, este un flaut, și că, lângă flaut, se află unul și mai mic, și dacă poți să-i explici că ăla se numește ,,piccolo” și că mai există violoncele, viole și așa mai departe, începe să aibă o cultură muzicală.

zoltan andras

Poți să asculți un sunet și să nu vezi legătura dintre sunet și emițătorul lui. De aia, de pildă, muzica de la posturile de radio comerciale nu are viață în ea, pentru că acolo nu există niciun instrument real, toate sunt semipreparate, ca la restaurantele ,,împinge tava”. Nu e nimic viu, nu respiră, nu are viață.

În liceu am descoperit The Beatles, mulțumită lui Florian Lungu. Dacă nu dădea el săptămânal, la radio, integrala Beatles – pe care o ascultam cu sfințenie și, când nu puteam s-o ascult, aveam un prieten care o întregistra pe magnetofon – n-ar fi existat nicio deschidere. Contextul muzical al anilor ’80 era ,,șlagăre în devenire”. Era toată muzica aceea pe care eu n-o ascultam, pentru că nu-mi plăcea; mi se părea că n-are absolut nicio legătură cu ce se întâmplă în restul planetei. În momentul când am început să aprofundez opera acestoi doi mari compozitori – John Lennon și Paul McCartney -, pentru mine s-a deschis o întreagă lume. Am început să înțeleg lumea așa cum e ea azi.

Când un coleg de armată m-a pus să ascult pe casetă niște înregistrări de jazz, cu care se mândrea, ăla a fost următorul salt. Mi-a prins bine că n-am sărit toate etapele astea. După ce asculți Lennon și McCartney îți dai seama că sunt și mari muzicieni de jazz care iau acel tezaur muzical și-l reînvie, îl personalizează.

N-am făcut Conservatorul. Am terminat Limbi Străine și cursul de improvizație de jazz a lui Marius Pop, la Școala Populară de Artă. Marius Pop a fost un pedagog deosebit. În momentul când am ajuns la cursul lui, pe la 21 de ani, era singurul curs de jazz din România, făcut în mod profesionist. S-a întâmplat că m-am dus la Casa Studenților o dată; repetau unii într-o cămăruță, la etaj și era acolo o pianină. Când au plecat am început să clămpăn la pian – niște acorduri, niște improvizații. Unul dintre ei, Nicolae Simion, s-a întors și mi-a zis ,,Îți place jazzul? Foarte bine. N-ai vrea să faci un curs?”. ,,Ba da.” Am dat examen de admitere și am urmat cursul ăsta care mi-a plăcut foarte mult. Prima mea trupă ,,profesionistă”, The Newcomers, a fost alcătuită din colegii de la cursul lui Marius Pop.

În ’92 m-au chemat la postul TV Soti să lucrez ca interpret pentru niște americani care le țineau cursuri lui Lucian Mîndruță, lui Florin Dumitrescu (n. red. – textierul grupului Sarmalele Reci), Andreei Esca. Florin era mare fan Timpuri Noi, cărora le scria și versuri. Mi-a zis într-o zi ,,Am o idee – vreau să fac un grup Sarmalele Reci. Ce zici?” I-am zis ,,Bine, bine, la revedere, că am treabă”. Dar m-a bătut la cap vreun an de zile: ,,Uite, îl știi și pe Mihai Iordache, poate vă combinați, poate facem un grup așa, mai alternativ.” Nu mă interesa absolut deloc propunerea lui de a cânta rock, pentru că eu aveam trupa mea de jazz și… n-auzeam încă vocea destinului. Era destul de mare gălăgia subiectivă a momentului.

zoltan andras

Când au făcut audiții pentru solist, le-au venit tot felul de băieți cu părul lung (eu tocmai mă tunsesem), cu geci de piele cu ținte, care voiau să salveze lumea. Nu le-au plăcut, așa că m-au chemat din nou pe mine. M-am dus, am cântat câteva melodii, mi-au plăcut pe loc și – mai pe românește – m-am băgat. Mai târziu mi-au mărturisit că m-au chemat și pentru că eram cel mai nesuferit solist vocal pe care îl cunoșteau. Lăsam prima impresie de tupeist care enervează. Or ăsta e un cârlig foarte bun la public, după părerea lui Florin Dumitrescu.

Majoritatea soliștilor-personalitate au această latură enervantă. Uită-te la Chirilă, la Despot. Peste hotare, Bono e… mamă-mamă! Ca să nu mai zic de Sting; are așa o alură de copil rebel care ar putea să-ți spună vreo două. Probabil că asta este ceea ce se decantează mai încolo: ceva-ul care te neliniștește și te pune în mișcare.

Trupa Sarmalele Reci are un mesaj foarte individual și foarte angajat. Muzica grupului este formată exclusiv din compoziții proprii, în aranjament propriu și așa mai departe, în limba română. Și, mai ales, vrea să spună ceva legat de realitatea acestor 20 de ani de când cântăm.

Ceea ce mă impresionează cel mai mult este cât de mult se bucură oamenii de ceea ce facem noi. La spectacolele cu Sarmalele Reci încă mai vin oameni care ne spun ,,Eu nu v-am auzit niciodată în concert, dar e grozav ceea ce faceți!”. E experiența aceea a omului care trăiește ceva viu. Am mers ca în brânză: n-am făcut niciun efort ca să ne poziționăm, nu ne-am pus bine cu cineva care să ne ajute, să ne lanseze; am fost tot timpul independenți și, ca atare, am putut să avansăm în carieră.

În anii ’90, lucrurile erau altfel; nu era nevoie de un PR care să-ți pompeze un cântec care n-are nicio valoare muzicală, dar pe care, dacă îl asculți de 20 000 de ori la radio, deja ești infectat și îl fredonezi, chiar și fără voia ta. Oamenii aveau nevoie de valori după o perioadă de nonvalori.

Cu Sarmalele Reci mă văd acum mai rar, cam o dată pe săptămână, din mai multe motive. Unul ar fi că știm așa de bine repertoriul încât, la orice oră din zi și din noapte, dacă ne putem pune la instrumente și la microfoane, îl cântăm din orice poziție. Al doilea motiv ar fi că am vrut să investesc mai mult timp și energie în Jazzappella, ca să cresc acest grup.

Nici nu știam că o să vreau să fac un grup a cappella de jazz. Prima oară când am avut experiența unui altfel de cor a fost în 2002, când am fost în Elveția la un simpozion de tineret, unde un african a ținut niște ore de cor. Toată lumea știe că africanii sunt buni la tobe, dar nu-ți vine să crezi când îi auzi cântând în cor! Cântă din burtă, din piept, din picioare. Au forța aia a junglei. Am fost fascinat că se cânta pe patru voci, care n-aveau nicio legătură una cu alta. Melodiile erau cu totul altfel scrise față de muzica corală europeană și sunau foarte mult a jazz. Am scris muzica notă cu notă și am luat-o acasă; a fost marele trofeu cu care am venit din Elveția.

zoltan andras

Jazzappella, pe care am înființat-o în 2011, e un lucru unic și fără egal. Dar nu cred că lumea ne place pentru că suntem unici, ci pentru că văd ceva autentic și valoros. Oamenii cred că reacționează la ce e valoros și bun, nu la ce e unic. Dacă găsești un gunoi în mijlocul străzii, poate fi unic – singurul gunoi de pe stradă. Dar nu te impresionează cu nimic, ai vrea să-l arunci ca să nu mai existe.

Jazzappella are cu totul altă stare de spirit față de Sarmalele Reci. Cântăm un repertoriu mixt: jazz, pop, prelucrări jazzy ale unor piese celebre. Cineva care nu înțelege ar putea să creadă că suntem o trupă de cover-uri. Dar nu suntem o ,,cover band”, ci un grup care cântă a cappella jazz. În jazz este o convenție deja: cânți standarde, cânți piese compuse de alții, într-o manieră proprie; sau compui tu, într-o manieră asemănătoare, piesele tale. Așa e și la Jazzappella – eu compun, fac aranjamente.

Aranjamentul muzical înseamnă că nu toată lumea cântă la unison, ci acea melodie e astfel orchestrată – deși nu e corect spus, pentru că orchestrația se referă la orchestră -, e aranjată pe mai multe voci astfel încât fiecare voce s-o completeze pe cealaltă și experiența finală să fie că nu lipsește nimic. Nu ai nevoie de niciun instrument. Astea înseamnă a cappella – a cânta numai din voci ceva ce altfel ar fi interpretat de voci plus instrumente sau numai de instrumente.

E important cum ne simțim noi între noi. Căci motivația noastră de a merge la repetiții și la concerte nu este că directorul Filarmonicii ne face cu degetul și zice ,,Ai lipsit la repetiție, îți tai din salariu”. Noi facem asta pentru că suntem fiecare director pe vocea lui.

Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)



29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »