CĂRȚI DE NEOCOLIT Contactul nostru cu Occidentul s-a făcut sporadic până la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi s-a referit mai ales la străini veniţi la noi, negustori, secretari, preceptori, la câteva abonamente la publicaţii şi import de mărfuri, în special prin firma lui Hagi Pop din Sibiu.
Un articol de Georgeta Filitti|8 ianuarie 2019
Românii ajung în Apus arareori, fiind vorba doar de câțiva boieri care trebuia să-și motiveze serios călătoria. Mentalitatea fanariotă, și până la un punct și cea a domnilor pământeni, de după 1821, rămânea restrictivă pentru că orice astfel de demers putea ascunde o reclamație, o delațiune la Curtea franceză, la curtea vieneză.
Nu e cazul boierului luminat Dinicu Golescu (1777-1826). După ce școlise copii de pe moșie, pe cei patru ai săi îi trimite la studii în Occident. Orașele alese sunt München și Geneva. Ca să vadă cum se descurcă aceștia cu învățătura, el face mai multe drumuri care, în 1824-1826, îl poartă prin Transilvania, Banat, Ungaria, Italia, Elveția, statele germane.
Uimirile la tot pasul și comparațiile cu starea de lucruri din țara sa formează fundalul cărții (tipărită la Pesta în 1826). Primul oraș întâlnit e Brașovul, unde ”nația săsească e foarte muncitoare…, în sate au case zid cu câte 3, 4 odăi, cu așternuturi destule și de masă cu prisos… iar sas cu picioarele goale nu există”. La reședința baronului Bruckenthal de la Avrig vede o alee și îi dă definiția căci ”asemenea drum cu copaci pe amândouă părțile sădiți” nu se afla acasă. La fel, în altă parte, pentru amfiteatru: ”zidire rotundă cu lăviți de pe care să poată vedea tot omul la mijloc”. La Triest deslușește rostul vaporului: ”este o corabie care merge pe mare cu un meșteșug de foc ce este în cămara corăbiei”.
La Cluj îi pare că ”norodul unguresc nu e fericit…, sunt îmbrăcați prost, au locuințe proaste și fărʹ de multă avere”. Surprinzător, boierul nostru constată că țăranul maghiar lucrează 104-198 de zile pe an pentru stăpânul proprietății și pare mai fericit decât al nostru care lucrează doar 12 zile. La Pesta e impresionat de sumele mari de bani cheltuite pentru învățătură (400 000 de florini pe an). Comparația cu realitățile lăsate acasă e permanentă: la Presburg, pe Dunăre, vede cum e aclamată împărăteasa, în vreme ce la București, când vodă se arată pe uliță, ”unii înjură, alții scuipă și muierile blesteamă”. La Viena face o constatare înduioșătoare: ”Nu este mai folositor lucru decât a privi cineva, cu mare băgare de seamă, mijloacele cu care stăpânirea și-au adus pe tot norodul, mari și mici, la o așa bună orânduială și liniștită viețuire, încât toți petrec ca niște frați, și mai vârtos a vedea cinevași blândețea celor mari ce arată către cei mici. Ba își citează și un prieten care declară cu năduf că ar prefera să fie grădinar la Schönbrunn decât ban în Valahia. Și privind ogoarele din jurul orașului Graz, în Stiria, se minunează de îmbrăcămintea țăranilor care ”păreau gata de bal”, cu ”pălării mari legate cu panglici late, șpențere de postav roșu, pantaloni negri până la genunchi, ciorapi de bumbac, cizme scurte…”. Asta îi amintește ”ticăloșia locuitorilor” țării sale, ”goliciunea și trențărătura hainelor”, ei, ”negri și pârliți întocmai ca unele dobitoace ce ies rău din iarnă, slabe și zbârlite”.
Dinicu Golescu și-a repetat de trei ori călătoria în Europa, pe alte trasee. În 1826, fiind în Elveția, scrie că în această țară ”nobil și prost nu este ci toți sunt frați compatrioți”. Uitându-se la fabricile întâlnite la tot pasul, el face o remarcă valabilă și astăzi: ”Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte țări cu preț prost și apoi iarăși să-l cumpere cu preț de 30 de ori mai mult”.
Ca bun patriot, D.G. își încheie relatarea sperând că va veni vremea când patria sa ”să se asemuiască întocmai cu orașele mari ce a văzut”.
O călătorie pe urmele lui, respectându-i traseele, ar îngădui comparații ce ne-ar lămuri cât s-au schimbat lucrurile și cât ne-am apropiat sau nu de civilizație în sens occidental.
