Ana-Maria Nistor: „Suntem profesori de povești spuse cu multă iubire“
https://www.ziarulmetropolis.ro/Ana-Maria-Nistor-suntem-profesori-de-povesti-spuse-cu-multa-iubire

Ideea de a iniţia un dialog cu cronicarii mi-a venit dintr-o nevoie. Din nevoia reală de a se crea punţi de comunicare, profesionale şi, mai mult decât atât, umane, chiar, între artişti. Invitata mea de azi este Ana Maria Nistor.

Un articol de Dana Rotaru|23 Martie 2015

Ziarul Metropolis inaugurează o serie de interviuri cu criticii de teatru din România, în încercarea de a oferi o imagine la zi a acestei bresle, cu reușitele sau cu țintele ei neatinse, dar și cu polemicile care se stârnesc în jurul meseriei de cronicar teatral.

La o ceașcă de ceai, deasupra Cișmigiului, depănând povești și croșetând speranțe. Despre Piața Teatrului de ieri și de azi, despre actorii zburători la trapez, despre Urzeala textului dramatic, despre echipa din spatele scenei și artiștii 5 în 1, despre teatrul independent și generația tânără, despre profesori și formatori. Cu multă iubire.

Dana Rotaru: Ești cronicar, critic, om de teatru, profesor?

Ana-Maria Nistor: În primul rând sunt profesor. A fost o vreme când eram critic. Acum îmi doresc să fiu cronicar. Sunt scriitor. Sunt omul din spate care ajută oamenii, care lucrează la spectacole, care a făcut festivaluri și multe trăsnăi. Vreau să cred că sunt un om de teatru, unul dintre aceia care creează punți.

Ai făcut o diferență între critic și cronicar. Detaliază, te rog!

Cronicarul este un observator care lucrează pentru teatru cu multă iubire. Criticul se poziționează în postura de judecător.

Or, de îndată ce lucrezi cu oamenii din teatru, cu studenții-actori și apoi cu absolvenți, nu mai poți fi judecător. Vrând, nevrând, suntem în aceeași barcă.

Cred că judecând nu poți obține nimic. Poți străjui drumul, poți da ceea ce numesc grecii didaskalos, indicații de drum, câteva borne kilometrice, dar, dacă judeci te poziționezi în fața artistului respectiv. Asta este o postură de forță. Eu vreau să stau alături, umăr lângă umăr. Nu cred că se creează nimic bun din postura de judecător. Îți zice asta un profesor exigent, tu știi ce spun! În momentul în care lucrăm, trebuie să punem laolaltă, să construim…

Mai mult decât atât, criticul vine și analizează produsul finit. În momentul în care eu sunt parte a procesului, nu mai am voie să fac critică. De aceea scriu foarte rar, aproape deloc, despre producțiile de la noi din școală. Cu mare durere o spun, dar nu am cum…Aș fi subiectivă. Dacă i-aș certa n-ar mai fi ai mei, și-i cert destul la școală. Dacă i-aș lăuda, iarăși, n-ar mai fi ai mei, pentru că lumea m-ar judeca pe mine că nu-mi apăr colegii mai tineri…

Și-atunci eu am ales să plec din barca asta. Și să merg în alta, care-i mare cât o corabie… Scriu în continuare, dar cred că mai important decât orice cronică sunt cărțile. Ele rămân! Și am început să scriu cărți tot gândindu-mă la studenți și la ce mi-a lipsit mie la vârsta lor, la ce mi-aș fi dorit…

Vorbește-ne și despre cursurile tale!

Acum am un curs nou! Este o muncă de ani de zile, dar s-a născut abia acum câteva luni. Este vorba despre un curs care a debutat cu un pilot în Godot și care a avut un mare succes mai apoi – URZEALA TEXTULUI se cheamă – și este vorba despre tehnici, metode și structuri dramatice.

Frumos!

Vreau să spun că cei care l-au parcurs deja scriu piese, scenarii, au obținut bani pe proiecte care s-au concretizat deja. Sunt foarte încântată că oamenii de teatru au venit să mai învețe, să se perfecționeze. Pe durata a opt săptămâni, dintre cei care au participat la acest curs, unii au scris scenarii, alții piese, dar sunt și actori care nu scriu și care au spus : “În sfârșit, acum înțelegem”! Cert e că acesta nu este un curs care epuizează secretele unei meserii într-o săptămână.

Care este următorul pas în legătură cu URZEALA TEXTULUI?

Acum suntem în discuții pentru niște Masterclass-uri. Am dezvoltat acest curs de structuri dramatice pe module (începători, avansați) și este un curs unic în țară. O spun fără falsă modestie.

Excelent! Este o veste minunată!

Este un proiect unic. Dacă ne uităm în publicitate, în discursurile electorale, în vânzare de produs, în spatele fiecărui eveniment se află un scenariu de succes, o structură dramatică bine gândită. Prin acest curs eu încerc să dau celor interesați instrumentele cu ajutorul cărora pot să își facă meseria mai bine. El nu se adresează numai oamenilor de teatru. Gândește-te că cele mai bune campanii sunt cele care au în spate o structură dramatică bine gândită.

Unde vor avea loc aceste Masterclass-uri ?

În București și în țară. Încă nu pot să îți spun exact unde se vor desfășura mai departe Masterclass-urile, pentru că suntem încă în discuții.

Cum s-a născut ideea acestui curs?

Acest curs are doi nași : primul este doamna Mihaela Tonitza-Iordache, care mi-a făcut un dar foarte prețios – dramatizările domniei-sale –, spunându-mi: “Nu le are nimeni pe toate… O să înțelegi tu într-o zi ce-ai de făcut.” și cel de-al doilea naș este academicianul Dumitru Radu Popescu. Dumnealui mi-a spus: “Tu și când scrii cronică, scrii teatru! Tu vezi structuri! Dacă tot le vezi, fă ceva cu asta!”

Așa mi-am dat seama că asta e o veche obsesie a mea, a găsi urzeala pe care se vor împleti firele. Este vorba despre o constantă în cercetarea mea – care începe încă de la teza de doctorat. Și pentru că am amintit de academicianul Dumitru Radu Popescu, ei bine, tot el este nașul celui mai recent volum al meu – apărut la Editura Academiei Române – PIAȚA TEATRULUI.

Care este povestea ultimei tale cărți?

R. Popescu m-a invitat la birou și mi-a spus: “Tu trebuie să scrii cartea asta”! Iar eu, cu inconștiență am spus da!, neștiind în ce mă bag, neștiind ce mă așteaptă! “…să vezi teatrul interbelic altfel! Să scoți în față ce n-a spus nimeni despre teatrul interbelic. Ce au spus marii scriitori, marii intelecturali, marile personalități”… Eu, cu inconștiență, repet, am spus da și m-am apucat de o muncă sisifică.

Vorbește-ne despre PIAȚA TEATRULUI.

Este un volum de cinci sute și ceva de pagini și nu e deloc arid. Este o hartă cu punctele fierbinți ale acelei lumi, cu cancanuri, culise, viața actorilor de la repetiții, cu toate avatarurile vieții culturale – eu încercând să urmez traseul unui intelectual de la bacalaureat, debut și până la succes. Am descoperit că la adăpostul celor douăzeci de ani de aparent rai se ascunde o muncă nesfârșită. Interbelicii scriau până și în pușcărie, scriau și când erau în depresiune nervoasă, cum spuneau ei. Cred că acesta este un model de urmat…

De la tipul de teatru independent pe care îl profesau până la cum trăiau: aparent haotic, românește, studenții erau la fel săraci, iar cei consacrați mizând doar pe clipă. Există o poezie extraordinară în anii respectivi și nu le ridic statuie dar, indiferent ce au făcut, teatru, jurnalism, cărți, au gândit să rămână! Erau excesivi în păreri, excesivi în politică, erau stupizi și naivi, ca orice artist care se apucă să facă politică…

piata

Rampa titra în anii 30: „Conservatorul de Arta Dramatică : încă o generație de șomeri”! Terminau 50-60 de absolvenți care – evident – nu ajungeau toți să profeseze. Parcă seamănă cu azi, nu? Eu am ajuns până în arhivele BNR ca să aflu salariile oamenilor ăștia, să văd cât câștigau și să înțeleg de ce au ales să trăiască astfel.

Și cât câștigau ?

Câștigau foarte bine. Cine muncea câștiga foarte bine. De pildă societarii, care erau plătiți tot timpul anului de la Teatrul Național, dar aceeași societari – în frunte cu Nottara, Demetriade, cu marile nume – jucau la și în teatrul independent, cu aceeași asiduitate, atât piese de care n-a auzit nimeni niciodată, cât și Hamlet sau Apus de soare.

Diferența este că din teatrul independent, de plidă, cu ce câștigau într-o seară își puteau permite să ia taxiul până la Sinaia, să ia cina și, cu același taxi, să se întoarcă în București. E o mică diferență!

Da, o mică diferență! De unde cumpărăm cartea?

Ca să poată fi accesibilă – pentru că este un volum cu multe pagini, care implică anumite costuri de tipografie și pentru că librăriile au un adaos rușinos de mare, de 40 % – echipa mi-a propus să se vândă on line. Și vânzarea on-line merge foarte bine. Cartea poate fi comandată la adresa piatza.teatrului@gmail.com. Astfel, toată lumea este mulțumită pentru că primește volumul acasă.

Cinci sute de pagini editate înseamnă mult – cât volum de muncă înseamnează asta? Cât a durat pregătirea?

A însemnat o muncă enormă de documentare, de veritabilă arheologie, prin arhive, prin ziare vechi… la un moment dat nici nu mai știam pe unde să caut, dar… este fabulos cum documentele de care ai nevoie vin la tine! Picasso avea o vorbă: “Întâi găsesc, apoi caut”! În momentul în care m-am apucat de scris aveam în minte Piața Teatrului, o vedeam! Nu întâmplător, cred, locuiesc în Piața Teatrului… aproape de fostul Teatru Național, de Conservator. E ca și cum ți-ai coase Herizul tău personal: pur și simplu știi, ai urzeala în față, totul e să începi să pui firele. Dacă nu ai imaginea asta, te duci într-o pădure fără sfârșit și fără luminișuri. Te pierzi pe cărări.

Și mai este ceva care mă impresionează și mă onorează: Domnul academician D.R. Popescu îmi este editor de carte – la așa ceva nici nu puteam visa! Este foarte onorant! Primind volumul de la tipar, dumnealui mi-a făcut și cel mai frumos compliment care i se poate face unui scriitor: ,,Am vrut să răsfoiesc puțin și te urăsc ! N-am mai lăsat-o din mână până dimineață”!

Dar povestea nu se sfârșește aici. Urmează volumul doi.

Ce va conține?

Perioada comunistă. Și abia acum începe provocarea: este mult mai delicată situația…

Dar tu sigur ai deja structura volumului doi!

O am! (zâmbește)

Cum îți manageriezi timpul ? Nu îți permiți să te închizi în casă două luni și să lucrezi – ai simpozioane, festivaluri, conferințe, jurii, ai studenți, ai o activitate bogată și solicitantă… Cum reușești să respecți deadline-urile ?

La un moment dat trebuie să o faci și pe asta! Să te închizi între patru pereți, atunci când alții au vacanță și, la adăpostul aerului condiționat, să scrii.

Câte ore are ziua ta de lucru?

Atâtea cât trebuie!

Dar mai și dormi, nu?

DA!

De când ai început lucrul la Piața Teatrului?

E bucătăria mea, nu vreau să vorbesc despre asta.

Bine.

…Dacă aș zice cinci ani, aș minți, dacă aș spune timpul real, s-ar zice că e imposibil. Deci, nu se dezvăluie! Dar pot spune că a fost o carte venită de sus… Parcă ceva mă împingea în locurile în care trebuia să găsesc materialele de care aveam nevoie: în arhive, în jurnale, în corespondențe… de pildă, am parcurs toată corespondența lui Rebreanu cu Majestatea Sa despre cum s-a făcut Legea Teatrelor. Nu doar am citit, am văzut cum s-a făcut Legea Teatrelor! Este fabulos! Sau cum se numeau directorii la Național. Sau cum se demiteau aceeași directori… Pot să vă spun că este înfiorător de vie cartea și de actuală…

Subiectele pentru noile tale cărți vin de sus?

Îmi place să spun că Dumnezeu nu lucrează paranormal, lucrează prin oameni – și prima mea carte, Teatrokratia, a trebuit să vină într-un moment în care simțeam să fac un profil, măcar teoretic, al spectatorului – ca să înțeleg comunicarea în Și prin teatru.

Următoarea, Cele mai frumoase 100 de piese de teatru, a venit tot de sus, prin domnul Emil Boroghină, care m-a întrebat: “Știi pe cineva care ar putea să facă această carte?”. Din nou o provocare Și iată că volumul a fost bestseller. În continuare se cumpără în țară și în București – pentru că nu e doar pentru oamenii de teatru și pentru studenți, așa cum am gândit eu că o scriu, ci este și pentru elevii de gimnaziu, dar și pentru publicul iubitor de teatru. Sper să se poată traduce și să plece puțin și prin Europa, pentru că nu există în Europa așa ceva. Există Cele mai frumoase filme.., Cele mai frumoase picturi…, dar pe teatru știu sigur că nu există. Și sper să iasă și acest proiect…

Dacă ar fi să vorbim de începuturi, ce voiai să te faci când erai mică? Vorba aceea, cum ai ajuns să fii om de teatru? Cum ai ajuns aici?

Dar eram aici! De la trei ani stau între arlechinii de la teatru. A fost mult mai greu să știu să rămân… la un moment dat am vrut să fac altceva… dar e ca și cum ai vrea să pleci în exil… De ce să stai în exil?

Părinții tăi erau oameni de teatru?

Mama era artistă, tata era om de litere, scriitor, jurnalist. Am vrut să plec de acasă și a trebuit să mă reîntorc acasă. Nu aveam de ales. Și, nu, nu am vrut să fiu actriță niciodată! Cei din jurul meu au vrut să fiu actriță. Eu nu!

De ce nu?

Pentru că stătusem în spate. Știam mecanismele. Văzusem sforile. Și nu mai puteam. Îmi trebuia o inocență pe care eu nu am avut-o niciodată. Mi s-a spus că gândesc prea mult. Eu nu cred că gândesc prea mult. Eu iubesc la fel de mult scena și mă emoționez la fel de tare. Eu nu fac meseria asta din frustrarea de a nu fi pe scenă. Am făcut-o și pe asta! M-am jucat și eu… (râde) Trebuie să faci și asta ca să știi despre ce se întâmplă pe lemnul luminat de reflector.

Ai făcut și asta? Extraordinar!

Da! Am făcut și asta… Hai să îți spun un secret: adevărații profesori sunt și actori și tu știi lucrul ăsta! Indiferent de meserie, de specializare, de tipul de catedră, fie că funcționăm în medicină sau în teatru – noi suntem și actori: trebuie să avem carismă, să luăm publicul cu noi, să îi dăruim ce ar vrea, apoi ceva în plus, să-l chemăm din nou când pare că se pierde și să îi dăm multă iubire.

De fapt, noi suntem profesori de povești spuse cu multă iubire. Ca ei să știe, la rândul lor, să spună povești despre orice! Cred… Indiferent de ceea ce facem, indiferent că scriem sau că jucăm – cum spune Nina din Pescărușul – trebuie să spunem povești despre viață.

Ce aduce munca ta, când a început și cui se adresează?

Munca mea, în primul rând, a început cu mine, cu foarte mulți ani în urmă Și continuă. Cui? Știu sigur că studenților mei. Apoi, prietenilor mei din teatru… Mulți dintre ei mi-au fost studenți, eu am intrat la catedră foarte devreme – la 22 de ani… Nu știu despre cititori, pentru că pe ei nu îi vezi niciodată… Așa cum nu știți voi, actorii, despre publicul vostru din sală… Doar îl…

Simțim…

…îl intuiți… Spectatorii sunt, ca să vorbim în termeni europeni, grupul țintă, dar și beneficiarii proiectului care se cheamă Ana Maria Nistor. Ce aduce? Sper și cred că aduce fiecăruia în parte ce are nevoie. Da, cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui om este ca peste ani să nu fie uitat. Eu nu numai că nu sunt uitată, eu am oameni care vin în continuare la mine.

Asta înseamnă că, pesemne, ceva s-a întâmplat și ceva din darul meu a ajuns acolo. De fapt, nu uita că înainte de a ține cursuri, noi începem prin a ține seminarii, iar seminar vine de la seminarium, care înseamnă a însămânța. Dacă nu uităm asta până când ne retragem de la catedră, e minunat! Să însămânțăm!

_MG_resize

Ai participat și participi la zborul unor actori. Ai format niște actori. Ce înseamnă asta?

(oftează)

Sunt oameni care spun: Actorii sunt formați doar de cutare sau cutare maestru de actorie.

Este întotdeauna vorba despre o echipă!

Eu asemăn un artist, mai ales un actor, cu un zburător la trapez. Tot ce poți să faci este să îi întinzi sârma; profesorul de actorie îl învață să meargă și el trebuie să plece singur. Apoi, ce mai am eu de făcut este să îi țin plasa. Atât! Și el merge!

Are el nevoie toată viața de această relație? Există actori care lucrează singuri sau aproape singuri…

Nu, nu, nu… nu există așa ceva dacă vrei performanță, dacă vrei să zbori la trapez! Marii actori, ca și marii regizori – uită-te și în istorie, chiar și în istoria recentă – de exemplu, relația Peter Brook – George Banu… Un artist are nevoie de un agent bun și de un consilier foarte bun…

Și acel consilier trebuie să fie un om de teatru, un om din spate care să-i țină plasa, dar să aibă toate firele, să știe exact despre ce e vorba! Fără acel consilier, a cărui muncă începe de la terapie când artistul are o dramă că nu joacă sau că joacă prea mult, pînă la opțiune repertorială, la felul în care dă un interviu și care este următorul pas, este foarte greu să exiști pe piață. Actorul nu e singur și nu poate fi singur. Adică, modelul destul de greșit adoptat de artiștii post-decembriști, de a fi cinci într-unul, este groaznic.

Riscă să nu facă ceva performant?

Fiecare, cred eu, trebuie să își respecte competențele și există oameni care au învățat și învață meserii care nu sunt anexe și auxiliare: este acea echipă din spate. La aplauze, la Sonetele lui Bob Wilson, au venit actorii, apoi a venit echipa. Ei bine, echipa era de trei ori mai mare. Fără ei nu ar fi funcționat nimic. Or, dacă actorul vrea să fie și propriul impresar, și PR, și contabil, și făcător de texte, și regizor, rareori iese. Și iese dintr-un noroc. Dar nu mai are timp și nu mai are liniște să se gândească la rol, dacă noaptea el postează pe Facebook despre spectacolul de a doua zi.

Doar că unii fac asta din nevoie, din disperare, poate. Alții nu se gândesc la pasul următor, adică la ceea ce se numește acum networking – la a-ți face conexiunile bune. Adică nu stau puțin liniștiți, ca să ajungă să își respecte meseria și pe ceilalți. Toată povestea asta cu teatrul este o echipă parcă se uită. Parcă devine doar un slogan! Adică se respectă asta între actori, câteodată, și poate cu un regizor, și poate cabiniera! Și nu e așa!

Din disperare nu iese nimic. Mintea trebuie să fie fierbinte și inima rece.

Știi câți actori români sunt reticenți la tot ce înseamnă conexiunea cu cronicarii sau criticii, cu managerii.. .Dacă aceștia chiar există…

Dar există. Unii au fost formați chiar în școala noastră, la cursurile de Management și Marketing cultural. Ei pot sprijini actorii în mod real!

Dar actorii, unii nu știu asta, alții nu cred asta… Actori de diverse vârste, nu mă refer doar la cei tineri. Și atunci, ce trebuie făcut? Adică întâlniri cum sunt de exemplu în L.A. – Ana Pasti îmi spunea de aceste întâlniri pe care ei le numesc Hollywood Mix – la care participă oamenii de business și de artă, de la scenografi, la scenariști, actori, regizori, de la tehnic până la artiști, se întâlnesc cu toții aici și se conectează, fac schimb de impresii, se caută, se provoacă.

La Londra, de pildă, se face asta încă din școală. Acolo, unul dintre cele mai importante examene este cel de dezvoltare personală, în care tu trebuie să știi, de exemplu, la ora aceea, cam tot ce se petrece în mișcarea independentă.

La noi există o reticență care vine din mai multe părți. Dar și ambiția de a le face de unul singur. Și asta ține tot de neștiință. Și-atunci, unii nu știu, alții se tem, alții cred că pot să le facă pe toate. Până la urmă, totul ține de ce îți dorești: big plans sau small plans. Dacă vrei să supraviețuiești, nu e nicio problemă să le faci cam pe toate. Dacă vrei să faci lucruri mari, atunci o să-ți dai seama că nu poți de unul singur. Cel puțin în teatru. Dacă ai fi pictor sau sculptor sau scriitor poate că ar mai fi cum ar mai fi. Deși, nici acolo nu merge să le faci pe toate de unul singur. Recunosc, eu nu mai pot singură și nu o spun din cochetărie. Nu pot să fac totul, nu vreau să mă pricep, ca românul, la orice, ci să îmi respect competențele: nu pot fi și editor, și P.R., și…!

Dar această categorie sau ghildă a cronicarilor…

Cronicarii sunt o specie, teatrologii sunt o altă specie, managerii sunt o altă specie…

Aceste specii se întâlnesc vreodată între ele? Pentru că sunt o parte foarte importantă a sistemului…Ca artiștii să strălucească, să fie valoroși, respectați și recunoscuți european sau în lume, această uniune de ghilde ar trebui să funcționeze în relație!

Ai spus foarte bine: ar trebui!

Fiecare ghildă, specie e în bula ei?

Da, din păcate. Pentru că așa s-a întâmplat după anii 90. Culmea este că dacă ne uităm la ce era înainte de Revoluție, în timpul acelor mult huliți ani oamenii se întâlneau. Lucrau în echipe. Știu asta de la profesorii mei.

Și de ce s-a pierdut asta? Să fie de vină dorința de succes?

Este vorba de succesul imediat și efemer și mai este vorba despre individualismul pe care l-am câștigat într-o epocă a comunicării totale. De fapt, este o expresie care circulă de curând și care mi se pare de un absurd ionescian: “Bună ziua! Ne cunoaștem? Nu, dar suntem prieteni pe Facebook!”

Oameni care sunt orbi, dar cred că se țin de mână. Dar de fapt sunt în fotoliul lor personal, în papucii lor personali, în fața tabletei sau laptopului. Sunt înfiorător de singuri și în momentul în care ies în lume nu mai știu să comunice, nu mai știu să relaționeze.

Facebook-ul și site-urile de socializare se bazează mult pe imagine, pe construcția unei imagini…

O imagine care este virtuală și, de cele mai multe ori, falsă. Dar, revenind la teatru, noi trebuie cumva să ne detașăm, să fim obiectivi – pentru că a fi artist înseamnă să observi – și să nu uităm că teatrul este una dintre cele mai sociale dintre arte. Ce are în plus față de cinema este contactul direct și nemijlocit dintre energia scenei și cea a sălii.

Comunicare vine de la cuvântul co-munis care înseamnă a pune împreună, a pune în comun. Noica vorbea despre cuminecare, despre împărtășirea ortodoxă pornită de la comunicare. Deci, este vorba de a pune în comun, de a împărtăși ceva ce merge dincolo de cuvinte. Nu putem să facem asta dacă noi trăim însingurați în virtual și nu mai știm să ne spunem „Bună-ziua!”… Cu atât mai mult, oamenii de teatru trebuie să rămână într-o comunicare continuă, reală.

piata_teatrului

Dar nu există acest sistem care să faciliteze asemenea întâlniri! A, da, există simpozioane, tu știi mai bine. Dar, acolo accesul este ușor limitat!

Să-ți mai spun ceva care mă întristează. Accesul este ușor limitat sau nu este! Ce mă întristează este lipsa de interes sau interesul minim al studenților de la alte specializări. Adică, ei au senzația că simpozioanele sunt doar pentru profesori sau pentru teoreticieni. Dar nu este așa!

Ultima mea comunicare de la Iași a fost despre teatrul independent post-decembrist. Adică ceva ce îi interesa în mod direct pe actori și pe regizori, nu pe teatrologi. Și aș fi vrut ca la Iași să fie mai mulți studenți-actori în sală. Pentru că lor le era dedicat. Era un studiu al meu la care lucrez de ceva vreme, despre teatrul independent și care este foarte important pentru ei. De la cum se obțin banii, până la promovare, tipuri de texte etc.

Absenteismul lor probabil că ține și de felul în care au fost promovate evenimentele. Probabil că ține de mult mai multe. Și, cumva, în lumea asta nebună a teatrului, fiecare se agită să facă ceva să reușească și probabil, că nu mai ai timp. Cum ai spus, dacă noaptea stai pe Facebook să te promovezi cum știi sau poți, traduci texte, lucrezi în echipă sau nu… majoritatea își creează o mică echipă, pentru că singur nu poți. Nu l-am întâlnit pe acela care să le facă el pe toate și să fie și bine ceea ce face.

Este un arhipelag de mici insule care se pot scufunda rapid. Eu nu vreau mici insule!

Da, dar poate așa, cu mici insule, ușor, ușor începe să se facă un continent! Acum, pe piață se joacă Steaua fără nume la Teatrul Elisabeta – spectacolul pe care l-am creat împreună cu foștii noștri studenți, actualmente tineri actori – dar se joacă un spectacol Steaua fără nume și la Centrul Cultural Bălcescu, în regia domnului Frunză și la Teatrul de Comedie, în regia domnului Massaci. Dar asta nu înseamnă că ei s-au văzut între ei!

La fel se întâmplă cu Tartuffe! Am senzația – apropo de lipsa consilierilor – că oamenii redescoperă textele! Dacă cineva pune în scenă un text, urmează o avalanșă de puneri în scenă a aceluiași text!

Dacă există, revenind la Steaua fără nume, ei bine, dacă există trei montări diferite ale aceluiași text în București, înseamnă că există trei direcții diferite, cu public care umple sala! Asta este interesant! Cu toate acestea, cu mici excepții, ei (artiștii) nu se vizitează.

Asta este ceva vechi! Și regizorii cu renume și greutate merg foarte rar spre deloc la teatru. Există o anectodă care nu e tocmai îmbucurătoare pentru ei, nu e foarte onorantă: ,,Eu nu merg la teatru, eu fac teatru!”… Și atunci te miri de ce nu ne întâlnim? Pesemne, ar trebui să fim mai modești și să nu uităm că e loc pentru toată lumea și că teatru putem face doar împreună. Fiecare are drumul său. Ce zic eu drum, are autostradă! Autostrada sa! Nici măcar șosea!

În această lume a oamenilor de teatru din spatele scenei – mă refer la cronicari – ei bine, oamenii aceștia „se citesc” unii pe ceilalți?

Da.

Și? Ei nu se contaminează unii de la ceilalți? Sau rămân niște individualități? Fiecare cronicar sau critic are stilul lui și imaginea lui?

Așa se dorește.

Dar ei nu sunt parte din echipă? Adică, ei nu sunt vedetele! Pentru că vedeta este doar actorul. Sau ar trebui să fie. Și asta pentru că el iese la rampă și aduce spectacolul în fața lumii. Regizorul este vedeta din spate, el există prin actorii lui și prin întreaga echipă care îl susține și îi pune în fapt concepția… Deși, la succesul unui spectacol contribuie toată echipă… Și-atunci, toți sunt vedete! Cei mai vizibili sunt actorii, totuși!

Uneori, vedeta este regizorul. Tu știi mai bine. Zicem: „Hai să vedem un Purcărete”. Trăim într-o lume care s-a hibridizat, s-a metisat și s-a umflat de parabeni! Lumea despre care îmi vorbești tu este o lume care nu mai există decât în eprubetă.

Doar actorul este vedetă?!… Cu o campanie de marketing bine gândită, vedeta poate să fie la fel de bine dramaturgul, regizorul, scenograful…

Vorbim de o lume ușor virusată de tarele epocii în care trăim. În mod normal, cel care iese la rampă, vedetă sau nu, este actorul. Actor înseamnă ceva, vedetă înseamnă altceva. Nu e musai să fii actor ca să fii vedetă. Uită-te la producțiile de televiziune. Cel pe care trebuie să îl sprijinim este actorul deoarece, cu sau fără voia sa, el trebuie să fie un model. Un model etic, comportamental, estetic, axiologic. Și ar fi tare bine ca actorii să nu uite acest lucru. Nu cred în actorii care se mint pe ei spunând: „Eu joc pentru mine”! Dacă joci pentru tine, joacă la tine acasă. Tu joci întotdeauna pentru un public, al teatrului X sau Y, din seara x sau y. Tu nu joci pentru tine! Să joci pentru tine este un gest de un imens egoism! Dar aceia nu sunt actori…

Actorii sunt priviți, de multe ori, ca niște ființe egoiste!

Nu știu cât sunt egoiști! În momentul în care ești în fața unei săli pe care reușești să o emoționezi cred că ești, de fapt, foarte generos. Și atunci, repet, actorii trebuie să fie conștienți de lucrul ăsta! Și când vor realiza întregul tablou, ei nu vor mai lucra singuri! Și nu trebuie să fie singuri!

Pasiunea ta cea mai mare dincolo de meserie este tot scrisul?

Nu! Pasiunea mea extra-meserie este să călătoresc. Dar tu știi că la noi totul se împletește cu ceea ce facem. Și-atunci îmi doresc să aduc lucruri noi, civilizații mai puțin cunoscute, lucruri mai puțin știute…Și să le aduc tot la mine în școală sau în teatru sau în cărțile mele… Noi avem oricum retina virusată, dacă vrei! Noi nu o să mergem niciodată într-un muzeu sau într-un restaurant și să nu vedem obiceiul locului respectiv și să nu aducem cu noi ceva ce o să ne folosească în meserie!

Cu tot respectul pentru alte profesii, noi nu funcționăm doar de la nouă dimineața și până la cinci după-amiază, când se încheie programul de lucru. Noi ne ducem himerele cu noi peste tot…Și preocupările, și pasiunile. Și așteptăm, uneori, noaptea, să vină muza… Ea nu prea vine, dar noi o așteptăm… (râde) Și știi cât de importantă este pentru noi observația!

Este esențială! Fără ea nu putem evolua!

Exact!

Vreau să te întreb o chestiune. Poate suna ca o măgărie, dar nu e! Există tot felul de mituri despre critici sau cronicari, chiar teoreticieni care cred că pot da verdicte, pot crea trenduri și, de multe ori, analizează sau judecă fără se mai creeze un dialog. Pun etichete! Și punând etichete, ei pot deveni influenți pentru o anume pătură care are oareșce interese în această meserie care este și ar trebui să rămână doar în zona artisticului…

Se poate. Rar, dar se poate. Dar, se cuvine să facem o precizare: există mai multe categorii! Cea despre care vorbești tu este categoria judecătorilor, categoria TURNUL DE FILDEȘ. Cronicarii sunt cei care, cu iubire, consemnnează și sprijină. Teoreticienii sunt cei care scriu studii, cărți, cercetează și, pe unii dintre ei, nici nu-i interesează măcar să fie activi în lumea criticilor. Umberto Eco scrie articole despre televiziune și chiar nu-l interesează să fie teoretician la ziar. Și mai sunt profesorii… Te rog, nu mă amesteca!

Nici nu am făcut-o!

Sunt mai multe categorii. Și apoi, sunt cei care sunt tot din partea teoretică, care s-au specializat în management, ei sunt cei care ajută activ și real la realizarea unui produs cultural. Pentru că nu mai vorbim doar de un spectacol, ci vorbim despre un produs cultural, care are o componentă socială, care trebuie să aibă vizibilitate, nu trebuie să neglijăm publicul, și tot așa.

Sunt artiști pe care îi respecți și care creează o lume pe mai departe? Sunt artiști despre care crezi că urmează să însămânțeze pe mai departe tot ce ține de fenomenul cultural teatral valoros?

Da! Acei artiști care și-au pus ținte mari și totuși realiste! Cred, în primul rând, în artiștii serioși cu ei și cu viața lor și nu cred în talentul pur și simplu. Talentul nu există fără o muncă extrem de consecventă din spate. Munca ta de zi cu zi vorbește despre adevăratul tău talent, despre adevărata ta pasiune. Și despre felul în care tu vrei să evoluezi și să te transformi.

Cred enorm în generația tânără, știu că sunt nume care vor duce mai departe măiestria artei lor. Repet, sunt doar cei care sunt serioși și care reușesc, uneori cu mare greutate, să se rupă din vâltoarea zilnică și să stea așezați cu ei și să distingă între ceea ce este prioritar și ceea ce este important. Cred că aici este un mic minus al acestei generații. Confundă ceea ce este urgent cu ceea ce este important.

Avem o mulțime de lucruri urgente în agenda noastră, o mulțime de lucruri care trebuie să..! În definitiv, nu trebuie nimic! Și uităm ceea ce este important. Alergăm între trei reclame, o figurație nu știu pe unde, și uităm că mai important pentru noi este să ne aplecăm asupra rolului X sau Y.

Da, nu este prea ușor!

Nu, nu este! Pentru că sunt prea multe lumini care atrag!

Da, sunt!

Și sunt tot felul de nevoi, de la cele pecuniare, la cele ale succesului. În definitiv, ce își dorește oricare actor? Să joace! Oricât, oricând și oriunde. Pentru el, a nu juca echivalează cu a nu exista. Și atunci, acceptă orice sperând, ca Ileana Cosânzeana, că o să vină regizorul-prinț și or să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți!

E periculos să accepți orice! Înseamnă, câteodată, să nu te respecți pe tine. Să mergi cu valul. De frică…

Da, de frică, de disperare… Ajungi să nu te respecți și să nu te mai iei în serios.

Sunt și perioade când pierzi lupta și când nu te respecți. Dar sunt perioade de care ești conștient! După care îți revii! Nu ești tot timpul pe val! Mai ești și pe sub val! Mai iei și câteva guri de apă sărată!

Și eu primesc telefoane și mi se spune: “Acum, te rog, fă-mi textul ăsta sau dramatizarea asta”! Și, la prima vedere pare un lucru atrăgător. Dar apoi, e bine să stai tu cu tine și să te întorci la ce știi tu că ai de făcut și să ai puterea să dai la o parte ce nu e al tău! Să poți spune: Nu, la asta renunț!

Chiar dacă vorbim de vizibilitate, de bani, de meseria ta. Te simți curtat, dar trebuie să ai puterea de a spune nu, atunci când asta te îndepartează de la menirea ta, de la drumul tău. Nu, mulțumesc, pentru că eu am de făcut altceva în acest timp. Altceva care nu implică vizibilitate, ci implică muncă. Și poate că, la un moment dat, poți să vezi și luminița, care nu știu dacă este la capătul unui tunel – pentru că nu cred în tuneluri – dar e la orizont.

Dar e greu să muncești la o carte sau la un spectacol sau la un rol sau la a descoperi care e următorul pas în carieră – și să faci asta vreun an sau doi și să nu știe media ce faci – din afară pare că nu faci nimic, că stai pe bară –  și alături, în ograda cealaltă – pe care ar trebui să o vezi, ca să știi pe ce lume trăiești, unii zboară de-a dreptul, deși nu există consistență! Și sunt recunoscuți de public…

Sunt recunoscuți pentru cât timp? Vorbim despre stele căzătoare! Eu cred în stelele fără nume. ACTORI li se mai spune.

Frumos spus! Dar e greu! Că mai este și orgoliul ăla care încearcă să te deturneze de la ceea ce este important, deși tu nu vrei asta! Dar e posibil să aluneci!

Îmi place să spun: „E greu, dar e simplu”! Pentru că, până la urmă, ține de opțiune! Repet, nu e ușor, dar în momentul în care ai optat, e simplu! Pentru că știi, vezi lucrurile, ele s-au limpezit și vezi clar!

Interbelicul a fost cea mai bună perioadă teatrală culturală românească?

Nu există cea mai bună, din punctul meu de vedere! E ca și cum ne-am tăia o aripă.

Atunci, efervescentă?

A fost cea mai efervescentă. Dar, acea perioadă a fost pregătită cu 100 de ani înainte. În interbelic noi am cules roadele unor generații de oameni care își trimiteau odraslele la Paris sau la Viena să învețe. Într-adevăr, dacă vrei, cantitativ, în acei 20 de ani grei, România a câștigat enorm: gândește-te că noi am trecut în interbelic prin șapte regimuri politice, printr-o dictatură regală, ne aflam după ceea ce numeau ei atunci Marele Război, social și politic eram într-o perioadă extrem de grea și, cu toate astea, am avut vârfuri în multe domenii.

Carol al II-lea a dus mai departe reforma pregătită de Carol întâiul și continuată de Ferdinand. Dar a dus-o mai departe și, pentru asta, e bine ca imaginea sa să fie reabilitată cât mai des!

Și în perioada comunistă sunt nume pe nedrept uitate. De aceea, munca mea la al doilea volum – despre care ți-am vorbit deja și la care lucrez acum – va fi migăloasă și grea. Intelectualii din perioada comunistă nu au apărut din nimic. Ei au avut școala interbelicilor, dar și școala antebelicilor.

Pentru că, dacă îi citești pe interbelici, o să descoperi că aceștia au avut respectul și nostalgia celor dinainte de primul război mondial. Totdeauna vom avea nostalgia trecutului. Întotdeauna avem senzația că atunci a fost mai bine și acum e rău!

Și acum spun oamenii: Ce actori aveam pe vremuri! Acum nu mai avem actori ca altădată!

Spunând asta, le iei șansa actorilor prezentului de a ființa. Dacă stăm să analizăm la rece tipul de școală de actorie din interbelic, unii sunt absolut ilari. Nu cred că am merge astăzi să-i vedem. Pentru că, inclusiv la Conservatorul de Artă Dramatică nu erau metode elaborate, ci pe vremea aceea stilul actorului făcea muzica! Unii declamau, alții veneau cu instrumentele de acasă. Astăzi nu i-am mai gusta foarte tare. (zâmbește iar)

Asta ține de sensibilitatea epocii respective. Dar nu putem să negăm perioada aceea, cu atât mai puțin pe cea postbelică. Dacă ar fi să ne gândim la artiști din pictură, teatru sau sculptură, din acea perioadă – plecați sau rămași în țara – acelea sunt nume! Repet, unii pe nedrept uitați, precum, de pildă, Eugen Barbu. Probabil că este o reacție firească.

Sigur! Și peste o altă perioadă ei vor fi readuși în lumină. Sau nu!

Într-adevăr, economic și nu numai, perioada interbelică românească a fost un vârf, în ciuda marilor dificultăși. Unele dintre perioadele ei de criză sunt extrem de asemănătoare cu cele din actualitate. De exemplu: au fost trei curbe de criză ale guvernului Iorga, noi le-am avut pe cele ale guvernului Boc. În urma curbelor de criză ale guvernului Iorga salariile profesorilor au scăzut cu peste 30 la sută. Îți sună cunoscut?

Da!

Mai mult decât atât, într-o lună nu s-au putut plăti salariile și, acum intervine o mică diferență, a doua zi guvernul Iorga, în plen, în frunte cu primul ministrul și-a dat demisia.

E o mică diferență!

Și o altă mică diferență: în nici șase luni, în plină dictatură regală, leul românesc era din nou cât francul și mai sus decât dolarul. Și asta a fost posibil pentru că erau mari personalități în parlament și în guvern, alături de Majestatea Sa.

_MG_6783

Foarte mulți dintre actorii pe care îi intervievez spun că nu se simt susținuți de clasa politică românească. Aud des din gura lor că acesată clasă politică nu respectă fenomenul cultural – și o țară care nu are cultură, care va să zică, nu există! Nu mai vorbim de educație și sănătate. Ele toate merg sau nu merg mână în mână.

Cine cumpără această carte despre perioada interbelică poate vedea că lucrurile sunt înspăimântător și amuzant de asemănătoare. Ca și azi, actorii aparent erau respectați. Clasa politică – în afară de câteva nume – vedea actrițele ca pe virtuale și chiar posibile amante.

Ceea ce cred eu că uită actorii noștri este să ceară respect și să-l câștige. Actorii doar așteaptă să fie respectați. Pare o ușoară aroganță pentru clasa politică. Și o spun cu toată considerația. Hai să ne poziționăm și altfel: Au fost invitați vreodată de domniile lor? Câți dintre actori se coboară să trimită o invitație domnului X sau Y sau domnului Ministru al Culturii? Sau câți fac asta gratuit? Fără a dori nimic în schimb? Sau fără a se simți umiliți?

Câți dintre ei s-au gândit să-i invite la o cafea în foaierul unui teatru doar pentru a se cunoaște fără a cere nimic? Percepția este greșită de ambele părți. Așa cred. Unii dintre ei, cu sau fără voie s-au lăsat manipulați, ca și în interbelic, și au fost și sunt imaginea unor partide. Alții au creat o reacție de respingere. Politicienii cred că actorii sunt aroganți și, uneori proști pentru că pot fi manipulați, iar actorii au impresia că cei din clasa politică îi tratează cu dezinteres. Ei sunt prieteni pe Facebook! Dar, în mod real nu se cunosc! Nu există vină într-o singură parte! E ca în cuplu. Cum să te respecte cineva care nu te cunoaște?

Eu îmi închipui, vreau să cred că directorii de teatre, managerii culturali fac diligențe în această direcție… ca între politic și artistic să existe legături zdravăn pecetluite. Știu sigur că se întâmpla în istorie.

Înainte de 1989 exista un Dinu Săraru care a făcut legătura cu clasa politică de atunci. De el se leagă celebra perioadă a anilor 80 de la Teatrul Mic. Dinu Săraru era tamponul, dacă vrei, între actul artistic și cenzura epocii. Mulți l-au judecat și încă îl mai judecă pentru acea perioadă. Dar el a fost omul care a coagulat și a păstrat o echipă la Teatrul Mic.

Doamna Mihaela Tonitza-Iordache era secretar literar și devenise dramaturg, dumneaei lucra marile dramatizări în perioada aceea împreună cu doamna Cătălina Buzoianu. Și vorbesc despre Maestrul și Margareta, despre marile spectacole ale Teatrului Mic. Și-atunci, hai să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului: Dinu Săraru a fost un om de teatru care a coagulat în jurul său o echipă.

Și, de îndată ce echipa a rămas fără manager, Teatrul a intrat într-un con de umbră.

Cam toate teatrele care au moștenit o imagine valoroasă din vremea comunistă s-au muzeificat și s-au poziționat pe piața teatrală pe pilot automat. De asta cred eu că suferă teatrele de stat. Ele trebuie să treacă printr-un rebranding, pentru că sunt din ce în ce mai anacronice: nu știu cărui spectator se adresează, nu au o strategie repertorială coerentă pentru că nu fac un profil al publicului de azi.

Nu știu câte dintre ele au strategii pe termen lung în ceea ce privește montările. Ele vin cu o istorie, dar istoria să stea acolo unde-i este locul: în bibliotecă. Spectatorul tânăr din 2015 nu va dori să cunoască istoria ta dacă tu nu îi oferi un prezent care să îl intereseze.

Ți-ai păstrat calitatea de bun spectator?

Mi-am recăpătat-o, pentru că o pierdusem. Era firesc. Am trecut printr-o perioadă când vedeam peste tot structuri, semne, simboluri. Ochiul meu era complet acoperit de teorie. Dar mi-am recăpătat extrem de repede bucuria.

Ce a produs această revenire?

Dragostea dintâi! De aceea, pe de-o parte mă doare, pe de altă parte mă bucură mișcarea independentă care începe cu greu să se coaguleze. Repet, teatrele de stat ar trebui să fie regândite din toate departamentele și compartimentele. În primul rând, directorii teatrelor trebuie să fie manageri. Dacă te uiți în repertoriile teatrelor și la rezultate, în ultima vreme avem foarte puține evenimente teatrale.

Paradoxul este următorul: publicul umple sălile. Și-atunci, ce-și zice directorul? E bine ce fac. Publicul vine, este adevărat, și își dorește aproape orice. Dar tu ce îi dai? Cererea există și foarte bine că există. Dacă ne amintim a fost o perioadă în anii 90 când sălile erau goale, indiferent ce se juca, pentru că teatrul se mutase în stradă. Acum publicul vine la teatru, și nu numai la București, ci și în provincie.

S-au săturat și de presă, și de scandaluri, și de computer. Iar mulți sunt tineri. Să nu uităm că teatrul mai trebuie să și educe. Și nu spun că trebuie să facă asta profesoral, ci prin mijloacele sale caracteristice.

Oamenii care sunt managerii de azi ai teatrelor sunt, în general, nume.

Da, sunt aleși printr-un concurs de dosare.

Dar, dacă ceva nu funcționează în timpul mandatelor lor, ei tot acolo rămân!

Aici intri pe un teren necunoscut mie – pentru că este vorba de evaluarea care vine de la primărie și de la Minister.

În întâlnirile mele cu actori angajați în teatrele de stat, cel mai des aud fraza: ,,Nu prea joc în teatrul meu! Și vorbim despre actori valabili, cu greutate. Și atunci, te întrebi de ce se întâmplă asta? Mai ales că, doar în teatrele de stat îți poți permite să faci producții mari.

Cred că undeva este vorba despre un scurtcircuit. Și iar vorbim despre echipe. Managerul nu știu cât este de singur, ce echipă are în spate, dacă acea echipă ține legătura cu regizorii, de cele mai multe ori, invitați. Cred că și aici lucrurile se pot regla, trebuie să existe o rezolvare… Dacă revenim la cartea mea, și în interbelic teatrul era în criză! Este extrem de amuzant. Se plângeau și atunci de lipsă de dramaturgi Și să nu uităm cine scria; criză de regizori, de bani, de repertorii, de orice! Dar, în timp ce se plângeau, făceau lucruri durabile!

A fi în criză este o condiție esențială a teatrului, e pesemne energia care-l mână din spate să reușească.

În încheiere mai am o întrebare: Care este idealul tău în meserie?

Să îți îndeplinești menirea pe care ți-o redescoperi zi de zi. Tu cam bănuiești cam de ce ești lăsat pe lume. Cel mai important este să ții firul drept. Ideal? Nu știu… E mult spus. Lasă-mă să mă surprind pe mine și dă-mi voie să evoluez! Ține mult de preceptele morale de acasă, de la părinții și bunicii mei. Și, dacă vii cu acest spate valoric puternic, poți să privești înainte stând în prezent.

Nu vreau să știu ce se va întâmpla peste 20 de ani! Încerc să mă deslușesc pe mine. Ca orice om normal, trec prin perioade efervescente și muncesc 18 ore pe zi, apoi am perioade când mă întreb ce caut eu în viața mea – și sunt perioade absolut necesare în viața oricărui om din lumea artei. Dacă n-ar fi așa, atunci ne-am plafona. Dacă nu ne-am întreba mereu cine suntem și ce vrem. De fapt, cel mai important lucru, apropo de ideal, este să îți păstrezi cu îndărătnicie tinerețea. Și când spun tinerețea mă gândesc la inimă, și-apoi la minte.

Să rămâi tânăr și să îți amintești ce știai în adolescență, apoi pe la 18 ani! Pentru că atunci știai tot! Să ai experiență și să rămâi proaspăt! Cred că asta este cel mai important – să îți păstrezi tinerețea care simte că se poate orice. Și asta are legătură cu credința.



12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »