Sâmbătă, 4 noiembrie 2017, a avut loc la Teatrul Naţional ’’Marin Sorescu’’ din Craiova, premiera ‘’Autorul’’ de Tim Crouch, în regia lui Bobi Pricop.
Un articol de Corina Dima|6 noiembrie 2017
Spectacolul prezintă, într-o manieră originală, povestea unei piese de teatru din perspectiva autorului său, a actorilor şi a unui spectator.
Nu se folosesc mijloace ‘’convenţionale’’ de punere în scenă, cu două planuri distincte, scenă – public. Nu există scenă. Astfel, publicul nu are cum să privească spre scenă. Publicul se priveşte pe sine însuşi, ca într-o oglindă (două gradene sunt puse faţă în faţă, la o distanţă foarte mică). Actorii se amestecă şi ei în rândurile publicului. Şi actorii fac parte din public. O nouă experienţă, o perspectivă diferită.
Este un spectacol despre public, un spectacol despre noi toţi. Un spectacol despre violenţa care ne înconjoară zi de zi, inclusiv la teatru sau alte manifestări artistice. Cât discernământ reuşim să păstrăm în acest context plin de bruiaje şi distorsiuni negative ce ne înconjoară la tot pasul? Ne influenţează oare în vreun fel? Ne poate transforma un mediu toxic?
Deoarece este o piesă despre public, acesta are un rol activ în desfăşurarea faptelor: sunt întrebări deschise sau dialoguri adresate diverselor persoane din public (numele lor sunt apoi integrate de actori în desfăşurarea piesei şi li se cere deseori părerea).
Spectacolul se construieşte gradual. De la liniştea de început, în care eşti forţat să te uiţi în jur, la semenii tăi, prin prisma poziţionării în spaţiu, apoi etapa de socializare, când afli numele câtorva persoane din public, alături de alte lucruri banale, cotidiene (de ce le place să vină la teatru, când şi-au luat bilete etc.). Treptat, în acest cadru de atmosferă voit relaxată, tapetată cu glume, actorii prezintă întâmplări în fragmente disparate, ce par iniţial fără legătură între ele, ca într-un puzzle.
Povestea se contureză încetul cu încetul: afli cum autorul (întruchipat de Claudiu Bleonţ) doreşte să facă o piesă de teatru despre violenţă, în care să exploreze şi să ordoneze imagini ale abuzului. Demarează un amplu proces de cercetare, întâi on-line apoi şi off-line, ducându-se la un adăpost de persoane abuzate, ca să afle mai multe detalii despre victime. Pe un ton forţat preietenos, întrebările rostite direct, repetitiv, frizează oroarea, lipsa de compasiune sau respect faţă de victimă: Ce s-a întâmplat?/ Ce ţi-a făcut/ Cum te-ai simţit?
O lipsă totală a sentimentului intimităţii, fără nicio fărâmă de umanism şi o dorinţă exacerbată a expunerii durerii, mizeriei şi întâmplărilor monstruoase.
Apoi întrebă şi publicul: Mai are cineva întrebări? Grozăvia întrebărilor este pasată înspre publicul real, prezent în sală.
Spectacolul aduce respiraţii între poveştile protagoniştilor: intermezzo-uri muzicale sau vizuale cu diverse efecte de lumini (cu intensităţi variate sau poziţionări neaşteptate). Întâmplările se succed, gradual, din ce în ce mai rapid, cu alăturări extreme: acum ţi se vorbeşte despre război iar în secunda următoare asculţi un lălăit atonal al unei melodii dintr-un musical. Aglomerarea de informaţii şi stimuli cu mare încărcare emoţională te năuceşte parcă, nu mai ştii încotro, eşti bulversat de atâtea perspective.
Actorii Claudiu Bleonţ, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu şi Vlad Udrescu au avut o misiune dificilă: să joace stând printre spectatori, să pună întrebări şi să gestioneze dialogul spontan iscat între public şi actori (ca într-un stand-up) şi să păstreze totodată fluxul şi dinamica piesei. Vlad Udrescu iese în evidenţă prin naturaleţea cu care îşi construieşte discursul, încercând să ceară părerea publicului cât mai des, să exemplifice cum se pot imita nişte gesturi aberante (luate din discursul celorlalţi actori) sau împarte bomboane publicului. Contraste, întâmplări dubioase alături de recompense uşoare sosite de la acelaşi expeditor.
Pe tot parcursul spectacolului, Claudiu Bleonţ păstreză tonul autorului atoateştiutor care se străduieşte să stârnească şi să seducă publicul, ridicând pe un piedestal artistic exprimarea violenţei. Acesta explorează situaţiile violente până în cele mai mici detalii şi treptat, pe nesimţite, le asimilează şi acestea ajung să îl transforme. Relaţia se schimbă, raportul se inversează, nu mai priveşte abuzul, ajunge să îl făptuiască. Şi, în final, ’’Scrisul îl părăseşte pe autor. Autorul părăseşte teatrul.’’
Într-o lume în care eşti înconjurat de gesturi şi fapte de agresiune, violeţă, abuz, întâmplări abominabile, macabre, sângeroase, dezgustătoare, regizorul Bobi Pricop provoacă la reflecţie, prin intermediul textului dur semnat de Tim Crouch (traducere Andrei Marinescu): unde suntem, unde ne poziţionăm, mai ştim să reacţionăm, facem alegerile potrivite sau ne lăsăm duşi de val, mai avem discernământ?
Regizorul nu ne deschide calea înspre răspunsuri. El doar ne arată, ne pune pe tapet situaţii din viaţă, le amestecă, bune cu rele şi creşte intensitatea ororilor până la un punct culminant în care simţi cum dezgustul şi repulsia te anesteziază.
Răspunsurile sunt întotdeauna la noi. În alegerile noastre.
Fotografii: Albert Dobrin
