7 amintiri despre Mihai Eminescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/7-amintiri-despre-mihai-eminescu/

O revizitare a biografiei eminesciene prin intermediul fragmentelor de amintiri lăsate de 7 dintre aceia care l-au cunoscut îndeaproape pe poet, precum Ioan Slavici sau I. L. Caragiale.

Un articol de Alina Vîlcan|15 ianuarie 2020

Teodor Ștefanelli: Eminescu ne vorbea adese în clasă (n.r.: în anii de școală de la Cernăuți, unde Ștefanelli l-a cunoscut pe Eminescu) și noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea românește mai corect decât noi, și se ferea și de așa-numitele expresii pumnuliste care prinseseră rădăcină între studenți. Pe lângă aceasta avea și un dar deosebit pentru a istorisi!

Poate că și împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi bucovinenii țineam atât de mult la Eminescu și că Aron Pumnul îl trata cu deosebită bunăvoință și-l lua ades la sine.

Odată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărți pentru istoria românilor, și el îmi răspunse că nu are cărți de școală, dar are alte cărți vechi în care află ce-i trebuie. („Amintiri despre Eminescu”)

Ștefan Cacoveanu: Nu vorbea despre sine și lucrurile lui niciodată. Să fi scris ceva cât am stat în Blaj împreună nu știu. Avut-a cărți cu sine și ce fel de cărți? Nu știu; căci calibalâcul, puțin cât va fi avut, îl lăsase, așa mi se pare, la gazda unde trăsese mai întâi când venise la Blaj.

Afară de limba germană știa puțină gramatică franceză, dar nu cetea, nici nu vorbea într-această limbă. Cât va fi știut din limbile și literaturile clasice n-am luat seama. Pe teren literar mi-aduc aminte că nime din noi nu putea ținea cu dânsul, deși noi purtam pretențioasele stiluri de sextani, septimani, octavani și maturizanți, vezi doamne, și această împrejurare ne jena puțin, mai cu seamă că dânsul, în hăinuțele lui rele și nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani (…). („Eminescu la Blaj”)

I. L. Caragiale: Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și cea mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prieteni, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a dreptul „dezgust”. („Ironie”)

Ioan Slavici: El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată nu a dat pe față bucuria izvorâtă din propriile sale mulțumiri. Flămând, zdrențuit, lipsit de adăpost și răbdând de ger, el era același om senin și vecinic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alții, care după părerea lui nu puteau să găsească în sine înșiși mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieții e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie și să fii nevoit a căuta afară din tine compensațiuni pentru munca grea a viețuirii.” Lui nu-i trebuiau nici bogății, nici pozițiune, nici trecere în societate, căci se simțea fericit și fără de ele, și din acest simțământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulți și nemărginitul lui dispreț față de cei ce-și petrec viața în flecării ori sporesc durerile omenești. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, și noi, care-l știm în toate amănuntele vieții lui, am rămas adeseori uimiți de firea lui îngăduitoare față cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâți. Disprețul lui se vedea însă pe față fără de nici o teamă și adeseori și fără de milă și mai ales aceasta făcea pe mulți să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înțelesul comun al cuvântului, încă mai puțin a fost vanitos ori stăpânit de ambițiune: pornirea lui covârșitoare era amorul propriu și nimic nu era în el mai presus de simțământul de dignitate.

– Ceea ce li se putea ierta altora, zicea el adeseori, nu pot să-mi permit eu. („Eminescu-Omul”, în „Amintiri”)

Iacob Negruzzi: În anii tinereții pe când boala nu începuse încă a altera caracterul său, Eminescu era omul cel mai simpatic, cu natura sa impersonală, vocea sa cea melodioasă, și zâmbetul său cel blând. Pe atunci numai un mic cerc de prieteni, mai ales din „Junimea”, recunoștea strălucitul său talent. Restul publicului și în special scriitorii din București, mai ales Hasdeu, îl lua în râs ca pe un autor cu pretenții și lipsit de orice merite literare. Dar prin o dreaptă întoarcere a lucrurilor totul s-a schimbat mai târziu. Tinerii de prin școli începură să găsească tot mai mare plăcere în citirea poeziilor lui Eminescu, până când întreaga generație mai nouă fu cuprinsă de entuziasm pentru nenorocitul poet care a avut un sfârșit atât de jalnic. Eminescu, cunoscut în mod imperfect de noi contemporanii ce ni-l reînfățoșăm din amintiri răzlețe, va fi mai bine pătruns de generațiile viitoare, a căror judecată, neîntunecată prin fapte fără însemnătate, va putea mai ușor cuprinde în întregul ei puternica lui personalitate. („Eminescu”, în „Amintiri din Junimea”)

Mite Kremnitz: Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatec în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. De altminteri nu-i adresai nici un cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreo atenție. Stimulat de cumnatul meu (n.r.: Titu Maiorescu), vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult. („Amintiri fugare despre M. Eminescu”)

Alexandru Vlahuță: Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărți multe tixite pe nouă polițe mari, ca de vro patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colț, în alt colț un cufăr vechi; pe păreți, nici o cadră. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoștea din copilărie, își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei. Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul negru, undulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid, la față cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă. („Amintiri despre Eminescu”, 1889)

Sursa: „Amintiri despre Eminescu”, Editura Junimea, 1971

Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și cea mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult. (I. L. Caragiale)

09
/04
/20

Cărțile sunt deschise tot timpul. E loc în ele pentru toți și e loc în ele de joacă, de plimbare, de explorat. Ne duc, cu viteza gândului, unde nu ne duce nici bicicleta, nici trenul, nici avionul: în lumi care seamănă cu cea în care trăim sau în lumi fantastice, din trecut sau din viitor, într-o aventură a minții care face ca pereții și acoperișurile, și tot ce ne ține pe loc, să dispară.

07
/04
/20

Consiliul Director al Asociației Editorilor din România a luat act, în ședința on-line din 06 aprilie 2020, de anunțul Președintelui României cu privire la prelungirea stării de urgență pentru încă 30 de zile, până la jumătatea lunii mai 2020.

03
/04
/20

Despre povești, copilărie, literatură, femei, război, amintiri din kibbutz și alte întâmplări, în 25 de destăinuiri ale scriitorului israelian Amos Oz, consemnate de Shira Hadad în volumul de convorbiri „Din ce este făcut un măr?” (Editura Humanitas Fiction, 2020).

31
/03
/20

Premiile Radio România Cultural, care ar fi trebuit să fie decernate în cadrul unei gale programată inițial să aibă loc pe scena Teatrului Odeon, au fost anunțate, luni, 30 martie 2020, în cadrul unei ediții speciale a emisiunii GPS Cultural.

30
/03
/20

Ce mai citim în aceste zile? Ziarul Metropolis vă recomandă „Prăbușirea”, de F. Scott Fitzgerald. Publicată de Editura Polirom, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, este una dintre cele mai captivante cărți apărute recent în limba română.

26
/03
/20

Cartea “Izgoniții” a fost publicată anul trecut la Polirom. Ea vine după “Sectanții” și “Bandiții”, împreună formând o trilogie a marginalilor unică în literatura română. A scris-o Vasile Ernu.

23
/03
/20

Ne-am întors la o carte clasică – “I.L. Caragiale despre lume, artă și neamul românesc”, antologie de Dan C. Mihăilescu, publicată la Editura Humanitas încă din 1994 (și republicată în 2012). Să vedem, deci, ce mai vedea Nenea al nostru la noi.