„Turandot“, la 35 de ani
https://www.ziarulmetropolis.ro/%e2%80%9eturandot%e2%80%9c-la-35-de-ani/

„Turandot“ de Puccini continuă să fie unul dintre cele mai mari succese de operă ale regizorului Andrei Şerban. Montat iniţial pentru Los Angeles Olympic Arts Festival, „Turandot“ a avut premiera în 1984 la Royal Opera şi Covent Garden, cu o distribuţie excepţională.

Un articol de Andreea Nanu|16 octombrie 2019

„Pentru mine, opera înseamnă teatru.

Opera poate fi teatru total într-o măsură în care teatrul nu are cum să fie.

În teatru, ca într-o piesă de Shakespeare, există muzică în text, dar rareori reînvie un actor. Într-o operă, muzica e acolo, vie.

Dacă eşti sensibil la ea, chiar reuşeşti ceva: să extinzi muzica în vizual şi în viaţă.

Din pricina muzicii, opera are posibilităţi pe care teatrul nu le are.”

 (Andrei Șerban)

 

Placido Domingo, în rolul lui Calaf şi Gwyneth Jones în rolul prinţesei Turandot dau viaţă şi culoare unei fabule orientale, având ca suport scenografia inspirată a lui Sally Jacobs, care îmbina curajos elemente din teatrul asiatic şi commedia dell’arte într-o sinteză originală, numită de criticul Mel Gussow de la New York Times „noul fabulism”. Prin ce îşi păstrează actualitatea un astfel de spectacol, dacă nu prin chiar conceptul regizoral ce i-a dat naştere: ancorarea în poveste, în timpul circular al mitului care se împlineşte prin ceea ce Mircea Eliade numea arta întoarcerii; să ştii să te întorci acolo unde sensurile îşi păstrează valabilitatea şi să le exprimi într-un limbaj artistic compatibil cu sensibilitatea şi orizontul de aşteptare al spectatorilor contemporani. Dacă azi, în era spectacolului-entertainment, arta se străduieşte să provoace prin iluzia totală, noul fabulism te ţine treaz, amintindu-ţi că te afli la teatru şi descoperi un univers metaforic. Şi această Turandot celebrează teatralitatea însăşi, dându-i eroinei pe care o cunoaştem din montările clasice un suflet nou, o identitate care depăşeşte istoria prin magie şi miraculos, prin vibraţiile a ceea ce numim sacru şi brut, prin dialogul fecund dintre tradiţii spirituale şi diferite genuri de teatru. La fel ca în Don Giovanni, graţie teatralităţii, regizorul Andrei Şerban ne face să descoperim mai multe poveşti în Turandot, fiecare devenind o fabulă în sine, un posibil mister ce se vrea elucidat. Ce este dragostea? Poate într-adevăr frumuseţea să salveze lumea? Ce putere mai are sacrificiul şi cât mai poate cântări gândul la moarte? Departe de a oferi răspunsuri cerebrale, Andrei Şerban celebrează în Turandot puterea imaginaţiei. Inspirată de adaptarea cu acelaşi nume a lui Gozzi pentru teatru, Turandot capără dimensiunea unui mister, o operă teatrală care „reinventează viaţa fabulând.” Realist şi ludic, exuberant şi plin de culoare, vizual şi contemplativ, cu un amestec bine dozat de ingenuitate şi cruzime, pulsând de o misterioasă frumuseţe lirică, cu o coregrafie dinamică, inspirată din taichi şi artele marţiale, într-un scenografie care transpune prin soluţia ingenioasă a unui teatru în teatru China imperială într-un amfiteatru elisabetan, Turandot dovedeşte că a rămas un spectacol total, deschis permanent spre Întrebare.

Dragostea? Turandot e o parabolă despre dragoste, dar abia dramatizarea, jocul actoricesc asumat de solişti îi descoperă straturile de profunzime. Deși în prim plan rămâne iubirea-cucerire, spectaculoasă, dintre Turandot și Calaf, jocul scenic face vizibile firele celorlalte iubiri care curg, discrete, în subtextul libretului. Urmărind cu atenție o înregistrare a premierei, am fost mai puțin impresionată de cunoscuta arie Nessun dorma; fiindcă am „auzit” ceva nou, aria lui Liu, Signore ascolta. O inimă simplă, sclava Liu îl conduce pe rege pe drumul exilului, ca pe un Oedipe orb. Când Calaf o întreabă de ce a ales această cale, cea mai grea pentru o femeie de condiția ei şi fără garanţia unei recompense, Liu răspunde: odată, demult, în palatul tatălui tău, mi-ai surâs. Și în puterea acelui surâs am putut să merg ani de zile prin pustiu, prin exil. Ea nu dă un nume sentimentelor ei. Abia la final, când prinţesa Turandot o întreabă cu ce putere reziști la tortură, Liu numește ceea ce simte: dragostea. Are discreția, smerenia care dă valoare și substanță lucrurilor pe care ne-am obișnuit să le numim secundare dar care sunt, de fapt, secunde. Lucruri care ţin de dimensiunea invizibilului, de calitatea misterioasă a vieții. În Signore ascolta, Liu nu-i spune lui Calaf că-l iubește, ci doar: dacă tu mori, eu voi pierde umbra surâsului tău, voi pierde totul. Ce idee splendidă, pe care numai o regie atentă la detaliu o pune la loc de cinste: nu e o dragoste care se mulțumește cu puțin, dar e o dragoste secundă, care are capacitatea să facă din puțin, totul. Când e torturată, Liu cere să i se acopere gura pentru ca el, Calaf, să nu-i audă suferința! E de meditat la un astfel de gest, într-o lume în care auzim prea des răbufnirea autopublicitară a propriilor iubiri egoiste.

Frumusețea? Şi aici, regizorul pune un bemol. Turandot este un spectacol foarte estetic, vizual, mustește de culoare, ne transportă cu totul în feeria orientală. Coregrafia e dinamică și imaginativă, fără să devină încărcată, totul e fluid, are lejeritatea unui vis. E interesant faptul că aproape toți interpreţii poartă măști care cad la final, odată cu descoperirea înțelesurilor. Trio-ul raisonneur Ping, Po, Pa, ca o inserție din Commedia dell’arte, e ludic dar și grav. Bufon tricefal, cu jonglerii şi costume colorate, cei trei paji evocă frumuseţea uitată a vieţii, simplitatea ei, poezia smerită a omului care-şi cunoaşte locul.

Impresionează Luna, un personaj viu, coborând ca „pura” Turandot printre muritori. Dar și luna și veșmântul argintiu al prințesei sunt brăzdate de nori negri. Şi asta te face să te întrebi: ce e adevărata puritate? Turandot care arată o imaculare exterioară dar care pe dinăuntru e înghețată ca iadul, coruptă de sângele rece cu care ucide? „Lolita”, camerista Donnei Elvira, care în puritatea ei ofensată îl ucide pe Don Giovanni? Sau Liu care, deși stigmatizată la exterior de sclavie și mizerie, are capacitatea, prin sacrificiul ei tăcut, să purifice? Adevărata Puritate nu se simte jignită, coboară în iad dacă trebuie și te scoate de-acolo – ca Margareta lui Bulgakov! Te mântuiește. Mi-au revenit în minte cuvintele lui Dostoievski: Frumusețea va salva lumea. Calaf se îndrăgostește de Turandot atunci când o vede. Recunoaște că o vrea fiindcă e frumoasă – triumful temporar al frumuseții trupești, palpabile dar trecătoare. Nici măcar n-o vede cu adevărat, fiindcă până la final ea poartă masca. Deci, de cine sau de ce se îndrăgostește Calaf? Ce poate fi mai puternic decât sacrificiul lui Liu, despre care prințul tocmai aflase? Ce ne face să ne îndrăgostim? Mă tem că de multe ori e o simplă priveliște. Cu atât mai palpitantă dacă e dublată de o ghicitoare bună, fiindcă misterul ne incită. Și atâta timp cât suntem ocupați cu dezlegarea misterului, sunem inevitabil centrați pe noi înșine, ni se mobilizează imaginația și inteligența, crește stima de sine, ne îmbăiem în plin narcisism. Iar realitatea secundă, esențială, „sclava” vieții-vedetă pe care ne-o dorim fiecare, sclava Liu trece neobservată. Ne scapă printre degete, ca tot adevărul, dealtfel.

Cuvintele sau tăcerea? Turandot se irosește în cuvinte iscusite, trăiește cu o plăcere otrăvită numai în închipuire. De fapt, răceala ei ascunde o trufie fără margini – la final, în loc să se bucure de „primul plâns”, de „primul zâmbet”, simte rușinea de a-și fi pierdut onoarea! Îi place să creadă că în ea s-a întrupat puritatea strămoașei a cărei suferință o răzbună, înțelegând prin aceasta o formă înaltă de iubire și fidelitate. Dar și ea, Turandot, ascunde o misterioasă suferință, aceeași neputință ca Don Giovanni: se urăște pe sine, nu poate trăi decât asumând persona tragică a celeilalte, neputând iubi pe nimeni. Orice relație cu un alt suflet viu, cu Viața, echivalează cu o condamnare la moarte. E complet trufașă, disprețuitoare și singură. Dar atrage. Ca Don Giovanni.

Gândul la moarte? Urmărindu-l pe Calaf, nu poţi să nu observi un anumit orgoliu, chiar o doză de cruzime. Calaf vorbește mereu din ipostaza cuceritorului:  o vreau, pentru frumusețea ei o voi aveavoi învinge, ești a mea, mi-am câștigat dreptul asupra ta. Are tăria interioară să asiste la sacrificiul lui Liu, fără să intervină. La fel de îngheţat ca Turandot, el sacrifică Iubirea care este pentru cea care poate să fie, cea care crește în imaginația inimii. Poate că totuși sacrificiul lui Liu îi dă și lui Calaf puterea să riște totul la final, dezvăluindu-i lui Turandot numele lui. E interesantă lupta de gherilă între cuvinte și tăcere, în conjuncție cu dragostea. Ne face să ne gândim și la calitatea cuvintelor pe care ni le spunem, la felul în care comunicăm unii cu alții. O dragoste care tace nu e întotdeauna tăcută, poate să ascundă doar o frustrare, o închistare demonică. Iar o dragoste tăcută nu poate fi acuzată că tace, dacă tăcerea ei e freamătul din adânc al apelor. Dragostea silențioasă a sclavei Liu freamătă a Viață. Dintre toți, Liu e singura cu adevărat liberă. Pe când dragostea, deși spectaculoasă și atât de vocală, a lui Turandot și Calaf, păstrează o doză de sclavie și o anumită superficialitate. Abia sacrificiul lui Liu îi ajută, în cele din urmă, să înțeleagă faptul că nu poate fi iubire fără demnitate și libertate. Felul în care Andrei Şerban a pus în situație personajele arată tot travaliul care smulge din tipare povestea obişnuită. E o lecție formidabilă și atât de subtilă… tocmai în operă, unde am fi tentați să ne întrebăm:  regizorul ce mai poate să facă dincolo de partitură, de muzică? La final, regizorul pune un accent extraordinar: lasă să mai treacă încă o dată carul funebru ce-o poartă pe sclava Liu prin tabloul fericit, cu Turandot și Calaf reuniți. Ca și cum în imaginea perfectă aruncă un ultim gând: gândul la moarte, la sacrificiu. Ultimul imn, Gloria, e pentru Turandot sau pentru Liu? Ce mister delicat pulsează aici!

Finalul? Ultima scenă mi-a amintit, din nou, de Don Giovanni. Și de relația dintre femei și dragoste. Donna Elvira are într-adevăr un ascendent spre deosebire de celelalte victime, se salvează prin aria compasiunii. Dar la final, ea se alătură corului de acuzatori, aruncând cu piatra în Don Giovanni: fără nici un pieten. Misiunea ei de salvare eșuează. Nu exclud să fie un fin avertisment mozartian. Elvira strigă tare, la fel ca Turandot! Dar nu se aude decât „vocea” lui Liu, a iubirii care se jertfește… Dacă până și în Teatru avem nevoie de un al treilea mal, în dragoste e imposibil fără un Al Treilea. Ce-ar fi înțeles din Iubire Turandot și Calaf, fără Liu? Doamne, auzi-mă, începe psalmul. Signore, ascolta, șoptește Liu. Poate că opera lui Puccini ar fi putut să poarte chiar numele ei.

Andrei Șerban, Gwyneth Jones și Placido Domingo (Turandot, 1984)



10
/09
/20

OAMENII MUZICII Compozitorul avangardist și teoreticianul american John Cage (1912-1992) a fost unul dintre marii inovatori și experimentatori ai secolului XX. Un pionier al folosirii neconvenționale a instrumentelor muzicale precum și al muzicii electroacustice, Cage este și astăzi o piatră de poticnire ce ridică sprâncenele melomanilor, dar rămâne indiscutabil și un deschizător de orizonturi în muzica, dansul și arta secolului XX.

08
/09
/20

În perioada 14-20 septembrie, la Ateneul Popular Mr. Gh. Pastia din Focşani, va avea loc un nou proiect dedicat tinerilor interpreţi de muzică clasică, realizat cu cofinanțarea AFCN – #classicforteens #cofinantatdeAFCN –, un proiect pe care, după douăzeci de ani și după o bogată și intensă activitate culturală în Italia, organizatorii îl propun orașului natal.

07
/09
/20

TAMTAM Festival, eveniment aflat la a doua ediție are loc în Brașov, între 11 și 12 septembrie 2020. Festivalul își propune vitalizarea spațiului urban prin artă, transformând orașul, cu spațiile sale publice, într-o amplă scenă culturală. Fiecare oraș trăiește prin oamenii săi. Desi există o serie de limitări, în acest context diferit, ele devin oportunități de reîntâlnire în spațiul urban.

31
/08
/20

Anul acesta, începutul de toamnă la Piatra-Neamţ va aduce un proiect inedit al Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ – NEAMŢ ART FESTIVAL, care se va desfăşura între 3 și 6 septembrie. 

31
/08
/20

H3 Garden before detach() este un proiect multidisciplinar creat de studioul de artă și tehnologie H3 în colaborare cu Teatrul Odeon. Selectat pentru participare la cel mai mare festival din lume de artă, tehnologie și societate, Ars Electronica, evenimentul va avea loc între 9-13 septembrie, pe strada Popa Nan 82, într-un complex de clădiri care va fi demolat în toamna acestui an.

25
/08
/20

Timp de trei zile Sibiul s-a transformat în capitala jazzului. Atât la nivel de orchestrație cât și de compoziție, pe lângă artiștii consacrați ai scenei jazz din România, Sorin Zlat, FiRMA și Vița de Vie au adus un sound inovator dincolo de granița convențională dintre jazz și rock.

Pagina 1 din 15112345...102030...Ultima »