În acest weekend, vă propunem o destinaţie încărcată de istorie, Sinaia, aşa cum ni se arată în albumul „Sinaia în vremea regilor” (ed. Art Hystoria, 2017), de Alina Huzui-Stoiculescu, Robert Stoiculescu şi Emanuel Bădescu. Volumul este o monografie care adună poveştile locului şi fotografii preţioase.
Un articol de Alina Vîlcan|2 februarie 2018
Pornim din sălbăticia Sinaiei, cu mult înainte ca Regele Carol I să fi pus piciorul pe Valea Prahovei, traversăm anii în care se construia aici Castelul Peleș și nu ne oprim decât pe terasa unei cafenele precum Capșa, care an de an își deschidea porțile în paradisul reședințelor de vară ale personalităților.
Începuturile
1. Vreme de câteva secole înainte de ridicarea Castelului Peleș, singurele adăposturi omenești din sălbăticia Sinaiei au fost schitul rupestru săpat în stânca Sfânta Ana, schitul Sf. Nicolae de pe muntele Molomoț și mânăstirea zidită de marele-spătar Mihail Cantacuzino în anul 1695.
2. Odinioară potecile care însoțeau râul Prahova erau bătute de pustnicii care căutau loc de rugăciune și de negustorii care, începând cu secolul al XV-lea, ocoleau vămile de la trecătoarea Rucăr-Bran și Pasul Buzăului, preferând acest traseu mai anevoios pentru transportul mărfurilor între Țara Românească și Transilvania.
3. Acolo unde nimeni nu gândea că s-ar putea înfiripa o așezare modernă, sihaștrii care căutau să fie singuri cu credința lor urcau valea întunecată a Prahovei, spre crestele Bucegilor. În actul de zidire a Mânăstirii Sinaia din 1715, marele-spătar Mihail Cantacuzino scria că unde mai înainte de zidirea ei se aflau sihaștri, acolo, în pustietate, nu se putea trăi de tâlhari (deoarece aceste locuri izolate reprezentau teritoriul lor).
4. Mânăstirea Sinaia a devenit, prin legăturile stabilite cu Mânăstirea Colței din București – ctitorită tot de marele-spătar Mihail Cantacuzino – și cu Muntele Athos, unul dintre cele mai influente centre culturale și spirituale ale epocii și, prin aceasta, o destinație favorită pentru domnii și personalitățile politice ale țării.
5. În timp, mânăstirea ajunsese nu doar o colonie religioasă, ci și un adevărat nucleu de viață obștească; acest lucru a condus la decizia amplasării unei reședințe regale în vecinătatea sa.
Carol I
6. Spre sfârșitul zilei de 5 august 1866, un poștalion tras de opt cai se oprea în preajma chiliilor albe ale mânăstirii, aducându-l pentru întâia oară pe Domnul Carol pe malurile Prahovei.
7. Priveliștile descoperite în timpul vizitelor din 1869 și 1871 aveau să trezească Suveranului sentimente adânci pentru frumusețile tăcute ale plaiului Peleșului. În 1872, Carol i-a scris tatălui său, prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, destăinuindu-i că aprecia atât de mult aerul permanent proaspăt și sănătos al Sinaiei, încât plănuia să clădească lângă mânăstire o vilă elvețiană, care să-i fie sălaș pentru lunile de vară.
8. Pe timpul vizitelor din perioada 1871-1883 – până la construirea reședinței de vară –, Carol și Elisabeta au locuit în vechiul arhondaric al mânăstirii, unde fuseseră amenajate două odăi împodobite cu obiecte românești.
9. Construcția castelului a început în anul 1873, pe unul dintre locurile cele mai pitorești ale Bucegilor, pe valea tumultuosului râu Peleș. La captarea izvoarelor subterane, ridicarea temeliilor castelului, la gaterele și la carierele din Piatra Arsă, precum și la numeroasele etape ale construirii castelului, au lucrat italieni, sârbi, bulgari, germani, maghiari, turci, francezi, englezi, albanezi și greci (după încheierea lucrărilor, o parte dintre ei s-au stabilit pe acele locuri).
10. Șantierul castelului a avut la bază planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer. După încheierea Războiului de Independență, construcția a continuat după proiectul arhitectului german Johannes Schultz și a fost terminată, într-o primă etapă, în 1883. (…) A doua etapă de construcție a început în 1890, a durat până în 1914 și a purtat amprenta arhitectului ceh Karl Liman.
11. Vilegiaturiștii puteau vizita Castelul Peleș numai după obținerea permisiunii de la biroul de arhitectură al palatului, însă aleile parcului erau deschise în permanență publicului.
12. Dorința lui Carol I a fost de a construi într-un spațiu neatins până atunci și de a lega sufletește poporul de Casa Regală și Dinastie. Castelul era destinat să fie nu doar o simplă reședință de vară, ci era învestit cu o semnificație politică și culturală, după cum îi scria Carol I tatălui său, Karl Anton: „Măreția acestei construcții face în țara întreagă o impresie excelentă și toată lumea se bucură fiindcă vede o garanție a stabilității regimului. Chiar de pe acum îl numesc castelul regesc, ceea ce poate va fi într-o zi”.
Regina Maria, la Sinaia
13. Pentru principii moștenitori ai tronului României, arhitectul Karel Liman a conceput, între anii 1899 și 1902, Castelul Pelișor. Astfel, Principele Ferdinand și Principesa Maria au părăsit, în 1903, fermecătoarea Casă a Pădurii , cu stâlpi plini de vegetație și împodobită cu simboluri vânătorești (care fusese pregătită, încă din 1879, pentru partidele de vânătoare ale Domnului Carol I).
14. Mai apoi, casa s-a transformat în Castelul Foișor și a devenit locuința Principelui Carol. În 1932, Foișorul a ars complet într-un incendiu, însă a fost refăcut la scurt timp.
15. Clădirile din jurul castelelor completau peisajul idilic al Peleșului: Casa Cavalerilor era folosită pentru a găzdui suita suveranilor străini, Corpul de Gardă, pentru garda care asigura paza, iar Economatul, pentru funcționarii și personalul castelelor.
16. Reședința de vară a avut rolul ei în întâlnirile politice cu suveranii și miniștrii altor state. Un moment semnificativ al politicii externe românești a fost vizita Împăratului Franz Joseph, în septembrie 1896, pentru reînnoirea tratatului austro-român din cadrul Triplei Alianțe. Cu acest prilej, a fost amenajată Stânca Franz Jospeh din apropierea Poienii Stânei, ca belvedere. Fiind încântat de priveliște, Împăratul a încuviințat rugămintea Regelui Carol I de a da numele său acelei amenajări.
Personalitățile
17. Construirea Castelului Peleș – unde Regele și Regina veneau atât de des – și realizarea căii ferate rapide au deșteptat în rândul bucureștenilor cu dare de mână dorința de a-și ridica și ei reședințe la Sinaia. Prințul Dimitrie Ghica (…) a fost primul proprietar de vilă la Sinaia. Imobilul, construit în anul 1872, se găsea pe locul actualului cazinou și era înconjurat de un întins parc de foișoare.
Vila Take Ionescu
18. La numărul 59, mai retrasă față de bulevard și așezată pe un vast domeniu, era vila Lelia Oteteleșanu. Proprietara, născută Cesianu, a fost căsătorită cu ministrul de finanțe Ion Oteteleșanu.
19. Impresionat de peisajul muntelui Furnica, Take Ionescu, pe atunci ministru și membru al Societății Carpatine din Sinaia, și-a cumpărat, în anul 1893, o casă în apropierea Mânăstirii Sinaia, pe strada care i-a purtat numele începând din 1905. Vila lui Take Ionescu din Sinaia era locul predilect al întâlnirilor politice, la care uneori participa și Ion C. Brătianu. Vilele acestor personalități se învecinau cu locuințele mai modeste ale localnicilor și ale funcționarilor din cartierul Furnica.
20. Pe timpul verii, popularele cofetării Capșa și Rieglar își deschideau chioșcurile din Parcul Ghica. La marea concurență în atragerea publicului participa, cu oferta ei, și Cofetăria Kalimzakis.
Grădina Capșa din Sinaia
Spre sfârșitul zilei de 5 august 1866, un poștalion tras de opt cai se oprea în preajma chiliilor albe ale mânăstirii, aducându-l pentru întâia oară pe Domnul Carol pe malurile Prahovei.
Râdurile cu litere cursive sunt extrase din volumul „Sinaia în vremea regilor” (ed. Art Hystoria, 2017), de Alina Huzui-Stoiculescu, Robert Stoiculescu și Emanuel Bădescu.
