Dorina Chiriac: „Nu aș schimba o secundă din ce am trăit“
https://www.ziarulmetropolis.ro/Dorina-Chiriac-Nu-as-schimba-o-secunda-din-ce-am-trait

Ziarul Metropolis continuă campania „INTROSPECŢII“ – o serie de interviuri despre lucrurile care ne definesc viaţa. Episodul 3. Copilăria. Invitată: Dorina Chiriac.

Un articol de Monica Andronescu|17 Aprilie 2016

Monica Andronescu: Să întoarcem clepsidra şi să mergem în anii copilăriei tale, anii ’70… Cum arăta Bucureştiul, cum arăta lumea, pe vremea când ai venit tu pe pământ?

Dorina Chiriac: Era curat! Era gri cu verde Bucureştiul când am apărut eu pe lume. Era liniştit. Era linişte, se auzeau vrăbii, pentru că nu erau atâtea maşini. Eu am crescut în cartierul Militari, aveam o grădină în spatele blocului şi exista o singură maşină, care era a miliţianului de la circa de sector, şi tot el avea şi video, şi televizor color şi mergeam la el să vedem filme. De fapt, un singur film… şi se degrada caseta aia VHS pe măsură ce treceau anii. Filmul îl ştiu şi acum pe de rost, se cheamă „Dirty Dancing”. La sfârşitul casetei deja nici nu mai puteai să vezi cum arată, dar ne închipuiam noi şi se auzea aşa, degradat, Jennifer Rush.

Avea candoare. Eu acum vorbesc, de fapt, despre lucrurile care azi îmi lipsesc şi prin care se distinge în memoria mea copilăria. Liniştea, aşezarea lucrurilor, un soi de ritm mai lent. Pot să mă duc înapoi, dar pot să mă uit şi cu ochii de acum. Uite, grădina aia din spatele blocului, acum s-a micşorat, a fost muşcată din toate părţile, ca să se facă, desigur, parcare. Or, noi ieşeam cu preşul… Şi stăteam acolo la baza blocului şi ne jucam cu păpuşile şi dădeam spectacole, aveam şi o gimnastă în bloc, iar eu eram regizorul. Cântam, dansam, iar oamenii coborau, stăteau pe nişte schele şi se uitau la spectacolele noastre.

Fata asta, gimnasta, era piesa de rezistenţă. La final eu cântam cu copiii „Ce mică-i vacanţa mare”, iar ea făcea nişte flic-flac-uri, nişte diagonale. Ştii, Militari era un cartier muncitoresc, cu mulţi copii. Iar noi eram trei surori…

Cum era acasă la tine?

Un apartament tip vagon, într-un bloc construit de tata, prin 1970. Tata era inginer. Pe plăcuţa de pe uşă scria „Familia inginer Chiriac”. Eu m-am născut în ’73…

Deci ai prins cutremurul din ’77…

Da, aveam patru ani, făcusem baie toate trei şi mă plângeam că n-am „blucă”. Surorile mele sunt mai înalte amândouă şi au păr. Eu n-am… M-am plâns toată viaţa că n-am păr. Şi a început cutremurul, eu plângeam şi mama ne-a pus în genunchi să ne rugăm şi ne-a spus că un motociclist a intrat în bloc foarte tare cu motocicleta. Şi asta a fost tot.

Comunismul cum ţi-l aminteşti?

N-am ştiut mare lucru, tata şi mama ne-au ferit, pentru că nimeni nu se gândea înainte de ’89 că povestea aia va lua sfârşit şi că se va intra într-o altă lume. Nimeni nu spera şi oamenii au intrat într-un soi de mecanism pe care l-au luat ca atare, s-au obişnuit cu el şi au învăţat să se descurce în acel mecanism.

Dar tu ai fost în grupul de copii recitatori pe vremea lui Ceauşescu…

Eu am o excelentă memorie fotografică. Şi asta m-a ajutat să învăţ pe de rost poezii. Aşa că am fost luată imediat ca recitator la spectacole omagiale. Până pe la 13-14 ani am fost activă în domeniul ăsta. Eram un grup de recitatori grad zero. La Congresul al XIII-lea, la Sala Palatului, grupul de recitatori stătea cam la o distanţă de vreo doi-trei metri de preşedinte şi totul era foarte bine pus la punct. Şi ca să nu te încurci la distanţa asta faţă de el, trebuia ca toţi  – eram vreo şapte – să învăţăm pe de rost tot calupul de poezii pe care le aveam de recitat, ca, dacă cumva unul uită, tu să preiei steagul. Ştii, dacă moare unul în luptă, tu iei steagul şi te duci să-l înfigi pe redută. Aia era simbolistica.

Acum nu-mi mai aduc aminte mai nimic. Erau lucruri pe care le fotografiam şi pe urmă îmi dispăreau din memorie pentru că nu-mi trebuiau la nimic. Dar pentru noi era frumos pentru că ne dădeau sendviş cu şuncă şi pepsi şi mergeam în tabere.

Cu Ceauşescu îţi aminteşte vreo întâlnire? Vreun cuvânt adresat?

N-am avut întâlniri pe care să le poţi numi contact cu Nicolae Ceauşescu sau cu Elena Ceauşescu. Eram prezentă la mai toate manifestările, şi pe stadionul 23 august, şi de Pluguşor, şi când s-a construit palatul Naţional al Copiilor. Dar nu, n-am avut contacte, le-am dat flori, am recitat pentru ei, la spectacole omagiale şi atât. Mama, săraca, n-ar fi vrut ca eu să fiu în ecuaţia asta. A şi încercat să mă retragă la un moment dat, dar nu s-a putut…

IMG_2966

Care e prima amintire pe care a înregistrat-o excelenta ta memorie vizuală?

Ai să râzi… Când m-ai întrebat, mi-a venit în minte imediat un vis. Un vis care se tot repeta şi pentru care plângeam aproape în fiecare noapte, încercând să mă extrag dintre cele două surori ale mele şi să obţin un somn cu mama. Şi imaginea e cu un clovn care mă aleargă pe scara blocului, un clovn cu celebra perucă roşie. E o imagine pe care nu ştiu dacă am inventat-o sau am visat de-adevăratelea asta.

Există ceva ce ţi-ai dorit foarte tare când erai copil?

Pe la 12 ani, am plecat în Franţa, la Strasbourg, într-o tabără. Poliana Cristescu era preşedintele organizaţiei pionierilor şi mă plăcea. Iar pentru merite pioniereşti obţineai tot felul de lucruri. Printre ele a fost şi această tabără la Strasbourg. Când am ajuns în Franţa m-am întâlnit acolo cu copii din mai multe ţări. Cele mai multe erau ţări occidentale.

Am văzut o fetiţă din Danemarca, avea vreo zece ani, o superbitate blondă, destul de îngâmfată, care avea pe ea un tricou pe care eu mi l-am dorit foarte tare. Era un tricou simplu, alb şi care avea desenat, schiţat, un profil doar din trei linii: una roşie, una albastră şi una verde. Atât, nimic mai mult! Şi nu era nici vreo mare creaţie, dar în vremea aia să văd aşa ceva, alb cu nişte culori, pentru mine… era Occidentul. Şi-mi doream tricoul ăla cu disperare. Se făceau tot felul de schimburi de obiecte între noi, dar n-a vrut cu nici un chip să mi-l dea. Pentru nimic. I-am oferit tot felul de lucruri. Nimic! Şi a fost pentru prima oară în viaţă când mi-am dorit să fur.

Citiţi şi: INTROSPECŢII Marius Manole: „M-aș întoarce în copilărie în oricare din zile”

Ţi-aduci aminte când te-ai îndrăgostit prima dată?

O, da! Nici nu mai ştiu cum îl chema. Aveam vreo 12 ani. Şi a fost o poveste gen „La Medeleni”, Mama şi tata ne duceau o săptămână la munte, la Buşteni, şi stăteam în casa unor prieteni. Acolo ne-am întâlnit într-o vară cu un băiat care semăna cu Boris Becker. N-aş putea să-l descriu, că n-avea trăsături. Era de-o singură culoare cu totul, cred că şi cămaşa era roşcată pe el. Era complet roşcat, în afară de ochi care erau bleu. Un bleu extrem de deschis.

Şi ţin minte că am avut o experienţă erotică de-a dreptul, care a însemnat aşa: pe muţeşte, ne-am dus jos în pivniţă să luăm ceva, ne-au trimis părinţii. Şi acolo exista un pat de lemn sau o ladă. Şi, fără să zicem un cuvânt, ne-am întins pe acea ladă sau ce era şi am stat unul lângă altul. Aia a fost prima mea experienţă erotică. Şi ne-am ridicat după un timp şi, ieşind afară, eram ruşinaţi pentru că am avut această experienţă extrem de erotică de a fi stat unul lângă altul şi a nu ne fi închipuit nimic. Că n-aveam ce, că n-aveam nici un fel de reprezentare…

Ţi-aduci aminte cea mai nefericită zi din copilăria ta?

Am luat întotdeauna în tragic multe evenimente din ce-am trăit în copilărie, probabil că asta anunţa că mă voi face actriţă… Dorinţa de senzaţii extreme, de fapt, cred că aparţine speciei umane. Mai ales bălăceala în durere, pentru că e o senzaţie care-ţi oferă o mai mare voluptate decât bucuria şi, oricum, durează mai mult. Sau o poţi face tu să dureze mai mult. Bucuria nu poate fi prelungită voluntar, nu poţi să tragi de bucurie, dar de durere chiar poţi. Şi-atunci m-am aruncat de multe ori în durere. Dar durere reală, care m-a schimbat, îmi dau seama acum că a fost un prag, a fost momentul în care, la 14 ani, am picat examenul de admitere la Liceul Pedagogic.

Drama a fost nu atât faptul că am picat, dar ce m-a afectat a fost tăcerea celor din jur. Probabil că aş fi preferat să fiu violentată cumva… sau luată în braţe. Nu! S-a lăsat o tăcere. Un soi de „nu s-a întâmplat nimic”; un soi de „ne facem că nu există această întâmplare tristă”. Şi atunci, eu am trăit-o singură.

Citiţi şi: INTROSPECŢII Mihai Constantin: „Nici prin cap nu mi-a trecut c-o să mă fac vreodată actor”

Dacă ar fi să te poţi întoarce pentru un moment pe care să-l poţi modifica, în copilăria ta, în ce zi te-ai duce şi ce-ai schimba?

N-aş schimba nimic. Mai ales de când o am pe Sonia, adică de zece ani, nu aş schimba o secundă din ce-am trăit pentru că sunt convinsă că s-ar da „reconfigurare traseu” şi n-aş mai ajunge în locul ăsta. În care n-o să zic că sunt cea mai fericită, că nu sunt, şi am extrem de multe nemulţumiri şi neîmpliniri, dar cred că un element schimbat în drumul meu până aici m-ar face diferită şi n-aş risca ce am acum – atât de mult şi atât de puţin – pentru un moment pe care deja l-am trecut şi l-am asumat.

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »