„Și negru și alb și gri” – când alergia la nedreptate e comică
https://www.ziarulmetropolis.ro/%E2%80%9E%C8%98i+negru+%C8%99i+alb+%C8%99i+gri%E2%80%9D+-+c%C3%A2nd+alergia+la+nedreptate+e+comic%C4%83

La cât de tragi-comică e fiecare zi în România, un text şi un spectacol tragi-comic ce stârneşte un haz nebun dar şi apăsătoare căderi pe gânduri mai mult decât ce vedem la TV – e de remarcat.  ”Și negru şi alb şi gri” e numele unui astfel de spectacol la Teatrul Metropolis.

Un articol de Cristina Enescu|19 Februarie 2018

Un spectacol și comic, și incomod, la care reacțiile pubilcului variază de la hohote catartice de râs la tăceri grele și nemișcate – uneori în timpul acelorași scene. O poveste despre câte nuanțe de gri (sau nenumărate culori) există dincolo de alb și negru, și despre cât de diferit se văd nuanțele în funcție de perspectiva privitorului.

Necazurile, eșecurile, mai cu seamă conflictele sunt o relaxantă terapie pentru creierul nostru – atunci când aparțin caprei vecinului, care capră e de regulă mai râioasă și mai năbădăioasă decât a noastră. Însă aceleași anormalități, emoții distructive, frământări care schimonosesc sufletul și schilodesc relațiile interumane sunt mult mai greu de dus atunci când ne aparțin.

De asemenea, cine și ce e anormal sau nebun(esc) ne e clar tuturor: toți ceilalți, în diverse momente. Ceilalți sunt nebuni, absurzi, proști, răuvoitori – nu noi (sau nu prea des, sincer!). Ceilalți au o problemă la cap, spunem noi, uitând că în același timp și noi suntem ceilalți pentru alții. Însă ”cum exact funcționează un creier care funcționează normal – asta nu o știe de fapt nimeni cu certitudine.” Cu această concluzie începe spectacolul scris și regizat de Mimi Brănescu, actor de teatru și de film (cunoscut printre altele din”Moartea domnului Lăzărescu”, ”Marți după Crăciun” și ”Poziția copilului”), scenarist și regizor de teatru și, de mai multe sezoane, scenarist pentru serialul TV ”Las Fierbinți”.

Spectacolul gravitează în jurul consecințelor iscate de un om care are o problemă. ”Intoleranță la nedreptate” e diagnosticul profund de care suferă Marina (Carmen Tănase), mama Lenei, în urma unui AVC ascuns, care declanșează o modificare radicală de comportament. Conform notițelor din jurnalul ei de nedreptăți, Marina pornește să regleze conturile pentru fiecare injustiție de care s-au făcut vinovate vreodată rudele ei. Nevoia aceasta obsesivă de dreptate este o matematică în care de fapt dreptatea există prea puțin, și nimeni nu câștigă nimic. Marina reconfirmă că hurting people hurt people, adică cei care poartă răni în suflet devin la rândul lor provocatori de răni. E un cerc vicios cumplit, foarte realist, de care o parte a publicului se amuză copios, iar o altă parte poate se cutremură.

Textul pus în scenă are destul de mult din comicul de situație și gagurile la grămadă ale unui serial TV, care îngroașă elementul comic din tot ce e (la prima vedere) dramatic. Prea mult umor de comedie televizată presărat în acest text? Depinde cu ce așteptări veniți la teatru. Poate că nu, dacă vă dă o stare de confort să urmăriți o poveste în care mai multe obsesii ale vieții cotidiene din România, care ne irită dar ne și amuză pe toți (isterii conjugale și vendette familiale, nădufurile și ofticile pe care le purtăm unii față de alții ani la rând, obsesia omniprezentă despre cum le știm noi pe toate în timp ce alții sunt proști, pasiunea pentru pelerinaje – respectiv ironiile la adresa acestei pasiuni -, sexul (sau absența lui), stereotipurile regionale, fanfaronada ”creștinilor perfecți”, terapia universală prin înjurături) explodează pe scenă, dând de toți pereții cu emoțiile personajelor și totodată ale spectatorilor. Personajele au și momente solo, de intimitate cu conștiința lor, în care deseori aerul devine vibrant și greu chiar și în tăceri, și chiar și râsul hohotit al publicului taie adânc.

Fotografii: Maria Ștefănescu / www.fnt.ro

Dincolo de text, modul în care majoritatea actorilor reușesc să jongleze cu emoțiile, stările și energia pe care o transmit publicului e admirabil și binefăcător. Carmen Tănase în rolul Marinei e pur și simplu totală. Dă fiori în momentele tragice și e de un comic nebun fără niciun efort. Umple și transcende sala în momentele de confesiune, când își dezvăluie fragilitatea cu atâta veridicitate încât ți se strânge sufletul, și uiți că ai în față un spectacol de teatru și nu o halcă de viață reală. În diatribele ei vituperante, când notează în jurnal sau aruncă în față rudelor pomelnicul nedreptăților și trădărilor, Carmen Tănase împletește trăsături de Gheonoaie dezlănțuită, un spirit justițiar donquijotesc dar și multe, colorate crâmpeie de suflet. Un suflet ca al tuturor: însetat de conexiune, dar care, odată ce ajunge să caute doar echitate, nu mai e capabil nici să dea, nici să primească iubire. Acele momente ale ei de care râdem mai tare pe scenă, în afara scenei poate ne-ar cutremura.

Adrian Titieni îl creează pe Ionel, fratele Marinei, from zero to hero: de la un mutulică oleacă încovoiat (de papucul soției, desigur), cu rol de mobilă în decor în timpul discursurilor soției, devine un vulcan furibund din același motiv ca toți ceilalți: atunci când este rănit în ceva extrem de important pentru el. Anume moartea albinelor lui, cu ani în urmă. Când cruciada Marinei descoperă vinovata, țânțarul (adică albina) devine o herghelie de armăsari, iar albinele ucise – arhetipul tuturor relelor înăbușite din căsnicia lui.

În interpretarea irezistibilă a Nataliei Călin, soția lui, Tania, e o combinație savuroasă de tută sadea, intrigantă cu ochi de oportunistă, miloagă sentimentală și muiere-zbir. Câte sinuozități de atitudine și ton, cu o aceeași față simultan inertă și extrem de expresivă! Genul acela de femeie care îmbină culmi nemaivăzute de prostie și aroganță, deopotrivă un monument de egoism și un ocean de efuziuni sentimentale – toate laolaltă sau pe rând, după necesitate. ”Ce dacă suntem certați, veneam cu drag la înmormântare, dacă știam… Ionele, dă-le papucii!” ”Mie cel mai mult îmi place să fie toate așa cum îmi place mie” – mâna sus în cine nu răbufnește periodic o Tania.

Lena (Mirela Oprișor), inițial jenată și uneori amuzată de cruciada mamei, devine ulterior o prelungire a acesteia. Preluând spiritul justițiar al Marinei, plus jurnalul ei cu delicte, Lena își găsește drumul personal spre independență. Dar cât e libertate și câtă însingurare în asta, ce rupturi sunt eliberatoare și care doar dureroase, egotice și inutile, și mai ales chiar e arderea de punți o cale spre fericire – e greu de spus. La fel de greu precum e să te oprești din războiul împotriva unor monștri atunci când îi descoperi ca fiind doar niște mori de vânt. Iar Anghel (Vlad Zamfirescu), soțul ei, ar fi unul dintre cele mai comice personaje ale piesei dacă nu ar fi totodată și cel mai realist și trist, pentru că nu are certitudinile alb-negru ale Marinei și Lenei, ci vede neputincios sumedenia de gri-uri din jurul acestora. Oricum, Anghel e un exemplu delicios pentru cât de teribil de comici sunt oamenii care nu văd nimic comic în ce li se întâmplă.

Mătușa Cati (Dana Dogaru), femeie înfiptă și liberă, cu un șarm erotic admirabil și ceva din privirea Avei Gardner, a ascuns de-a lungul anilor câteva adevăruri tulburătoare. Această dorință de a nu îi răni pe cei vizați prin descoperirea tainelor este cumva o formă de dragoste. A ascunde adevăruri dureroase, sau a dezvălui adevărul cu orice preț – care e calea cea bună? Și, în fond, dreptatea goală e ceea ce ne lipsește? Nu cumva tânjim, în diferite feluri, după ceva mult mai cald?

De fapt, dincolo de hohotele de râs pe care le provoacă uneori, toate personajele au un aer trist. În vârtejul propriilor obsesii și frustrări, ratează o sumedenie de șanse la fericire, a lor și a celorlalți. Rana provocată de lipsa de iubire a celorlalți devine sursă de și mai mare lipsă de iubire. Unele părți ale textului pot părea o prelungire forțată a efortului comic (de exemplu dezbaterea detaliată despre dicționarul de înjurături la care lucrează tânărul amant al mătușii Cati, interminabilele discuții în jurul implicațiilor masturbării, diatribele și înjurăturile lui Ionel împotriva iconițelor și a pelerinajelor Taniei la Arsenie Boca). Vorba înfiptei mătuși Cati: la ce bun așa ceva, cui folosește asta? Poate cei care se amuză copios la aceste momente să aibă un răspuns.

”Inima nu bate doar ca să pompeze sânge la creier”, e concluzia Lenei la final. Mult dincolo de conflictul facil dintre rațiunile creierului și cele ale inimii (lămurit de mult de Pascal – ”Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le înțelege”), dincolo chiar și de umorul relaxant sau facil pe alocuri, ”Și negru și alb și gri” e o provocare spre a vedea, pe scenă și dincolo de ea, oare câte nenumărate culori se află în spațiile gri ale vieții.

”Și negru și alb și gri” – Un spectacol râsu’-plânsu’ cu strânsu’ de suflet, la Teatrul Metropolis

Text, regie și ilustrație muzicală: Mimi Brănescu

Distribuție:

Cati: Dana Dogaru

Marina: Carmen Tănase

Lena: Mirela Oprișor

Tania: Natalia Călin

Ionel: Adrian Titieni

Anghel: Vlad Zamfirescu

Marius: Tudor Aaron Istodor

Scenografia: Nina Brumușilă

Durata: 2 h (fără pauză)



16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

16
/01
/19

Seară specială la Teatrelli, cu intrare liberă: Constantin Bălăceanu-Stolnici și Adrian Majuru invită publicul la o dezbatere care marchează împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

15
/01
/19

Opera Națională București prezintă joi, 17 ianuarie, începând cu ora 18:30 spectacolul „Faust” de Charles Gounod. Regia poartă semnătura lui Alexandru Tocilescu, scenografia a fost creată de Cătălin Ionescu Arbore, coregrafia de către Alexa Mezincescu, iar mișcarea scenic de către Roxana Colceag. Maestru de cor Daniel Jinga. La pupitrul dirijoral se va afla Tiberiu Soare.

14
/01
/19

Spectacolul „Ultima bandă a lui Krapp”, în regia lui Toma Dănilă, după un text de Samuel Beckett, se joacă la Unteatru. În spectacol apare un singur actor: Constantin Cojocaru.

14
/01
/19

„Anul Cărții” se deschide cu o conferință națională dedicată profesioniștilor în comunicare din editurile românești. Programată pe data de joi, 17 ianuarie 2019, începând cu ora 10.00, la Salonul de Carte „Luceafărul” (Bulevardul Unirii nr. 10), conferința își propune să îi reunească pe specialiștii în comunicare din editurile autohtone.

14
/01
/19

Aflat la cea de-a 5-a ediție, Oscar Weekend aduce la Cinema Elvire Popesco cele mai titrate filme ale anului 2018, propuse sau aflate în cursa pentru Oscarul la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”.

13
/01
/19

Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc…

10
/01
/19

„Pădurea spânzuraţilor”, premiera spectacolului inspirat de romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim la Teatrul Naţional din Bucureşti, a făcut din Teatru o voce autentică şi originală în ansamblul celor care au interpretat în anul care tocmai s-a încheiat o partitură complicată, a Centenarului Marii Uniri.

Page 1 of 76912345...102030...Last »