5 motive să vezi un spectacol de 5 stele: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”
https://www.ziarulmetropolis.ro/5-motive-sa-vezi-un-spectacol-de-5-stele-zbor-deasupra-unui-cuib-de-cuci/

Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc…

Un articol de Monica Andronescu|28 Noiembrie 2018

1

Pentru că…

…spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, după romanul lui Ken Kesey, pus în scenă la Teatrul Metropolis din București, este semnat de Victor Ioan Frunză, unul dintre cei mai valoroși creatori ai momentului. Într-o lume teatrală fărâmițată și în care lucrurile se fac cel mai adesea pe repede înainte, iar asta se vede de obicei în spectacole, într-o lume teatrală în care ideea de trupă – cu puține, foarte puține excepții – aproape că nu mai funcționează, în care lipsesc programele regizorale și programele repertoriale, trupa lui Victor Ioan Frunză rămâne o rara avis. Fenomenul este unic în teatrul românesc al momentului atât prin structură, cât și prin spectacolele pe care le produce. Victor Ioan Frunză alege texte capodoperă și le oferă publicului într-o formă artistică impecabilă. Victor Ioan Frunză crede în ideea de trupă și ceea ce a construit în ultimii ani este cea mai coerentă și puternică structură din teatrul românesc. Care permite apariția capodoperei. Iar „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este un spectacol-capodoperă.

2

Pentru că…

…„Zbor deasupra unui cuib de cuci” spune o poveste superbă despre libertate, extraordinar construită regizoral. Așa cum este pusă în scenă de Victor Ioan Frunză, își păstrează pe deplin forța și frumusețea, îmbibându-se în același timp de seva unei noi epoci, despre problemele căreia vorbește subtil, căutând în permanență straturile mai profunde. Este vorba despre zborul frânt, e vorba despre refuzul robotizării, în orice societate care se străduiește să robotizeze individul, orice ar însemna asta. Este o poveste despre lupta contra mașinăriei… Mașinăria care ne conduce viețile cu mecanisme subtile – subtil construite și sugerate de regia lui Victor Ioan Frunză, care surprinde impecabil esența unui lumi absurde, creând în același timp o poveste teribil de emoționantă, un spectacol care te marchează pentru luni întregi, cu o distribuție aleasă impecabil, un spectacol viu, tulburător și puternic, căruia nu i te poți sustrage, un spectacol magnetic. Pur și simplu magnetic. cu momente care creează o formă de catharsis de care prea rar ai parte în teatrul contemporan.

Precum finalul… finalul e una din acele scene care te bântuie mult timp, zile și nopți, și probabil ani. În spatele uneia dintre ferestrele vechi de spital, cu multe ochiuri de geam, dincolo de plasa de sârmă care le îngrădește universul, se vede dispozitivul medical pentru operație… McMurphy este adus legat pe targă, în timp ce cântă în gura mare, cutremurător, „Hello, darkness, my old friend…”.

3

Pentru că…

…Veți descoperi una dintre cele mai mari performanțe actoricești din teatrul românesc. Andrei Huțuleac, „nebunul” rebel, în rolul lui Randle McMurphy… O creație atât de rară, atât de puternică, atât de profundă. Aterizat pe această planetă numită spitalul de psihiatrie, McMurphy, cel bolnav de libertate, se trezește dintr-odată într-un univers dominat de frică. Tânăr, frumos și rebel, plin de viață și de pofta de a trăi, se va simți pentru prima dată responsabil în acest nou spațiu – responsabil, într-un mod straniu, ca și cum ar simți brusc că de pofta lui de viață i-ar putea contamina și pe ceilalți. Intră în scenă aducând cu el viața, tumultul, „nebunia”, poartă un tricou pe care scrie „Orgasm Donor” și are o zgârietură adâncă pe obraz și o lumină extraordinară în ochi, cu care simți c-ar putea pârjoli lumea. Și arde de la prima și până la ultima scenă, are umor și în același timp o tristețe metafizică, aceeași tristețe metafizică pe care i-o simți și-n alte roluri și care s-a transformat deja în stilul lui. Cântă live, se joacă în permanență pe linia fragilă dintre comic și tragic, e vulcanic și, în același timp, copilăros. E un „nebun” frumos, care trăiește și moare pentru o idee. Andrei Huțuleac îl construiește pe McMurphy ca pe un rebel, cu umor, cu sclipiri permanente de ironie în priviri, cu un zâmbet de Don Quijote, dar care știe că se bate cu morile de vânt, seducător, liber, bolnav de viață și de libertate și chinuit de un ceva autodistructiv, ca un erou tragic…

4

Pentru că…

…spectacolul este jucat de o trupă de actori care funcționează impecabil de la primul până la ultimul, ceea ce influențează perfect calitatea actului artistic. Dale Harding, tânărul cultivat, cu preferințe homosexuale, este interpretat cu un umor nebun și teribil de trist de Sorin Miron și, în același timp, cu o extraordinară  inteligență a detaliului, cu modificări de dispoziție, cu priviri și gesturi în care se observă o înțelegere superioară a lumii; Scanlon, un tânăr care vrea să construiască o bombă și să arunce lumea în aer, interpretat de Codrin Boldea; Cheswick, cel ușor agitat, cu gesturi deplasate, cu zâmbet permanent, mereu în defensivă, interpretat cu inteligența și intuiția lui scenice bine-cunoscute de Adrian Nicolae; Martini, cel care „vede” lucruri, ușor desprins de realitate, interpretat de George Costin, o excelentă creație, ca o bijuterie în miniatură; și… Billy Bibbit, tânărul bâlbâit, cu un teribil complex matern, alimentat de sora Ratched, interpretat de Voicu Aaniței, o adevărată revelație… Apoi, un tânăr lobotomizat, excelent jucat de Carol Ionescu, care, deși nu spune decât o singură replică tot spectacolul, rămâne una dintre cele mai puternice prezențe din scenă, și un șef de trib indian, șeful Bromden, diagnosticat cu catatonie, interpretat de Alin Florea. Și peste toate… dominator, spiritul asistentei-șefe Ratchid, secondată de Dr. Spivey, cel mereu neatent, cu gândurile în altă parte, interpretat cu aplomb și cu umor de Alexandru Pavel. În rolul asistentei Ratchid, Victor Ioan Frunză le distribuie pe Nicoleta Hâncu și pe Corina Moise. Două creații total diferite și cu implicații diferite asupra spectacolului. În timp ce Ratchid a Corinei Moise este rece, cu un zâmbet criminal, permanent afișat, cu o falsă empatie, care ascunde o cruzime altminteri greu de disimulat și care-ți îngheață sângele în vene, Ratchid a Nicoletei Hâncu este complet diferită. Deși nu mai puțin crudă în esență, felul în care-și creează rolul, cel puțin până la un punct, e un amestec de empatie și căldură umană ce te pot induce în eroare.

5

Pentru că…

…scenografa Adriana Grand creează un spațiu perfect pentru povestea celebră din spitalul de psihiatrie – un spațiu rece, metalic, unde arde tot timpul o lumină rece de neon alb și prin geamurile căruia se văd lumea de afară, parcul, verdeața, cerul, la care ei, cei dinăuntru, nu au acces. Aici, în acest univers în care nu e loc decât pentru medicația zilnică, pentru o muzică repetitivă, chinuitor de repetitivă, robotizantă, aici, în acest mic univers în care lumea nu există, unde fundalul e dominat de uși din sârmă care se închid cu lacăte mari, unde televizorul la care nu se pot uita decât un timp limitat, e îngrădit și el de sârmă… aici e plin de oameni legumizați și pe care sistemul se străduiește să-i robotizeze și să-i redea societății cu personalitățile cât mai distruse și mai bine uniformizate. În spate, se vede „sala de operații”, teribilă, angoasantă, din altă lume, rece, metalică. Acel loc despre care simți că face diferența între viață și moarte, între înăuntru și afară, între sclavie și libertate. Asta e lumea pe care o creează Adriana Grand…

Foto: Adriana Grand

Aceasta nu este o cronică de teatru, ci o încercare de evidențiere a unor spectacole care sunt, în opinia noastră, cele mai interesante în momentul de față.

10
/01
/19

„Pădurea spânzuraţilor”, premiera spectacolului inspirat de romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim la Teatrul Naţional din Bucureşti, a făcut din Teatru o voce autentică şi originală în ansamblul celor care au interpretat în anul care tocmai s-a încheiat o partitură complicată, a Centenarului Marii Uniri.

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

20
/12
/18

Ce merită să păstreze memoria cinefilă și istoria cinema-ului din anul 2018? Am făcut o listă, inevitabil subiectivă, a celor mai ambițioase și mai reușite filme văzute în acest an. Filme de mari autori: de la Lars von Trier, Alfonso Cuarón sau Steven Spielberg, până la Chang-dong Lee sau Hirokazu Koreeda.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

22
/11
/18

DANS PRINTRE CUVINTE Deschizi televizorul şi eşti bombardat cu o limbă română de multe ori aproximativă, citeşti ce-a mai rămas din presa scrisă şi se întâmplă acelaşi lucru. Iar pe reţelele de socializare e jale. Cui îi mai pasă azi, în secolul vitezei, de gramatică? Ziarul Metropolis îţi propune un joc nou de gramatică, fără să te scoată la tablă…

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

24
/10
/18

TURISM CULTURAL Știam despre războiul de la Sarajevo din documentare, din filme, din presă. Imaginile cu clădiri în flăcări, cu oameni disperați, agățați de ziduri, cu bombe care explodează în plină stradă, cu oameni care suferă atroce, existau undeva în memoria mea de adolescentă, bine și adânc îngropate.

Page 1 of 1012345...10...Last »