Una dintre noile apariţii editoriale de la Editura Humanitas, „Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor”, îi aduce faţă în faţă pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Volumul este disponibil în librării din 11 noiembrie.
Un articol de Liliana Matei|26 octombrie 2020
Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oamenilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?
În acest nou volum regăsim zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate, din care publicăm un fragment în avanpremieră!
Despre destin (fragment)
Gabriel Liiceanu:
Dragă Andrei,
Știu că ai să râzi, dar iată la ce m-am gândit. Dacă oamenii de știință se zbat de câteva secole să afle care este originea vieții, de ce nu s-ar zbate și filozofii să dea o definiție convenabilă a destinului? Așa cum în cazul originii vieții a învins ipoteza Oparin-Haldane, de ce n-ar învinge în cazul destinului ipoteza Pleșu-Liiceanu? Însă o ipoteză nu poate fi confirmată decât în urma unor experimente.
Or, în cazul nostru și al destinului, ipotezele ar urma să fie validate de-abia când se vor face experimente pe deplin edificatoare despre lumea-de-dincolo. Cum între noi doi, tu ești cel pasionat de știința intervalelor și a lui „dincolo”, așadar specialistul în „transcendent”, firesc ar fi ca tu să le transmiți pământenilor, la timpul potrivit, cum stau cu adevărat lucrurile.
(Sper să nu te superi dacă, din când în când, am să-ți mai bag câte un băț prin gardul transcendenței.)
Andrei Pleșu:
Dragă prietene,
Înainte de a ne cufunda în tema destinului, lasă-mă să observ că avem de partea noastră acea complementaritate de care amândoi suntem conștienți. Pe noi doi, diferențele ne fac solidari și afectuoși. Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă „cădere pe gânduri”, dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat. Nu aspir nici la valabilitatea de manual a „ipotezei Oparin-Haldane” în problema originii vieții, luând-o ca model pentru o posibilă „ipoteză Liiceanu-Pleșu” în problema destinului (n-am competența de a stabili care dintre noi ar fi Oparin și care Haldane…). Zic mersi dacă vom reuși să provocăm un pic de neliniște și un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc.
(Mă ameninți că, din când în când, ai „să-mi bagi câte un băț prin gardul transcendenței”, pe care o invoc prea des. Răspuns: o să vezi tu pe naiba, când transcendența o să-și bage și ea bățul prin și peste gardul imanenței tale!)
Foto: TVR
