Proiectat în premieră mondială în deschiderea oficială a celei de-a 15-a ediţii a TIFF-ului clujean, „6,9 pe scara Richter”, noua comedie cu momente onirice şi muzicale (!) a lui Nae Caranfil, are şanse să rămână drept unul din cele mai excentrice filme din istoria cinematografiei române.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 mai 2016
După producţia internaţională, mai curând dezamăgitoare, „Closer to the Moon” de acum doi ani, Nae Caranfil revine cu „6,9 pe scara Richter”, o comedie de mare public, surprinzătoare, revigorantă, plină de fantezie şi burlesc.
Deşi nu lipsit de scăpări şi de unele derapaje stridente spre vulgaritate sau prost-gust, este, totuşi, cel mai extravagant film al lui Nae Caranfil. Începe mai greu, mai puţin convingător, însă îşi tot calibrează tonul pe parcurs şi oferă în cele din urmă unul din cele mai exuberante finaluri din întreaga istorie a filmului românesc.
„6,9 pe scara Richter” se înscrie, asumat, în tradiţia unui cinema popular inteligent, făcut pentru a distra, a seduce şi a transpune publicul într-o lume pronunţat ficţională, de vis. Şi, judecând după reacţia predominant entuziastă a unei bune părţi a celor câtorva mii de oameni care l-au văzut în Piaţa Unirii din Cluj, Nae Caranfil îşi atinge ţinta, chiar dacă se simt uneori note false, iar umorul nu este întotdeauna foarte rafinat (nici la nivel de replici, nici la nivel de mizanscenă sau montaj).
Pare că odată cu formele radicale pe care le-au asumat câţiva autori ai Noului Cinema Românesc în ultimii ani, Nae Caranfil, singurul creator cu adevărat important al unei estetici alternative la realismul Noul Val (încă de când acesta nici nu exista), forţează la rândul său – însă în direcţia opusă, a imaginarului – şi îşi asumă riscul unei mai mari libertăţi (el i-a mulţumit de altfel, de pe scenă, lui Cristian Mungiu, producător al filmului, pentru libertatea totală şi necondiţionată pe care i-a oferit-o).
Filmul reia o serie de mărci uşor de recunoscut ale lui Nae Caranfil. Cea mai importantă – prezenţa protagonistului naiv, aerian, indecis, din perspectiva căruia este redată povestea. Eternul alter-ego visător al regizorului-scenarist – un personaj care trece, sub diverse forme diferite şi în interpretarea a diferiţi actori, de la un film la altul.
În acest caz, este vorba de un actoraş de teatru (Laurenţiu Bănescu, bine ales) din Bucureşti, prins între o relaţie dificilă cu o soţie geloasă şi cam depresivă (Maria Obretin), un bărbat afemeiat mai în vârstă, fost aviator, care apare pe neaşteptate şi pretinde că este tatăl său (Teo Corban), un rol într-un spectacol-musical (o adaptare modernă a poveştii lui Orfeu şi Euridice) şi obsesia unui mare cutremur. Teama de cutremur este transpusă prin câteva momente onirice şi suprarealiste spectaculoase, nu lipsite de virtuozitate, deşi uşor repetitive.
Nae Caranfil struneşte bine acest amestec de registre diferite şi de piste narative multiple, folosite ca surse de umor – când strălucitor, când mai puţin inspirat.
Mare iubitor de filme şi paseist declarat, Nae Caranfil omogiază cu voluptate un cinema astăzi dispărut sau considerat desuet, ai cărui reprezentanţi notorii, citaţi insistent în „6,9 pe scara Richter”, au fost autori precum Billy Wilder sau Bob Fosse.
„6,9 pe scare Richter” a fost proiectat, într-o variantă încă de lucru, în deschiderea celei de-a 15 ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania de la Cluj şi va intra în cinematografe la toamnă.
„6,9 pe scara Richter”, România, 2016
Scenariu şi Regie: Nae Caranfil
Distribuţie: Laurenţiu Bănescu, Maria Obretin, Teo Corban, Simona Arsu
