36 de ani de la moartea lui Marin Preda. Ultima noapte la Mogoșoaia
https://www.ziarulmetropolis.ro/36-de-ani-de-la-moartea-lui-marin-preda-ultima-noapte-la-mogosoaia/

Se împlinesc astăzi 36 de ani de ani de la moartea lui Marin Preda. S-a întâmplat pe 16 mai 1980, la Mogoşoaia. Marin Preda avea 57 de ani şi tocmai publicase cartea vieţii lui, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Un articol de Monica Andronescu|16 mai 2016

Cornel Popescu, redactor-şef la Editura Cartea Românească, la acel moment, şi medicul şi scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu au fost cei care l-au descoperit în acea zi nefastă, pe la prânz, prăbuşit în camera lui cu numărul 6 de la Mogoşoaia – camera unde astăzi nu mai există niciun semn al trecerii lui pe acolo. În acea zi, disperat să-şi prezinte cartea peste tot în ţară, avea programată o lansare la Focşani. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”.

Ce s-a întâmplat în acea noapte fatală e greu de reprodus, cert este că, din amintirile celor care i-au fost atunci în preajmă, reiese că în după-amiaza zilei dinainte băuse o sticlă de whisky… Era nefericit, era în divorţ, suferea şi, oricum, toată viaţa fusese puţin ipohondru şi puţin depresiv, de o sensibilitate care răzbate mai ales din paginile jurnalului său. Iar iubirile din viaţa lui s-au sfârşit cu luni întregi de depresii. Iată cum îi scria Preda primei şi marii lui iubiri, Aurora Cornu, cu mulţi ani înainte de acea noapte de 16 mai, o pagină care şi-ar putea găsi  locul în „Cel mai iubit dintre pămâneni”: „Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”. La acel moment, nu exista perspectiva morţii, nu exista spaima. La acel moment încă nu ştia că acolo, la Mogoşoaia, unde, într-o seară, Aurora căutase un greiere care cânta prea tare şi-l deranja de la scris, într-o noapte, peste ani, avea să moară singur, în condiţii suspecte, mult prea tânăr şi după ce descoperise că „unde dragoste nu e, nimic nu e”. Privind în urmă, la acei ani petrecuţi alături de Preda în tinereţea lor, Aurora Cornu îmi povestea în urmă cu câţiva ani pe terasa de la Muzeul Literaturii, azi dispărută, că relaţia dintre ei nu s-a sfârşit nici acum, nici după moartea lui. Am întrebat-o atunci dacă a fost fericită cu Marin? Şi mi-a răspuns cu o sinceritate brutală: „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea unei zile în care, în prima lor locuinţă împreună, canarul Cane, aşa cum îl botezase el, intrase într-o zi pe fereastră şi se aşezase pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi altă zi a zburat de unde venise. De toate astea, Marin Preda avusese nevoie ca să poată scrie „Cel mai iubit dintre pământeni”. Romanul de care i s-a legat moartea.

„Cel mai iubit dintre pământeni”, ultima lui carte, e cea care care l-a obsedat în ultima parte a vieţii, căreia i-a dedicat tot timpul şi are i-a stors toată energia. O nelinişte pe care nu şi-a putut-o stăpâni nici după apariţia volumelor, ale căror cronici le-a urmărit cu sufletul la gură, simţind şi presimţind în permanenţă că ceva rău se va lega de apariţia acestei cărţi în care a intervenit până în ultimul moment posibil. Dacă într-adevăr între apariţia volumului „Cel mai iubit dintre pământeni” şi moartea lui misterioasă există vreo legătură nu se va putea spune niciodată cu siguranţă. Deşi cei apropiaţi sunt convinşi că moartea lui fulgerătoare, în acea noapte de mai, are o legătură cu publicarea romanului şi a survenit în condiţii oculte.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

Pagina 20 din 35« Prima...10...1819202122...30...Ultima »