Secţia Germană arată forţă de creaţie şi zero compromis artistic prin spectacolele pe care le propune anul acesta în repertoriul Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu.
Un articol de Dan Boicea|30 martie 2023
Prezentate într-o microstagiune, la finalul lunii trecute, spectacolele „antigona. un recviem“, „Cameristele“ și „Macbeth“ invită publicul într-o conversație teatrală care activează multe dintre temele predominante în societatea contemporană: tirania, războiul, toleranța, inechitățile sociale.
Aceste spectacole arată nu doar că au personalitate și originalitate la nivel individual, ci, privite consecutiv, se completează fericit în cadrul unei strategii repertoriale viguroase care spune ceva despre ambițiile unei secții care încearcă să-și impună valoarea, viziunea și formele ei de expresie văzute ca elemente de diferențiere în raport cu alte propuneri artistice ale teatrelor românești sau ale comunităților etnice.
„antigona. un recviem“ de Thomas Köck, după „Antigona” de Sofocle, regia Florin Vidamski
Cea mai recentă premieră a Secției Germane, în regia lui Florin Vidamski, aduce publicul pe scenă pentru o experiență imersivă, trăită la jumătate de metru de actori. Jucat în limba germană, cu subtitrare în română și engleză, spectacolul este un vertij al sentimentelor care intră în conflict, un duel al raționamentelor, dar, până la urmă, un apel la empatie și umanitate. Prins în arena discursurilor corozive, publicul este tot timpul stimulat de dinamica personajelor, care funcționează ca un râu care își schimbă mereu cursul printre spațiile lăsate goale între rânduri.
Ce facem cu cadavrele care au apărut pe țărmurile Tebei? Ce facem cu morții care apar în urma acțiunilor noastre nesăbuite? Ai cui sunt morții? A cui e vina? De ce ne încăpățânăm să credem că morții sunt anonimi? De ce vrem să le uităm numele, să uităm că au fost oameni cu suflet distinct și să le înecăm amintirea într-o statistică? Cum luptăm cu propria abrutizare? De ce nu putem sparge nici în 2000 de ani zidul inexpugnabil al politicii, de ce ne lăsăm mereu amăgiți de vorbe goale și nu putem ajunge la adevăr? Sunt întrebări puternice lansate de o echipă sudată, bine condusă prin tot acest labirint al nuanțelor, de regizorul Florin Vidamski.
„Cameristele“ după Jean Genet, în regia lui Hunor Horváth
Entertainment cu încărcătură burlescă, conectat la teatrul absurd, jucat cu dezinvoltură și talent, un adevărat exercițiu de dezinhibiție și creativitate, un carusel al emoțiilor, al umorului și al creativității pe scenă, spectacolul „Cameristele“ îl impune pe Hunor Horváth ca pe un regizor imprevizibil, care înlătură cu finețe straturile dense ale fricii personajelor lui Jean Genet, pentru a arăta, sub puterea a zeci de reflectoare, profunzimea, adevărul și emoția pură.
Adevărată demonstrație de virtuozitate artistică, cu partituri grele, recompensate cu multă generozitate de aplauzele publicului, spectacolul e viu și are un ritm pe care și-l ia, atât din muzica live a trupei RakLap, cât și din disperarea unor personaje aflate pe muchia apocalipsei personale. Actorii Yannick Becker, Benedikt Häfner și Daniel Bucher fac roluri memorabile, înțelegând structura personajelor lor, îngroșând tușe, dar și umanizându-le la momentul potrivit și oferind un spectacol al fragilității și al delicateții umane.
Regizorul Hunor Horváth oferă un spectacol ludic, echilibrat între extravaganțe audio-vizuale și momente construite atent, în care se acumulează multă tensiune emoțională, sparge monotonia prin muzică live și cancan și lasă timp pentru aglutinarea unui manifest despre toleranță, acceptare, egalitate și moralitate, dedicat ghinioniștilor născuți într-o structură socială sau afectivă total nefavorabilă, și nu numai.
„Macbeth“, de William Shakespeare, regia Botond Nagy
„Macbeth“, cel de-al treilea spectacol care împlinește proiectul repertorial al Secției Germane, regizat de unul dintre cei mai promițători tineri regizori ai momentului, Botond Nagy, este ca o pastilă care te coboară rapid într-un abis în care ambiția este limba în care își vorbesc Macbeth și Lady Macbeth. Un spectacol ca un fior rece pe șira spinării, prin care regizorul și-a propus nu să înșire povestea în reprezentarea ei cunoscută, ci să schimbe perspectiva și să ajungă mai degrabă la resorturile intime de gândire ale unui personaj precum Macbeth, ca într-o ședință condensată de psihoterapie.
Gros-plan-ul este pe om, nu pe instituția politică a despotului. Accentul cade pe relevarea instinctelor, a mecanismelor emoționale, a tuturor microexpresiilor care creează cu adevărat acțiunile abominabile ale unui om consumat de iluzia puterii. Daniel Plier (Macbeth) și Emőke Boldizsár (Lady Macbeth), într-un spectacol de 80 de minute, ca un episod pilot dintr-un serial care te-ar putea atrage în păcatul binge-watching-ului, reușesc să contureze un cuplu de putere, dar și vulnerabilizat de ambiții prea mari, poate specifice mai degrabă zeilor decât oamenilor.
Macbeth-ul lui Nagy este un spectacol pe care Millenials și Generația Z îl gustă din plin, un spectacol pentru nativii digital, care vor să capete multă valoare într-un timp foarte scurt. Are viață, este, vizual, foarte puternic, amintind de videoclipurile aproape de artă pe care le făcea cândva MTV, când MTV avea muzică.
