Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc…
Un articol de Monica Andronescu|29 martie 2019
Pentru că…
…spectacolul „Richard al III-lea” de W. Shakespeare, pus în scenă la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, semnat de Andrei Șerban, regizor asociat Daniela Dima, este o montare care-și propune, absolut evident, să miște munții din loc. Să răstoarne guverne, să scrie istorie, și nu e vorba doar de istoria teatrului, ci să scrie istorie la propriu, să însemne azi ceea ce a însemnat „Tragedia antică” imediat după Revoluție… Să aibă azi, în anul 2019, aceeași forță pe care a avut-o celebrul spectacol interzis al lui Lucian Pintilie, „Revizorul”… Dar nu, nu pentru că e un spectacol politic va rămâne acest „Richard al III-lea” în istoria teatrului. Și asta pentru că e o diferență copleșitoare în primul rând în ceea ce privește reacția și așteptările publicului…, azi când publicul e atât de blazat. Intenția lui Andrei Șerban, declarată public, a fost să atace virulent clasa politică din România, și nu doar din România. Intenția lui a fost să creeze un spectacol care să fie o lecție usturătoare, să trezească minți și conștiințe, să strecoare nu doar „șopârle”, ca în vremea comunismului, ci scene întregi în care să arate adevărul… Numai că astăzi, într-o perioadă în care se poate spune orice, într-o societate în care spectacolul, în diversele lui forme, e mai puternic ca oricând, într-o lume în care mass-media toacă zilnic aceleași subiecte și nimic nu se clintește, un spectacol care să vrea să zguduie clasa politică nu poate avea nici pe departe același impact pe care l-a avut „Revizorul” lui Lucian Pintilie, de altfel imediat interzis de teama valului de reacții pe care l-ar fi putut crea. Nu, „Richard al III-lea” nu va fi interzis, slavă Domnului! Însă pentru intenția lui, spectacolul rămâne una dintre cele mai interesante propuneri și, cu siguranță, merită văzut chiar și pentru intenția lui donquijotescă. Și pentru că, în fond, își transcende propria intenție.
Pentru că…
… deși își propune să fie un spectacol politic, „Richard al III-lea” este înainte de toate o impecabilă construcție artistică și e aproape păcat că e marketat altfel. Că orice spectacol bine făcut își reflectă epoca, așa cum o spunea acum peste 400 de ani, cu alte cuvinte, autorul textului ales de Andrei Șerban, e o condiție sine qua non a oricărei opere de artă. Și asta e valabil mai ales în teatru. Iar în cazul acestei montări se simte puternic valul de sânge tulburat care curge prin „venele” acestei societăți bolnave, dar nu mai bolnave ca în alte perioade. Marele merit al montării de la Bulandra este că surprinde superb pulsul lumii în care s-a născut și că e mult mai mult decât un simplu spectacol militant. Marele merit este că e o construcție regizorală în același timp de mare rafinament și de o mare forță. Printr-o poveste de acum patru secole, regizorul atinge corzi sensibile ale lumii de azi și accentuează sau chiar introduce scene, așa cum este deschiderea părții a doua a spectacolului, în care vrea să șocheze sau să trezească la luptă… Însă dincolo de aceste scene aproape brutale prin mesaj, rămâne superba, impecabila construcție a unui personaj demonic, ce pune mâna pe putere, un personaj dominat de propriile slăbiciuni, un personaj cu multe fețe și cu multe traume, un personaj neiubit și pe care neiubirea l-a transformat în monstru…
Pentru că…
…spectacolul beneficiază de o inteligentă adaptare a textului, semnată de Daniela Dima, în același timp regizor asociat, o adaptare care permite o lectură contemporană, extrem de actuală. O lectură actuală pentru care Andrei Șerban, care semnează și decorul, avându-l consultant pe Octavian Neculai, construiește un spațiu dominat de un schelet metalic, un spațiu rece, în care luminile controlează stări de spirit, în care „demonul” cu sensibilități umane, așa cum e creat Richard, se ascunde și se dezvăluie în același timp, un spațiu modern și în același timp atemporal, completat interesant de costumele create de Fruzsina Nagy, dintre care cele mai puternice sunt costumele lui Richard, atât de concret autocaracterizante. O lectură actuală care servește foarte bine interpretările tuturor actorilor din distribuție.
Pentru că…
…spectacolul are în centru construcții actoricești impecabile, întâi rolul titular în care se poate spune că Marius Manole se întoarce… Iar extraordinara pendulare între traumă și dorința de putere distructivă, teribila forță malefică, ascunsă într-un trup diform, diformitatea fizică și psihică, frică înfiorătoare de moarte, de singurătate, de neputință, pe toate le surprinde impecabil interpretarea lui Marius Manole, în, poate, cel mai complex și mai puternic rol din cariera lui. Contorsionat și bântuit de propriile spaime, de toată neiubirea pe care a acumulat-o încă de la naștere, când mama l-a respins, de toate privirile care s-au abătut cu milă sau dezgust asupra diformității lui, Richard al lui Marius Manole ia chipul unui demon chinuit, care umblă prin viață și ucide cu sânge rece încercând să-și înece neputința și să-și așeze coroana pe cap. Râde diabolic, se mișcă diabolic, în priviri are sclipiri de nebunie diabolică, iar frumusețea acestei interpretări este că surprinde exact faptul că Richard e perfect îndreptățit la toate aceste mișcări diabolice. E monstrul pe care-l iubești și-l înțelegi. Vrei să se sfârșească tot acest calvar al guvernării lui și, în același timp, atunci când moare, cerând un cal în schimbul regatului, atunci când îl vezi alergând prin scenă fragil, purtând un fel de pamperși uriași, o ființă nu imperfectă, ci greșită, un eșec al naturii, atunci când îi vezi slăbiciunile, empatizezi cu el. Excelentă este și interpretarea lui George Ivașcu, în fiecare dintre roluri, Regele Eduard al IV-lea, Un ucigaș, călugărul și Lordul Primar al Londrei, zone cu totul diferite de creație, pe care le controlează impecabil, cu o doză de cinism ce le traversează pe toate, mai ales când vine vorba de rolul Primarului. La fel, interesanta interpretare a lui Cornel Scripcaru, distribuit în Regina Margaret și în copilul Eduard și, desigur, în rolul Shakespeare, în bucata de extratext în care Andrei Șerban forțează puțin istoria și îl pune pe misteriosul dramaturg să facă parte din grupul „#rezist” și să „scrie” câteva replici la comandă, anti-guvernarea actuală. Rodica Lazăr și Alexandra Fasolă, în rolurile Regina Elisabeta și Lady Anne, creează două personaje atipice, cu un picior în lumea lui Shakespeare și cu unul în epoca noastră, amândouă inteligent construite, cu un amestec de forță și delicatețe pe care fiecare, pe rând, încearcă să i-l opună lui Richard, fără succes. De altfel, întreaga distribuție funcționează impecabil, fiecare are momente bine definite, cu o notă în plus pentru Catinca Maria Nistor, o tânără actriță cu personalitate și aplomb.
Pentru că…
…„Richard al III-lea” răspunde în mod subtil la întrebarea „De ce merg la teatru?”. E genul de creație care, deși țintește (și-mi asum s-o spun că aproape în defavoarea lui) un plan orizontal, politica dâmbovițeană descifrată prin textul lui Shakespeare, în fond, structura e mult superioară acestei intenții de suprafață pe care o transcende. În cele aproape patru ore de spectacol, Andrei Șerban ridică un edificiu prin care, e evident, vrea să pună lumii oglinda în față. Și uneori i-o apropie atât de tare, încât lumea se sperie și aproape că închide ochii și nu mai vrea să-și vadă trăsăturile… Un monstru care se ascunde în fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică. La final, pe de o parte iei cu tine ca pe o dureroasă antifrază versurile melodiei „Time Is On My Side”, atât de puternică în context, cântată de întreaga distribuție, un moment tulburător, penetrant, cutremurător, care într-un mod atât de subtil sabotează însăși ideea de spectacol militant cu care defilează spectacolul, pentru că, vorbește, nu-i așa, atât de trist și inteligent despre efemeritatea oricărei forme de putere. Iar pe de altă parte, iei cu tine ideea esențială, și anume că spectacolul lui Andrei Șerban surprinde esența naturii umane și vorbește despre slăbiciuni și traume. Și despre mici istorii care se repetă în roata mare a istoriei în care, în fond, nimic nu e nou sub soare. Și atunci ce rost are să încercăm să mutăm munții din loc, când, de fapt, totul trebuie trăit până la capăt, până își găsește un firesc nou început…
