„1917”. Moartea ca spectacol ★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/1917-moartea-ca-spectacol-%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM Regizat de Sam Mendes, „1917” (2019) este în primul rând o demonstraţie de virtuozitate tehnică. Un film care trivializează tragedia teribilă a războiului şi o transformă într-o cursă contracronometru cu obstacole, ca un joc pe calculator. Spectaculos, dar sărac în idei.

Un articol de Ionuţ Mareş|24 ianuarie 2020

Fiecare epocă din istoria cinematografiei şi-a avut filmele sale imersive. Realizări care, prin folosirea celor mai avansate posibilităţi tehnice, au aspirat la asaltarea şi apoi subjugarea simţurilor spectatorului, absorbit în lumea reflectată pe marele ecran.

Dependenţa de tehnologie face ca astfel de filme să fie şi printre cele mai perisabile: ceea ce a impresionat sau a şocat o generaţie nu mai are aproape niciun efect asupra generaţiilor următoare, nevoite să se adapteze la alte ritmuri şi să depăşească alte limite.

Un film american de război din anii `50, de pildă, nu mai poate fi privit astăzi decât ca un obiect inert, exotic, dintr-un virtual muzeu al istoriei cinematografiei (Dacă e să mai stârnească interes, nu o va face prin calităţile sale tehnice, între timp depăşite, ci prin eventuale idei originale şi inventive de regie, la care se adaugă inevitabila încărcătură ideologică dată de contextul în care a apărut).

Este ceea ce se va întâmpla foarte probabil şi cu „1917”, filmul de război realizat de Sam Mendes, într-un viitor nici măcar atât de îndepărtat, când cinematografia va fi puternic influenţată de lumile virtuale.

În prezent, „1917” pare să se plaseze în avangarda utilizării instrumentelor tehnice pe care le are la dispoziţie cinematografia mainstream cu oarece pretenţii artistice, care combină filmările în spaţii reale (sau reconstituite cu scopul de a arăta reale) şi puternice efecte speciale (aşa cum se zicea până de curând).

Mendes pare să îşi adapteze filmul – care e, până la urmă, despre un eveniment istoric de acum un secol – la sensibilitatea publicului larg al momentului, care se declară mult mai uşor „plictisit” şi căruia trebuie să i se ofere o „experienţă”, „senzaţii tari”, pentru a decide să abandoneze comoditatea canapelei din faţa ecranului cu Netflix în favoarea unei mult mai scumpe deplasări la sala de cinema.

Motivaţia pare să fie următoarea: „pentru a atrage publicul la un film cu acţiunea plasată în Primul Război Mondial, singura soluţie este să îi oferim iluzia de imersiune, pentru a simţi ceva din ceea ce se presupune că au trăit soldaţii atunci”.

Prin urmare, „1917” devine un film care trivializează tragedia teribilă a războiului şi o transformă într-o cursă contracronometru cu obstacole, ca un joc pe calculator. Moartea însăşi devine un spectacol, iar asta este cât se poate de evident prin insistenţa camerei de filmat asupra simbolurilor aferente: corpuri sfârtecate, feţe tumefiate, cai în putrefacţie, şobolani în căutare de mâncare, explozii în tranşee, gloanţe şuierând peste tot, ba chiar şi nişte ruine în flăcări care aruncă o lumină roşiatică asupra unui peisaj nocturn apocaliptic.

Prin această abordare imersivă, filmul poate fi comparat cu „Fiul lui Saul” (2015), doar că există câteva diferenţe esenţiale: în timp ce regizorul maghiar László Nemes opta pentru un cadru strâns, format 4:3, care lăsa în afara spaţiului diegetic ororile, iar atunci când totuşi acestea erau surprinse de cameră, ele rămâneau flu, în „1917” cadrul larg face ca personajele să devină simple obiecte mişcătoare într-un spaţiu deschis, al grozăviilor arătate cu voluptate.

Suntem mereu foarte aproape de doi protagonişti, tineri militari britanici, care trebuie să ducă la bun sfârşit o misiune, undeva pe linia frontului în Franţa, în 1917, pentru a salva de la măcel mii de colegi. Numai că la fiecare pas le ies în cale noi şi noi piedici, care îi întârzie şi care le pun vieţile în pericol.

Şi pentru a spori ritmul şi dinamismul, filmul este construit astfel încât să dea impresia că este realizat dintr-un singur plan-secvenţă care s-ar suprapune cu acţiunea celor doi (asta deşi este evident că timpul naraţiunii este mai lung decât durata filmului).

Tehnic, „1917” este o impresionantă demonstraţie de virtuozitate, iar responsabil pentru asta este în primul rând celebrul director de imagine Roger Deakins – camera trece cu o uşurinţă impresionantă, când mai lent, când mai alert, prin tranşee, câmpuri de luptă, buncăre, râuri, păduri, legând între ele spaţii extrem de diferite.

Doar că această frenezie care fură privirea – şi care oferă, e drept, unele momente foarte bune de cinema – transformă războiul într-un show intimidant, pe alocuri senzaţionalist, care nu mai lasă loc pentru reflecţie şi pentru alte idei, mai stimulante, decât eterna constatare că o astfel de conflagraţie este o nenorocire, în fond, absurdă. Un film fără conştiinţă.

27
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest, după ce a fost la festivalurile de la Busan şi Varşovia, „Cărturan” (2019) este primul film al regizorului Liviu Săndulescu. Un debut care prelungeşte cuminte, fără imaginaţie, estetica realistă a planului-secvenţă şi a cadrului fix.

23
/10
/19

Ce e de făcut în fiecare seară de luni și marți, de la ora 20:00? Se merge la film la Centrul Ceh, desigur. Documentary Mondays și Fiction Tuesdays reîncep în ultima săptămână din octombrie, așa că serile mohorâte de toamnă pot fi petrecute la un film, alături de o bere cehă.

22
/10
/19

Anul acesta, în iulie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lino Ventura, unul dintre cei mai iubiti actori din ultimele decenii. Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia și s-a stins din viață într-o zi de 22 octombrie (1987), la Saint-Cloud, în Franța.

22
/10
/19

Am văzut în cadrul festivalului peliculelor de la Cannes la București filmul artistic de cinema „It Must Be Heaven” (câștigător al premiului special al juriului la Cannes în acest an), regizat de palestinianul Elia Suleiman. Cu Elia Suleiman în rolul principal. O scurtă, definitivă recenzie: e superb.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

Page 10 of 259« First...89101112...203040...Last »