METROPOLIS SPECIAL Din 8 martie o redescoperim pe Nina Cassian prin intermediul documentarului „Distanţa dintre mine şi mine”, semnat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, ocazie cu care vă propunem o incursiune în viaţa poetei cu ajutorul notelor sale de jurnal.
Un articol de Alina Vîlcan|7 martie 2019
M-am născut la Galați – dar tot ce rețin din scurtul timp petrecut acolo sunt butoaiele cu pește sărat sau calupurile de brânză albă cu „purici”, sau gheretele cu cilindri de limonadă, unul galben, altul roșu, statuia lui Costache Negri, Strada Domnească, grădina publică, lacul cu lebede și, evident, Dunărea.
Adolescența mi-a fost marcată de evenimente esențiale cu consecințe de lungă durată, unele mai dramatice decât altele: numerus clausus urmat de numerus nullus, un cutremur, rebeliunea legionară, intrarea mea în mișcarea ilegală comunistă, începutul unei mari iubiri, războiul, – toate comasate, chiar dacă nu epuizate, între unsprezece și șaptesprezece ani.
Cu mama am avut relații conflictuale încă de copil. Tot ce-mi spunea mă contraria. Odată, venind să mă ia de la școală, am scandat pe tot drumul spre casă: „Mama rea, mama rea”, și tot așa, până când, ajunsă la domiciliu, am mâncat, firește, bătaie. (Odată, m-a bătut și cu un umeraș.)
L-am cunoscut pe Al. I. Ștefănescu la sfârșitul anului 1947. Mai lucram la „Rampa”, săptămânal de artă, unde semnam Cronica literaturii dramatice, Cronica coregrafică, Vitrina Cărții, cu diferite pseudonime: Maria Veniamin, Ana Varga, Nic etc. Și cronica umoristică semnată Hortensia (debutasem în această arie la revista „Pițigoiul”, unde am semnat succesiv Cezarina Pipotă, Haralambina Ficat și Clementina Maț, în veselă tradiție suprarealistă…). „Rampa” a fost, de asemenea, una din ultimele reviste relativ libere întru reflectarea fenomenului artistic. În ianuarie 1948, și-a încetat apariția.
Ali (…) nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgostit de el până peste cap și fără argumente. Cuplul nostru s-a edificat la revelionul acelui an 1947-1948, în casa Veronicăi Porumbacu.
Satul 2 Mai și Sinaia sunt fără îndoială localitățile providențiale pentru mine, în care a prins viață majoritatea lucrărilor mele. 2 Mai, sat de pescari, situat la 5 kilometri de granița bulgărească, a fost, timp de peste două decenii decorul vacanțelor mele de vară. (…) La 2 Mai, am locuit mereu în aceeași cameră de țară și am scris la aceeași masă (când nu scriam pe genunchi, la plajă), în treizeci de veri fericite și dramatice, sute de poezii, de la resurecția mea din 1956-1957, până la poeziile „postume” scrise după moartea lui Ali. (New York, 1987)
„Să cos, să gătesc, să spăl, să calc”… Toate activitățile de care, timp de șaizeci de ani am fost incapabilă (scutită), iată-mă executându-le acum, în singurătate, cu stângăcie și efort disproporționat, cu rezultate penibile și pierdere de demnitate (nu sunt obișnuită să lucrez greu, încet și prost). (New York, 1989)
Dosarul meu? Evident că trebuie să fi atins un volum considerabil – dar ceea ce e mai ciudat e că de abia în America am aflat că eram pusă sub urmărire și că locuiam într-o casă înțesată de microfoane, care fusese un sediu al Miliției (…). E drept că aveam în vedere o asemenea posibilitate, dar o anumită inconștiență și mai ales o încăpățânată „stare de liberate” mă făceau să „nu-mi țin gura”, să rostesc fraze provocatoare în prezența celor mai diferite persoane, într-un cuvânt să „mi-o caut cu lumânarea”. Experiența mea în perioada ceaușistă și indignarea mă făceau să escaladez barierele prudenței.
Demnitatea despărțirilor nu am avut-o niciodată. Chiar când evenimentele erau strălimpezi și anunțau sfârșitul, am continuat să rămân locului, cu oarecari împotriviri, și să beau paharul până la fund. Cu puține excepții (Jani Colin, A.D., poate alții mai puțin semnificativi), am așteptat ca ei să mă „părăsească”. Chiar în cazul spectaculosului L.B, dar, mai ales, în cazul lui Marin sau al lui Slavomir, eu n-am plecat până n-au apucat ei să plece. (…) Fie că se îndrăgosteau de o altă femeie, fie că li se termina „iubirea veșnică” pe care clamau că o aveau pentru mine – cert e că eu nu plecam când s-ar fi cuvenit s-o fac, cu demnitate. (…) Și așa, neplecând eu la timp, am avut parte de resentimente, de grosolănie, de indiferență, ba chiar de cruzime – și am rămas până astăzi contemplându-mi eșecurile (și scriind despre ele).
La 4 martie (1977), a avut loc un cutremur îngrozitor!
Tocmai terminasem de compus „Pisica” și stăteam la televizor, urmărind un film bulgăresc.
Candelabrul de deasupra noastră a început să se clatine. Am fugit în chenarul unei uși, strângând-o în brațe pe Puica (n.r.: cumnata poetei), în timp ce Ali încerca să-l determine pe tata să se ridice din fotoliu, ceea ce el a refuzat, continuând să-și bea votca. Puica tremura ca varga, dar eu mărturisesc că eram foarte clamă, spunându-mi în gând: „Asta a fost”, referindu-mă adică la viața mea. Peste câteva clipe, am ieșit pe terasă și am auzit un uruit enorm, un urlet al pământului. Am crezut că explodase o bombă atomică.
În sfârșit, după șaptezeci și șase de secunde – ceva ce e un timp interminabil – cutremurul a încetat. A sunat la ușă Mihaela Constantin, spunându-ne că a alergat până la blocul unde locuia mătușa ei, Veronica Porumbacu, și că blocul e prăbușit. Peste încă vreun ceas, a venit familia lui Anatol Vieru. Pereții interiori ai locuinței lor se surpaseră. Au rămas peste noapte la noi.
A doua zi de dimineață, am ieșit și noi pe stradă, ne-am dus până la Cercul Militar și am văzut o parte din grozăviile întâmplate.
Au murit, deci: Veronica Porumbacu, Mihai Petroveanu, Anatol Baconsky și soția, Mihai Gafița și soția, toți aflați în vizită la primii, Al. Ivasiuc, Sorin Bratu, Toma Caragiu, Doina Badea și mulți alții.
Am stat unsprezece zile în frig. Toată oroarea mi se pare lipsită de noimă! (însemnare din 16 martie 1977)
Iubirile mele. Cele două mari iubiri – Ioji și Ali, cele două iubiri importante – Marin Preda și Slavomir Popovici – le-aș aureola și prin imensa cantitate de suferință cu care le-am plătit. Nu i-am părăsit niciodată. Ei m-au părăsit, primii doi murind, ceilalți doi pentru fete tinere și frumoase. Am suferit enorm (aceștia din urmă n-au aflat-o niciodată, eu dorind să-mi păstrez orgoliul…), am suferit îndelung și fără remediu, n-am luptat să-i recuceresc pe cei care „m-au lăsat”, nu mi-am înfruntat rivalele, am lăsat doar timpul să treacă și, eventual, să-mi dea dreptate (ceea ce s-a cam întâmplat).
New York, 1985. 15 septembrie. După cinci zile de la sosire, notez doar că sunt atât de obosită, că amân pe mâine multe evenimente pe care totuși le trăiesc.
L-am cunoscut pe Maurice Edwards prin poeta și fosta iubită a lui, Daniela Gioseffi. Știam că e directorul artistic al Filarmonicii din Brooklyn, că e actor și cântăreț, că știe franțuzește și nemțește, traducând chiar o piesă de Grabbe – și că e văduv (asta am aflat-o mai târziu). Dar, în 1987, nu aveam nici energia, nici dorința de a persevera în a-l cunoaște (dacă m-ar fi luat de nevastă atunci, fie și de formă, mi-ar fi salvat viața!).
Și astfel au trecut opt ani (opt ani!), eu având șaptezeci de ani (șaptezeci de ani!) când relația noastră a început cu adevărat. Iar astăzi, în 2004, suntem căsătoriți de șase ani.
Da, am iubit și am fost iubită, fără umbră de impudoare sau obscenitate. Indecente sunt doar articolele incriminatorii care mi s-au adresat pe această temă. Am visat și am vizat întotdeauna profunzimea comunicării umane și o aură de puritate pe care am și obținut-o adeseori – în acestea au constat aspirațiile mele spre iubire. Și spre fericire. Și spre libertate.
Libertatea mea… Aceea de a mă îndrăgosti, de a face nudism la 2 Mai, nu de „a trage cu pușca”, dar de a dărui în dreapta și-n stânga sentimente, idei, uneori opinii incendiare, netemându-mă, dintr-un soi de iresponsabilitate, de consecințe… Libertatea jocului adresând și agresând realitatea amenințătoare… Dar încă din copilărie, pe lângă joacă, jinduiam, visam la o mare iubire. (…) Și a venit. Nu numai una. Cu alaiul lor de extazuri și suferințe, și nu mi-e rușine de niciuna din ele, totul și toatele fiind îmbrățișate de acolada cunoașterii umane.
Firește că, mai presus de orice, fervoarea mea de căpetenie a fost în domeniul creației. Cea mai mare parte – și cea mai prețioasă – a energiei mele am investit-o în poezie, în muzică (ocazional în traduceri de poezie sau în desene). (…) Am scris și am publicat peste cincizeci de cărți în România și nouă în Anglia și America. (…) În mare măsură, volumele în limba engleză cuprind poezii scrise în românește, traduse de poeți de seamă englezi și americani sau de mine însămi: „Limba nu mi-a tăiat-o încă nimeni/ ca în închisorile barbare”, cum scriam într-o poezie…
Fragmente din „Memoria ca zestre” (volumele I-III), de Nina Cassian / Cărțile Tango
Fotografii din filmul „Distanța dintre mine și mine” (regia: Mona Nicoară și Dana Bunescu)
Dosarul meu? Evident că trebuie să fi atins un volum considerabil – dar ceea ce e mai ciudat e că de abia în America am aflat că eram pusă sub urmărire și că locuiam într-o casă înțesată de microfoane, care fusese un sediu al Miliției. (Nina Cassian)
