40 de întâmplări din viața unui superstar: Keith Richards
https://www.ziarulmetropolis.ro/40-de-intamplari-din-viata-unui-superstar-keith-richards/

Fragmente din cea mai citită autobiografie rock a tuturor timpurilor.

Un articol de Alina Vîlcan|15 august 2017

Autobiografia lui Keith Richards, „Viață”, publicată în 2010 și apărută în acest an și în limba română, la editura Polirom, este o colecție memorabilă de amintiri, în care faimosul chitarist și membru fondator al trupei The Rolling Stones adună, în peste 500 de pagini, Dartfordul copilăriei, nebunia anilor ´60 -´80, mizeria și luxul, prietenia legendară cu Mick Jagger, dependența de droguri, caruselul turneelor care au scris istorie, aspectele neștiute ale celebrității și multe alte aventuri autentice, din care am extras 40 de scurte fragmente.

Vreme de mulți ani am dormit, în medie, de două ori pe săptămână. Asta înseamnă că am fost treaz cât pentru cel puțin trei vieți. Iar înainte de acele vieți, e copilăria mea, pe care mi-am petrecut-o la est de Londra, la Dartford, pe malurile Tamisei, unde m-am născut. 18 decembrie 1943. Din spusele mamei mele, Doris, s-a întâmplat în timpul unui raid aerian. N-o pot contrazice.

În Dartford toți sunt hoți. E o chestie genetică. Circulă o vorbă de demult care celebrează trăsăturile specifice și neschimbate ale zonei: „Când zici Sutton, zici carnea de oaie, când zici Kirby, zici vită, când zici South Dame, zici turta dulce, iar când zici Dartford, zici hoț”.

E un miracol cum de s-au găsit mama și tata – ceva atât de aleatoriu, atracția contrastelor, căci contrastau și ca mediu din care proveneau, și ca personalitate.

Bunicului Gus – Domnul să-l aibă în pază – îi datorez mare parte din dragostea mea pentru muzică. Îi scriu adesea bilețele și i le prind cu un bold. „Mulțumesc, bunicule.”

Prin 1959, când aveam 15 ani, Doris mi-a cumpărat prima chitară. Cântam dinainte s-o primesc, dar nu ești decât un cârpaci dacă n-ai jucăria ta. Era o Rosetti. Și a costat vreo zece lire.

Tot ce știu am învățat de pe discuri. Să fii capabil să reproduci ceva pe loc, fără toate acele îngrădiri îngrozitoare ale portativului, departe de închisoarea măsurilor, a celor cinci linii.

Eram norocos să am o pereche de pantaloni. Opusul tipului obsedat de modă erau rockerii și motocicliștii. Eu nu eram tocmai încadrabil. Într-un fel, reușeam să stau cu fundu-n două luntri fără să mă lovesc la ouă. Aveam uniforma mea, fie iarnă, fie vară: geacă Wrangler, cămașă violet și pantaloni negri foarte strâmți pe picior. Eram celebru pentru faptul că n-aveam nici o treabă cu frigul, fiindcă nu-mi prea schimbam garderoba. Cât despre droguri, pe atunci încă nu mă apucasem, cu excepția folosirii ocazionale a pilulelor lui Doris pentru dureri menstruale.

Mi-am petrecut toți anii de școală cu gândul c-o să fiu luat în armată. Îmi stătea pe creier – mergeam la școala de artă și apoi în armată. Și deodată, chiar înainte să împlinesc 17 ani, în noiembrie 1960, s-a anunțat că gata, chestia asta s-a anulat definitiv. (Trupa Rolling Stones avea să fie în curând invocată ca unicul motiv pentru care ar trebui reintrodusă obligativitatea serviciului militar.)

Mick (n.r. – Jagger) și cu mine aveam gusturi absolut identice în materie de muzică. Niciodată nu trebuia să întrebăm sau să explicăm. Totul era fără cuvinte.

Acolo, în Beckenham, am început să strângem în jurul nostru prima gășculiță de fani, printre care și Haleema Mohamed, prima mea iubire. De curând, cineva mi-a revândut un jurnal pe care l-am ținut în 1963 – cred că și singurul jurnal pe care l-am ținut vreodată, mai degrabă un jurnal de bord al progresului trupei Stones în acea perioadă de sărăcie cumplită.

Rolling Stones și-a petrecut primul an mutându-se de colo colo, furând mâncare și repetând. Noi plăteam ca să fim Rolling Stones. Locul în care am stat – Mick, Brian și cu mine – în Fulham, pe Edith Grove, numărul 102, era absolut dezgustător. Aproape că ne făcuserăm o meserie din asta, fiindcă aveam foarte puține mijloace ca să-l întreținem. Ne-am mutat în vara anului 1962 și am locuit acolo vreun an, în cea mai rece iarnă din 1740 încoace, după cum o atestă înregistrările, iar șilingii pe care îi băgam în contorul de încălzire, pentru electricitate și gaz, nu erau ușor de obținut. Aveam saltele, dar niciun fel de mobilă, doar un covor ponosit.

Rolling Stones, 1969

Mick s-a schimbat enorm. E suficient să mă gândesc la această perioadă ca să-mi amintesc cu regret legătura strânsă dintre mine și Mick în cadrul grupului, în anii de început ai Rolling Stones.

În aroganța tinereții, ideea de a fi star rock sau pop înseamna o involuție față de spectacolele de blues din cluburi. Pentru scurtă vreme, ni s-a părut dezgustător faptul că ne afundam tot mai adânc în comercial, în ´62 sau ´63. La începuturile sale, Rolling Stones nu și-a dorit decât să fie cea mai șmecheră trupă din Londra. Disprețuiam provincia; ne concentram doar pe Londra. Dar odată ce lumea a început să ne ovaționeze, n-a durat mult până să ne cadă vălul de pe ochi. Deodată ni se deschidea înainte întreaga lume, iar Beatles era dovada. Nu-i chiar ușor să devii celebru.

Când am compus „As Tears Go By”, nu încercam să scriem o piesă pop comercială. Doar că așa ne-a ieșit.

Iată-ne, așadar, fabrică de melodii. Începeam să gândim ca niște compozitori și, odată ce capeți această deprindere, nu te mai dezbari de ea toată viața.

E dificil de reconstituit a doua jumătate a anilor ´60, fiindcă nimeni nu prea înțelegea ce se-ntâmplă. Se așternuse o pâclă specială, aerul era saturat cu o energie de care oamenii nu știau cum să profite. Firește, fiind atât de drogați permanent și experimentând fără încetare, toți, inclusiv eu, aveam niște idei vagi și naive. De genul: „Se schimbă lucrurile”. „Bine, bine, dar cum și în ce sens?” În 1968 factorul politic nu mai putea fi ignorat. Și se-mpuțea treaba. Începea să se lase cu capete sparte. Războiul din Vietnam contribuise din plin la această turnură, deoarece încă de la prima mea vizită în America începuseră recrutările. Din ´64 până în ´66-´67 atitudinea tinerilor americani s-a schimbat drastic.

Am compus „Gimme Shelter” într-o zi cu furtună, în apartamentul lui Robert Fraser de pe Mount Street.

Nu-mi amintesc prea bine când am prizat prima oară heroină. Probabil o fi fost strecurată într-o linie de coca, într-un așa-zis speedball – amestec de coca și smac. Când frecventai cercuri obișnuite cu așa ceva, nici nu știai ce tragi. Aflai mai târziu. „Interesantă marfă aseară. Ce conținea? Aha.” Așa îți intră pe sub piele. Nu-ți amintești nimic, tocmai asta e faza.

Îl dădusem deja pe Brian afară din trupă, cu două sau trei săptămâni înainte să moară. Se ajunsese la capăt de linie și mă dusesem cu Mick în vizită la Ursulețul Winnie. (Brian cumpărase recent Cotchford Farm, care-i aparținuse autorului, A.A. Milne). Nu ne făcea nicio plăcere, dar am mers acolo amândoi și i-am spus: „Hei, Brian… S-a terminat, prietene.”

În perioada aia am avut două tentative de dezintoxicare cu Gram Parsons – ambele eșuate. Am trecut prin atâtea sevraje, că am și uitat numărul. Ajunsesem să mi se pară firească săptămâna aia de iad. Îmi spuneam că face parte din stilul de viață asumat. Dar e suficient să treci prin sevraj o singură dată – sincer, ar trebui să fie de ajuns. În același timp mă simțeam absolut invincibil și mă cam enervam când îmi spunea careva ce-mi face mie bine și ce nu.

(Anii ´70, Coasta de Azur) Uneori luam prânzul la Monte Carlo. Ne opream la taclale cu gașca lui Onassis sau cu a lui Niarchos, proprietarii iahturilor babane. Te așteptai să scoată pistolul în orice moment. De aceea am numit albumul „Exile on Main St.”. Când ne-a venit ideea, am zis c-o să prindă la americani, fiindcă acolo fiecare localitate are strada ei principală. Dar strada noastră principală era această Rivieră. Și ne aflam în exil, așa că suna cât se poate de autentic și exprima tot ce aveam de spus. (…) O ardeam prin zonă; dădeam câte o raită prin Antibes. Mai mergeam și pe la Saint-Tropez să căscăm ochii la gagici.

În afară de „Sister Morphine” și de unele referiri pasagere la cocaină, n-am scris de fapt niciodată cântece despre droguri.

Când presa a prins de veste că Rolling Stones sunt cercetați pentru trafic de heroină, a urmat o întreagă epopee; taina fusese dată în vileag.

Turneul din ´72 a fost numit în fel și chip, cum ar fi turneul Cocaine & Tequila Sunrise, ori Stones Touring Party. S-a creat o întreagă legendă în jurul său.

Mă lăsam de droguri înainte de-a porni la drum cu trupa, dar pe la jumătatea unui turneu lung se găsea careva să-mi dea heroină și mi se trezea din nou apetitul.

Scăpasem ca prin urechile acului de atâtea ori. Arestarea din Fordyce, în timpul turneului din 1975, fusese probabil cea mai periculoasă. Îmi folosisem toate viețile pisicești. N-avea rost să le număr. Și situații-limită – arestări, gloanțe rătăcite și mașini zburând de pe șosea aveau să mai urmeze.

În acea perioadă petrecută în Church Street am bătut recordurile personale în materie de privare de somn, cu ajutorul cocainei Merck – nouă zile la rând fără somn. Încă mai funcționam în a noua zi.

Sesiunile de înregistrare pentru „Some Girls” au avut vânt din pupă încă din clipa când am început repetițiile în studiourile cu formă bizară Pathé Marconi din Paris. Era o renaștere, ceva surprinzător pentru o perioadă așa de întunecată, când se putea ca eu să ajung în pușcărie, iar Stones să se destrame.

Când ești junkie, smacul ți-e pâinea de zi cu zi. Nu prea te mai interesează altceva. Există narcomani care-și tot cresc doza, și de asta ajung la supradoză. Pentru mine, era doar o chestie de întreținere. Ne copiam unii pe alții. Apoi au urmat toate acele momente chinuitoare când era penurie și iubita urla: „Vreau să bag ceva!” „Și eu, dragă, dar trebuie să așteptăm. Să-l așteptăm pe tip. Era cam greu când era criză de heroină. O presiune enormă. Într-o cameră cu toți oamenii ăștia, la mare ananghie, vomitând. Te împiedicai de ei pe jos.

Pot să fiu la fel de îngâmfat ca Mick, și capricios și toate celelalte, dar când ești un junkie nu-ți permiți să faci asta.

Studio 54 era unul dintre locurile preferate ale lui Mick din New York. Nu era pe gustul meu – un club disco strident sau, cum mi se părea pe-atunci, o încăpere plină de poponari în pantaloni scurți care îți fluturau sticlele de șampanie prin față.

Keith Richards și Patti Hansen

Chestia ciudată e că pe Patti Hansen am întâlnit-o prima oară în Studio 54. Mă adăpostisem acolo împreună cu John Phillips ca să scap de Britt Ekland, care se ținea după mine. I se aprinseseră călcâiele. Și, hei, Britt, te iubesc, ești fată bună și toate alea – dulce, sfioasă și modestă –, dar am agenda plină, dacă înțelegi ce vreau să zic. Dar ea nu renunța; mă urmărea prin tot afurisitul ăla de oraș. Așa că am zis: Uite un loc bun să ne ascundem. Studio 54! Era ultimul în care ar fi putut să mă găsească. Și s-a întâmplat să fie tocmai de Sfântul Patrick, în 17 martie, care e și ziua de naștere a lui Patti. Eram în 1979.

Prima oară când am mers în Staten Island ca să cunosc familia lui Patti, eram nedormit de câteva zile. Aveam în mână o sticlă de vodcă sau de Jack Daniel´s și-mi ziceam c-o să intru așa în casă, tra-la-la, nu-i nici o glumă, îl aveți în fața ochilor pe viitorul dumneavoastră ginere. Eram de-a dreptul scandalos.

Marea trădare a lui Mick, pe care îmi vine greu să o iert, o mișcare care a părut aproape special gândită pentru a desființa Rolling Stones, a fost anunțul lui din martie 1987 că va pleca în turneu cu al doilea album solo al său, „Primitive Cool”.

Keith Richards și Mick Jagger, fotografiați de Mario Testino

În cele din urmă, nici Mick, nici eu n-am vândut foarte multe discuri cu albumele noastre solo, fiindcă lumea voia Rolling Stones, ce naiba.

Poate că eu și cu Mick n-om mai fi prieteni – prea multă uzură, prea mult frecuș – dar suntem ca doi frați apropiați, asta e ceva indestructibil. Cum se poate descrie o relație care durează de atâta vreme? Prietenii rămân prieteni. Dar frații se mai și bat.

Când sunt acasă, îmi gătesc singur, de obicei cârnați cu piure de cartofi (n.r. – este lăsată rețeta). Cu unele variațiuni la piure, dar nu cine știe ce. Sau alte meniuri clasice ale bufetului englezesc. Obișnuiesc să mănânc la ore ciudate și singur, obicei care mi se trage din turnee, când mâncam la ore diferite de-ale tuturor celorlalți. Nu mănânc decât când am chef.

În 2007, pe Doris începea să o doboare o lungă suferință. Bert (n.r. – tatăl muzicianului) murise în 2002, dar amintirea lui a fost însuflețită cu câteva săptămâni înainte ca Doris să moară, într-un mare scandal mediatic provocat de un jurnalist care scria că aș fi zis c-am tras pe nas un pic din cenușa tatălui meu, într-o linie de cocaină.

Keith Richards

În timp ce Doris era pe patul de moarte, consiliul municipal din Dartford denumea străzile dintr-un cartier nou, apropiat de vechea noastră casă din Spielman Road – Sympathy Street, Dandelion Row, Ruby Tuesday Drive. Toate astea într-o viață de om. Străzi numite în onoarea noastră, la numai câțiva ani după ce fuseserăm puși la zid.

Doris e cea care mi-a dedicat prima cronică. Îmi amintesc că s-a întors de la muncă. Eu eram în capul scărilor, cântam „Malagueňa”. Ea s-a dus direct în bucătărie, își făcea de lucru cu niște oale și tigăi. A început să fredoneze odată cu mine. Și deodată a apărut în capul scărilor: „Tu erai? Am crezut că-i la radio”.

Rolling Stones, 2016

 

Rolling Stones și-a petrecut primul an mutându-se de colo colo, furând mâncare și repetând. Noi plăteam ca să fim Rolling Stones. Locul în care am stat – Mick, Brian și cu mine – în Fulham, pe Edith Grove, numărul 102, era absolut dezgustător.

17
/09
/12

n. 31.03.1949, Bucureşti Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Actorie, promoţia 1971

17
/09
/12

n. 06.10.1973, Bucureşti Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1997, clasa profesor Ion Cojar

17
/09
/12

n. 5 august 1938, Răsuceni, judeţul Ilfov Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti in 1960, la clasa profesorului A. Pop Marţian.

17
/09
/12

n. 28.10.1970, Bucureşti Academia de Teatru şi Film, promoţia 1996, clasa profesor Florin Zamfirescu, Doru Ana

17
/09
/12

n. 14.12.1918, satul Gălbeni, judeţul Bacău 1937-1938: studiază Dreptul şi Filosofia la Bucureşti Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, profesoară Lucia Sturdza Bulandra Director al Teatrului Naţional Bucureşti: 1969 - 1990

17
/09
/12

n. 31.01.1979, Bucureşti Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti, secţia Actorie, clasa profesor Sanda Manu (primii doi ani) şi Ion Cojar - promoţia 2003 Workshop „Măştile Commediei dell`Arte" cu Ferruccio Soleri la TNB - Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava" (24 noiembrie - 8 decembrie), 2006

17
/09
/12

n. 16 septembrie 1982 Facultatea de Actorie UNATC la clasa prof. Gelu Colceag

17
/09
/12

n. 6 noiembrie 1949, Bistrița Năsăud 1968 - 1969 - Facultatea de Filologie (Secția Limbi romanice și clasice). În aceeași perioadă începe activitatea la teatrul studențesc "Podul" I.A.T.C. (1969 - 1973) Doctoratul în Istoria Teatrului(1999), sub conducerea prof. univ. Ileana Berlogea, în cadrul UATC

17
/09
/12

n. 29 ianuarie 1962, București A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, actualul UNATC și a terminat studiile în promoția 1984, la clasa prof. Sanda Manu.

17
/09
/12

n. 06.08.1972, Câmpina Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Actorie, promoţia 1998, clasa profesor Grigore Gonţa

17
/09
/12

n. 21 august 1953 În 1978 a absolvit IATC I.L.Caragiale Bucuresti, la clasa Marin Moraru, Adriana Popovici. În acelasi an obtine Premiul pentru debut la Festivalul de teatru de la Piatra Neamt.

17
/09
/12

28.06.1956, Săcele Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1986, clasa profesor universitar Ion Cojar

17
/09
/12

n. 04/05/1977 Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica "I. L. Caragiale" Bucuresti, Facultatea Actorie WebSite: www.cristianaraduta.ro culoare par: blond; culoare ochi: caprui; inaltime: 1,70 cm; greutate: 52 kg