15 aspecte din viața lui Albert Einstein
https://www.ziarulmetropolis.ro/15-aspecte-din-viata-lui-albert-einstein/

Am selectat 15 aspecte din biografia lui Albert Einstein, așa cum le prezintă Walter Isaacson în cartea „Einstein. Viața și universul său” (Editura Publica, 2019).

Primii ani

A învățat greu să vorbească. „Părinții mei erau atât de îngrijorați”, își amintea el mai târziu, „încât au chemat un medic”. Tocmai când începuse să folosească cuvinte, cândva după vârsta de 2 ani, a dezvoltat un tic care a făcut-o pe servitoarea familiei să-l poreclească „der Depperte”, „Mutulică”, iar pe ceilalți membri ai familiei să-l considere „aproape înapoiat”. De fiecare dată când voia să spună ceva, își șoptea mai întâi fiecare cuvânt, până când acesta suna suficient de bine încât să-l pronunțe cu voce tare. (…) Dezvoltarea sa lentă s-a combinat cu un spirit de revoltă sfidător împotriva autorității, ceea ce l-a determinat pe un învățător să-l trimită la plimbare, iar pe altul să amuze istoria declarând că elevul în cauză nu va fi niciodată în stare de nimic.

Cu cei 841 de studenți ai săi, Politehnica din Zurich era, în special, un colegiu pedagogic și tehnic atunci când Albert Einstein, în vârstă de 17 ani, s-a înscris la cursurile ei, în octombrie 1896. (…) Einstein a fost unul dintre cei 11 studenți de anul I înscriși la secția care oferea pregătire „pentru profesori specializați în matematică și fizică”. Trăia într-un cămin studențesc, dintr-o bursă lunară de 100 de franci elvețieni din partea ramurii Koch a familiei sale. Din acești bani, în fiecare lună punea deoparte 20 de franci pentru taxa pe care ar fi trebuit să o plătească, la un moment dat, pentru a deveni cetățean elvețian.

Student

Comportamentul său distrat, ținuta degajată, îmbrăcămintea uzată și zăpăceala care aveau să-l facă mai târziu simbolul profesorului distrat erau deja evidente în studenție. Era recunoscut pentru faptul că își uita hainele, uneori chiar valiza, prin locurile pe unde călătorea, iar neputința lui de a-și aminti să-și ia cheile a devenit subiect de glumă cu gazda sa. Odată a fost în vizită acasă la niște prieteni de familie, iar „la plecare, mi-ai uitat valiza. Gazda le-a spus părinților mei: Omul ăsta nu va face niciodată nimic, pentru că nu-și poate aminti nimic”, povestea el.

Cu peste trei ani mai în vârstă decât Einstein, suferind de o displazie congenitală de șold, care o făcea să șchioapete, și predispusă la crize de tuberculoză și de melancolie, Mileva Marić nu era cunoscută nici pentru frumusețea fizică, nici pentru personalitatea sa. „Foarte deșteaptă și serioasă, mică, delicată, brunetă, urâtă”, așa o descria una dintre prietenele ei din Zurich. Avea însă calități pe care Einstein, cel puțin în perioada romantică a studenției sale, le găsea atrăgătoare: o pasiune pentru matematică și știință, o profunzime a spiritului și un suflet tulburător. Ochii ei adânci aveau o intensitate care te urmărea, iar fața sa, o umbră de melancolie seducătoare. Ea avea să devină, cu timpul, muza, partenera, iubita, soția, bestia neagră și dușmanul lui Einstein și să creeze în viața lui un câmp emoțional mai puternic decât al oricui altcuiva. Succesiv, acesta îl va atrage și-l va respinge, cu o forță atât de mare încât un simplu om de știință ca el nu și-ar fi putut-o imagina vreodată.

Einstein și Primul Război Mondial

Reacția în lanț care a împins Europa în război în august 1914 a inflamat mândria patriotică a prusacilor și, într-o reacție egală și opusă, pacifismul visceral al lui Einstein, un om atât de blând și de neconflictual încât nu-i plăcea să joace nici măcar șah. „În nebunia ei, Europa s-a angajat acum în ceva incredibil de absurd”; îi scria lui Ehrenfest în luna aceea. „În asemenea momente, îți dai seama din ce specie jalnică faci parte”.

Iraționalitatea războiului l-a făcut pe Einstein să creadă că oamenii de știință aveau, de fapt, o datorie specială de a se angaja în treburile politice. „Noi, oamenii de știință, cu precădere, trebuie să încurajăm internaționalismul”, spunea el. „Din nefericire, a trebuit să suferim dezamăgiri serioase chiar și din partea oamenilor de știință în această privință.”

Singuraticul

Lui Einstein îi plăcea să se prezinte drept un singuratic. Deși avea un râs molipsitor, ce semăna cu lătratul unei foci, acesta putea fi uneori mai degrabă dureros decât prietenos, adora să facă parte dintr-un grup în care să cânte, să discute idei, să bea cafea tare și să fumeze trabucuri cu miros înțepător. Cu toate acestea, exista un zid abia vizibil care îl separa chiar și de familie și de prietenii apropiați.

Nu-i plăcea să fie constrâns și putea să fie distant cu membrii familiei sale. Cu toate acestea, adora colegialitatea companionilor intelectuali și a întreținut prietenii care au durat toată viața. Era amabil față de oameni de toate vârstele și din toate clasele sociale cu care intra în contact, se înțelegea bine cu personalul și cu colegii și tindea să fie binevoitor față de omenire în general. Atâta vreme cât cineva nu-i impunea ceva sau nu-l împovăra cu ceva, Einstein putea lega cu ușurință prietenii și chiar pasiuni.

Einstein și Al II-lea Război Mondial

Ca un bun savant ce era, Einstein își schimba atitudinea când se confrunta cu noi dovezi. Unul dintre principiile sale personale cele mai profunde a fost pacifismul său. Dar, la începutul lui 1933, odată cu ascensiunea lui Hitler, lucrurile se schimbaseră.

Prin urmare, Einstein declara deschis că ajunsese la concluzia că pacifismul absolut și rezistența militară erau, cel puțin pentru moment, nejustificate. „Vremurile nu par propice pentru susținerea în continuare a anumitor propuneri ale mișcării pacifiste radicale”, îi scria el unui preot olandez care îi solicita sprijinul pentru o organizație pacifistă. „De pildă, este justificat să-l sfătuiești pe un francez sau pe un belgian să refuze serviciul militar în fața reînarmării germane?” Einstein simțea că răspunsul era acum clar. „Cinstit, cred că nu.”

Sfârșitul

Potrivit dorințelor sale, a fost incinerat la Trenton, în după-amiaza în care a murit, înainte ca vestea să se răspândească în întreaga lume. La crematoriu au fost doar doisprezece oameni.

„Nimeni nu a contribuit atât de mult la enorma dezvoltare a cunoașterii secolului XX”, a declarat președintele Eisenhower. „Și, cu toate acestea, nimeni nu a fost mai modest ca deținător al puterii pe care ți-o dă cunoașterea, mai convins că puterea fără înțelepciune este mortală.”

Când au comparat creierul lui Einstein cu creierul altor 35 de bărbați, cercetătorii au observat că acesta avea un șanț mult mai scurt într-o zonă a lobului său parietal inferior, care este considerat a fi esențial pentru gândirea matematică și în spațiu. În plus, creierul era cu 15% mai mare în această regiune. Lucrarea specula că aceste trăsături ar fi putut produce circuite neuronale mai ample și mai integrate în această regiune.

Explicația pe care Einstein însuși a dat-o, cel mai adesea, în privința realizărilor sale intelectuale a fost curiozitatea sa. După cum spunea el către sfârșitul vieții: „Nu am niciun talent deosebit. Am doar pasiunea curiozității”.

Crezul fundamental al lui Einstein a fost că libertatea este esența creativității. „Dezvoltarea științei și a activităților creatoare ale spiritului reclamă un gen de libertate (…) care constă în independența gândirii față de cătușele prejudecăților autoritare și sociale.” Rolul fundamental al guvernului și misiunea școlilor ar fi exact cultivarea acestei libertăți, spunea el.

Lui Einstein îi plăcea să se prezinte drept un singuratic. Deși avea un râs molipsitor, ce semăna cu lătratul unei foci, acesta putea fi uneori mai degrabă dureros decât prietenos, adora să facă parte dintr-un grup în care să cânte, să discute idei, să bea cafea tare și să fumeze trabucuri cu miros înțepător. (Walter Isaacson)