CRONICĂ DE FILM Devenit cunoscut ca afacerist care a construit, simbolic, un metru de autostradă pentru a declanşa o campanie prin care să atragă atenţia asupra lipsei de infrastructură rutieră modernă în Moldova, Ștefan Mandachi se lansează şi în cinema, cu documentarul independent „30 de ani şi 15 minute”. Un film manifest, însă autogratulant şi senzaţionalist.
Un articol de Ionuţ Mareş|5 octombrie 2020
Într-un peisaj al documentarelor românești tot mai diversificat și tot mai democratizat, cu propuneri dintre cele mai neașteptate, nu ar trebui să mire prea tare apariția unui documentar precum „30 de ani și 15 minute” (2020), realizat de un om de afaceri, Ștefan Mandachi, patronul unui lanț de restaurante de tip fast-food.
Pe hârtie, documentarul, promovat ca „independent”, adică fără nicio susținere din partea statului (etichetă cu care defilează pe generic), ar putea promite mult. Filmul abordează una din marile teme de discuție ale societății românești din ultimii 30 de ani și una din marile probleme ale țării: absența autostrăzilor, care reprezintă o frână în calea dezvoltării economice și, mai ales, sursa a circa 2.000 de morți în accidente rutiere în fiecare an.
Filmul începe cu efectele unei astfel de tragedii: Ștefan Mandachi, care este și protagonistul propriului documentar, vizitează familia îndoliată a unor victime decedate într-un accident auto. Le vedem la priveghi, apoi la înmormântare. Iar între timp este inserat un lung moment în care camera filmează, aproape cu voluptate, caroseria contorsionată a mașinii.
Și toată această vizită din debut e completată de o muzică bombastică, care pare a anunța mai degrabă un film de acțiune, nu un documentar pe o temă gravă.
Din păcate, acest ton senzaționalist nu va părăsi în niciun moment filmul: atunci când nu ne arată diverși politicieni și jurnaliști vorbind despre cauzele pentru care nu există autostrăzi, documentarul e plin de secvențe cu înmormântări și interviuri cu supraviețuitori ai unor accidente, precum și de imagini cu mașini distruse pe șosele, filmate uneori cu drona. Nu lipsesc nici câteva cadre cu morți.
În apărarea unui astfel de demers s-ar putea invoca disperarea, nevoia de a privi în față efectele nefaste, criminale, ale problemei infrastructurii, pentru o mai bună conștientizare a ei.
Însă abordarea atinge limitele de jos ale decenței și este dată cel mai clar de gol ca fiind lipsită de o reală empatie și de bun gust cinematografic într-o scenă în care Ștefan Mandachi duce o femeie să vadă mașina distrusă și abandonată la fier vechi în care își pierduseră viața copiii ei (asta după ce o filmase la mormintele lor). Aparatul de filmat este tot timpul atent la femeie, așteptând să îi surprindă durerea din momentul în care va vedea mașina – o alegere reprobabilă.
Atât timp, adică în prima din cele două părți, cât rămâne concentrat pe subiectul său central, alternând momentele melodramatice cu oameni simpli și interviurile inofensive cu diferiți jurnaliști și foști și actuali decidenți politici (realizate aparent de Ștefan Mandachi însuși), documentarul nu irită foarte tare, în ciuda derapajelor sale și a aspectului său de film de televiziune.
Iar tonul confesiv-jucăuș, de relatare la persoana întâi, prin care Ștefan Mandachi vorbește despre trecutul său și despre motivația personală a interesului său, e vag simpatic, impresie accentuată și de un asumat accent moldovenesc.
Însă în partea a doua, când „30 de ani și 15 minute” aproape abandonează tema cu care pornise la drum și prezintă campania din 2018-2019 pe care omul de afaceri a dus-o pentru a cere construcția unei autostrăzi în Moldova și care l-a adus în atenția mass-media, se transformă într-un film de autopromovare, care nu ezită să includă și fragmente de interviuri sau de intervenții în care diverse figuri publice laudă inițiativa lui Ștefan Mandachi.
Bineînțeles, filmul se încheie pe un ton defetist, cu un truism pesimist (iar acesta nu este un spoiler), continuat cu un îndemn: după un an de la greva de 15 minute, cu ecou național, din martie 2019, declanșată ca semnal de alarmă, în România tot nu s-a schimbat nimic, dar schimbarea începe, evident, cu fiecare dintre noi etc.
Odată cu partea a doua, devine tot mai clar că documentarul nu este atât despre dezastrul infrastructurii, cât mai ales despre Ștefan Mandachi însuși și despre lupta sa. Asta nu ar fi fost o problemă în sine, pentru că afaceristul este un personaj interesant, iar acțiunile sale, inedite. Deranjante sunt însă emfaza și autogratularea.
Probabil că „30 de ani și 15 minute” ar fi fost un documentar mai bun dacă nu ar fi fost realizat de însuși protagonistul lui și ar fi existat o privire regizorală din afară, mai detașată și echilibrată. Subiectul cu siguranță ar fi avut nevoie de asta.
„30 de ani și 15 minute” a intrat în cinematografe la 2 octombrie, iar realizatorii au anunțat că încasările din bilete vor fi donate victimelor accidentelor rutiere.