Victor Rebengiuc. Marius Manole. „Noi plecăm la spectacol ca la război. Suntem camarazi“
https://www.ziarulmetropolis.ro/Victor-Rebengiuc-Marius-Manole-Noi-plecam-la-spectacol-ca-la-razboi-Suntem-camarazi

Aceasta este povestea lor: a tânărului, orfan de tată, care se pregătea să se facă electronist, dar care a devenit marele Victor Rebengiuc. Și a băiatului aproape exmatriculat de la liceu, căruia i se aranjase un post pe motostivuitor, dar care a devenit marele Marius Manole.

Un articol de Loreta Popa|23 Martie 2015

Institutul Cultural Român a deschis seria de conferințe „ArtDialog” cu o întâlnire cu Victor Rebengiuc și Marius Manole, moderată de Mirela Sandu. Aceste conferinţe sunt destinate tinerilor, mai ales liceenilor și studenților din primii ani. Programul li se adresează atât aspiranților la o carieră artistică, cât și celor care doresc să se familiarizeze cu artele contemporane printr-un contact nemijlocit cu cei care le dau viață.

După seara dedicată actoriei și scenei, vor urma întâlniri cu nume importante din domeniul filmului, regiei de teatru, artelor plastice și muzicii clasice.

Într-o atmosferă caldă, într-o încăpere plină de oameni deschişi şi dornici să vadă, să simtă şi mai ales să asculte, Mirela Sandu a pus întrebări şi atât maestrul Victor Rebengiuc, cât şi Marius Manole au spus povești, și-au întins sinceritatea până la maximum, au lăsat bucuria de a fi acolo să li se vadă pe chip.

Elevii aşezaţi pe jos, în faţa lor, în sala plină ochi, au fost mai atenţi decât la orice oră de curs, au primit sfaturi şi au înțeles că singura cale pentru a reuși în viaţă este să-şi asculte inima. La sfârșit, au primit autografe de la cei doi artiști.

Ce înseamnă să fii actor? Prima întrebare le-a ridicat sprâncenele celor doi artişti.

Marius Manole… Din afară, teatrul pare un miracol, e ca un lucru în care nu ai putea intra. Dincolo de toate acestea, cred că a fi actor înseamnă în primul rând muncă. Şi pentru mine a fost muncă, muncă şi iar muncă. Eu am ales teatrul, pentru că la teatru pot să mă joc. În teatru, de cele mai multe ori, dacă dă Dumnezeu şi pune mâna pe tine un regizor bun, atunci se întâmplă minuni. Dar toate acestea nu se fac fără muncă.

Victor Rebengiuc… Are dreptate… Contează talentul, dar un procent foarte ridicat îl reprezintă munca. Ţin minte că aveam o colegă care arăta foarte bine şi căreia profesoara mea îi spunea: „Draga mea, dumneata nu ai talent, dumneata ai calităţi pentru teatru. Ai o voce frumoasă, ai prezenţă scenică, eşti frumoasă. Va trebui să munceşti foarte mult”.

Într-adevăr, în teatru se munceşte. Vezi un actor pe scenă într-un rol excelent, cum a fost Marius Manole în „Inimă de câine” şi oamenii spun: „Uite, domne, ce actori! Uite ce bine arată! Te cucereşte”… Da, dar câtă muncă este până reuşeşte să-şi convingă spectatorul… Noi suntem retribuiţi, nu muncim degeaba, suntem salariaţi. Nu are rost să mă plâng. Îmi place, îmi doresc să fiu pe scenă. Noi ne dorim să muncim, spre deosebire de alte categorii de angajaţi.

Marius Manole… Da, avem norocul să facem o meserie în care fiecare zi e altfel, fiecare rol e altfel, fiecare echipă este altceva. Noi nu ştim niciodată ce ne aşteaptă de dimineaţă când ajungem la teatru, nu ştim niciodată ce propunere va avea năstruşnicul regizor din faţa noastră. Orice spectacol e cu totul şi cu totul altfel în fiecare seară, pentru că noi îl schimbăm, lucrurile se schimbă, publicul e altul. Tot timpul există lucruri noi.

Victor Rebengiuc… Eu am fost orfan de război. Tatăl meu a murit în război, aşa am ajuns să dau examen de admitere la Liceul Militar din Predeal, „Marele Voievod Mihai“ se numea. Liceul a fost desfiinţat în 1948. Faptul că am fost la un liceu militar a contribuit enorm la formarea mea, la educaţia mea, mai ales ca disciplină. Datorită educaţiei militare pe care am primit-o acolo am devenit responsabil de tot ceea ce fac şi de tot ceea ce spun în general. La început m-am speriat, am crezut că familia mea vrea să scape de mine, dar cu timpul m-am obişnuit. Se făcea carte bună şi a fost bine.

După ce s-a desfiinţat Liceul Militar, unde eram, şi se înfiinţaseră – conform primei reforme socialiste a învăţământului din 1948 – şcolile medii tehnice, am intrat la o şcoală electrotehnică. Părinţii mei îmi spuseseră că din liceul militar puteam să ies cu bacalaureat şi, dacă voiam să urmez cariera militară, mă puteam înscrie la o şcoală de ofiţeri. Eram abia în clasa a treia sau a patra. Desfiinţându-se acel liceu, m-am întors în Bucureşti, acolo am crescut.

Ideea şcolilor tehnice era să capeţi o calificare şi să ai posibilitatea să intri în învăţământul superior, să devii inginer sau orice doreai. Lucrurile n-au stat aşa, până la urmă. În învăţământul superior se putea intra numai pe bază de dosar social. Eu eram copil de mici burghezi, de funcţionari, „n-am avut dreptul“.

Copyright Simion-Buia, Tel- 0763654920-7877

Dar, în timpul şcolii tehnice, unul dintre colegii mei mai mari mi-a spus că voi juca într-o piesă pe care o pune el în şcoală. Aşa s-a şi întâmplat… Am avut un rol de chiabur. După aceea, un alt coleg mi-a spus: „Nu vrei să vii să joci la Ateneul Popular, undeva, prin Titan, să joc şi acolo un rol de chiabur?“… M-am dus şi acolo. Şi, în acest fel, am început să fac teatru, negândindu-mă niciodată că aş putea să-mi fac din asta o profesie.

Eu mă pregăteam să devin electrotehnician, specialist în transformatoare electrice. Lucrurile au mers astfel încât, în loc să joc fotbal pe maidan, mă duceam şi jucam teatru la Ateneul Popular. Când am terminat şcoala, am făcut un spectacol de la Ateneul Popular, la şcoală, împreună cu colegii mei. Am avut rolul principal, iar piesa a avut un mare succes. Directorul şcolii mi-a spus atunci că puteam să dau la teatru, să mă fac artist. Şi, atunci, pentru prima dată, mi-a venit ideea de a da examen la teatru.

Maestra meu a fost doamna Aura Buzescu. Când am intrat în Institut aveam nişte deprinderi căpătate de la cei care ne îndrumau în căminele culturale. Cel care mă îndruma pe mine fusese un dansator de bal, căruia îi plăcea teatrul. Eu eram convins că era bine ceea ce făceam, pentru că acolo unde jucasem, într-un teatru de cartier, pe Griviţa, eram vedeta cartierului. Eu jucam acolo duminică de duminică.

Iar doamna Aura Buzescu a dorit să scap de acele deprinderi şi a lucrat atât de mult cu mine, încât eu, inconştient, ajunsesem să înţeleg ce vrea de la mine. Dar un semestru întreg m-a chinuit, de mă blestemam că am avut ideea să intru la teatru. Ea îmi spunea: economie de mijloace, trebuie să vină totul dinăuntru, să crezi ceea ce spui, să existe personajul în tine, să fii credibil. Şi tot aşa, până când a zis că gata, e bine. De atunci, n-am mai avut probleme.

Am rămas foarte buni prieteni. A venit la fiecare premieră a mea şi după fiecare îmi spunea observaţiile ei. Şi întotdeauna avea dreptate. Ca dovadă că ţinea foarte mult la mine a fost faptul că, atunci când am plecat, cu alţi colegi, după Institut, la Teatrul din Craiova, a venit iarna acolo, cu trenul, să ne vadă.

Marius Manole… A rămas ceva şi la mine din ce am făcut în liceu. Aveam probleme. Era să fiu exmatriculat, fiindcă nu mă duceam la ore. Stăteam până la 4 dimineaţa, discutam despre teatru, despre poezii, şi evident că ajungeam mai rar la şcoală. Prinsesem uşor şi darul băuturii, şi al fumatului şi uite aşa la un moment dat a sunat cineva de la şcoală şi a spus: „Domnule Manole, asta este ultima zi de şcoală pentru dumneavoastră. Vă mulţumim, v-am exmatriculat!”

Tata îmi găsise un post pe motostivuitor la el la serviciu. Eu le-am spus că vreau să dau la teatru şi tata m-a întrebat „Ce, o să fii ca Arşinel şi cu Stela?” Am spus că da. În clasa a IX-a, m-am ambiţionat eu şi mi-am spus că, gata, trebuie să fac ceva cu viaţa mea. Mă grăbeam să fiu mare, să fac ceva serios. M-am hotărât să-mi iau destinul în mâini şi am mers la Teatrul Naţional, am intrat şi i-am zis portarului: „Sunt Marius Manole, elev în clasa a IX-a, şi vreau să fiu actor aici“. Şi portarul mi-a zis: „Aşa, şi?“. „Păi, nu ştiu, trebuie să rezolvăm problema asta cumva.“

Întâmplător, trecea o regizoare pe acolo, Eliza Boieru, care m-a întrebat de ce vreau să fac teatru. I-am explicat eu ce şi cum şi m-a luat sus, să-i spun o poezie. Ea m-a distribuit în primul spectacol la Teatrul Naţional, „Nu sunt Turnul Eiffel“, un musical, unde jucam cu actori mari. Până să ajung la facultate, deja jucasem în cinci-şase spectacole la Teatrul Naţional. Pe atunci nu era ca acum, nu exista facebook, nu ştiai atâtea despre actori. Atunci, când treceai pe lângă un actor, te lipeai de zid, adică eu când treceam pe lângă un actor mi se întâmpla un lucru extraordinar, uitam tot de emoţii. Am dat la Teatru fără ca ei să ştie.

Victor Rebengiuc & Marius Manole la ICR / Academia de Fotografie

Sunt profesorii importanţi pentru ceea ce devenim? A venit o altă întrebare de la Mirela Sandu.

Victor Rebengiuc… Ai talent, dar ce faci cu el? Nu-l ţii acasă. Talentul trebuie îndrumat. Cine poate să-l îndrume cel mai bine decât un profesor? Profesorul acela trebuie să ştie teatru, adică să fie cineva care în sânge teatrul, care a făcut dovada talentului său, care la rândul lui a fost îndrumat de un alt profesor şi aşa mai departe. Eu nu mă fac profesor, pentru că nu ştiu să îndrum şi sunt şi impulsiv, mă enervez foarte repede. Nu e atitudine de profesor să-ţi terorizezi elevii. Profesorul este important.

Marius Manole… Şi eu am intrat printre ultimii la facultate, dar mi s-a spus că nu am ce să caut la teatru. Că am 1,40, că nu am cea mai frumoasă faţă şi că ar trebui să mă ascund după paravan. După un an i-am convins. Profesorii sunt cei mai importanţi. E ca şi cum te-ai născut a doua oară şi abia înveţi să mergi. Dacă mergi strâmb toată viaţa o să faci asta.

De la profesorii mei am învăţat ce înseamnă munca. Aveam un profesor care dacă nu ştiai ce-ţi predă era în stare să te dea cu capul de dulap. Pentru ca un rol să iasă bine depunem luni de efort, cu seriozitate maximă. Profesorul meu m-a învăţat că nu trebuie să întârzii niciodată. Când ajungea în clasă noi trebuia să fim încălziţi, pregătiţi, pe el nu-l interesa că noi am băut până la 9 dimineaţa, trebuia să fim gata de muncă. Nu admitea excepţii. Am învăţat multe. Am avut profesori foarte buni. Am jucat şi-n spectacole proaste, dar profesorul meu mi-a spus: „Doar unul pe an”.

Victor Rebengiuc…Relaţiile mele cu doamna Buzescu au fost absolut minunate după ce am terminat Institutul. Și-a dat seama că pot să fac ce-mi cerea şi eu eram fericit că e profesoara mea, pentru că mi se părea că e cea mai mare actriţă şi mă simţeam bine cu ea. A continuat să vină la toate spectacolele în care am jucat. Îmi dădea telefon a doua zi, cu observaţii care mă scoteau din sărite.

11053426_829137287121889_6289961736320593927_o

Îmi spuneam: „Am terminat facultatea, ce mă tot bate la cap”, dar într-o zi-două îmi dădeam seama că are dreptate şi mă străduiam să îndrept lucrurile pe care mi le reproşa. Am avut relaţii apropiate până când s-a prăpădit şi asta a fost tot. Eu sunt creaţia ei. De fapt nu sunt creaţie, sunt o nenorocire, dar… mă rog… Sunt rodul muncii ei, uite aşa.

 Marius Manole… Nu m-au angajat la Iaşi. Mi-au spus că nu au locuri şi că, în general, nu au nevoie de actori de genul meu. Eu am vrut să rămân, era visul meu să devin actor la teatrul din Iaşi. Acolo crescusem, acolo voiam să fiu, părinţii mei erau acolo, nu înţelegeam cum e să pleci în altă parte. Aşa că am plecat la Reşiţa, ca să mă răzbun. Era un concurs acolo, am mers să-l dau şi l-am luat. Am avut un monolog comic, dramatic, filosofic, greu de tot. Dar am fugit repede de la Reşiţa. Nu am stat decât o noapte, pentru că m-au cazat pe o masă şi am îngheţat. Mi-am spus că dacă ăsta e teatru, nu am ce căuta. Cu primul tren, la ora 2.00 noaptea, am fugit. M-a chemat însă un domn la Brăila şi am rămas acolo.

Am plecat la Bucureşti pentru că eram îndrăgostit şi pentru că, într-un fel, mă plictisisem de Brăila. Am dat la Coregrafie. Ştiam că mă mişc bine, am intrat primul. Am învăţat un lucru nou, dar, după doi ani, m-au dat afară, pentru că deja începusem să joc în piese de teatru şi mergeam la facultate cu greu. M-au cazat la căminul ATF. Pentru noi, cei de la Iaşi, Căminul ATF era ca şi cum n-ai fi putut intra niciodată.

Tot ce se întâmpla la Bucureşti era ca şi cum ţi-ar fi pus mâna Dumnezeu în cap. Când m-am mutat în cămin ţin minte că era atât de fericit că aveam camera plină de gândaci. Dimineaţa dormeam şi simţeam că merge ceva pe faţa mea, l-am aruncat cât colo, dar eram atât de fericit că sunt printre studenţii la actorie. Eram un neica nimeni.

Întâlnirea cu Radu Apostol, care mi-a dat rolul din „Drept ca o linie”, cred că a fost cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. E un regizor care iubeşte atât de tare actorii, ţine la ei şi la confortul lor în scenă. Radu m-a învăţat tot ce n-am reuşit să învăţ în facultate, pentru că din facultate am plecat cu nişte lipsuri. Avea 22 de ani, dar mă impresiona cum ştie el toate reflectoarele, cum ştie totul despre decoruri. Am învăţat multe de la el.

Victor Rebengiuc… Liviu Ciulei pregătea filmul „Pădurea spânzuraţilor”… După vreo lună am primit un telefon şi când m-am dus mi-a spus să-l joc eu Apostol Bologa. Era un băiat care promitea mult, dar era prea crud. Sigur că am fost fericit să-l joc pe Apostol Bologa. Mi-a adus multe bucurii acest film. A fost ca o universitate. Poţi avea cei mai buni profesori, dar înveţi de la orice experienţă.

Eu învăţ şi acum, la vârsta mea. Mă uit cu destul de multă curiozitate şi cu interes la ceea ce fac colegii din generaţia tânără. Găsim umăr la umăr cheia către spectator, altfel, dăm doar câteva spectacole. Alături de Marius mă simt foarte bine, în general, vorbim aceeaşi limbă pe scenă. Am frecventat câteva universităţi. Universitatea Liviu Ciulei, Universitatea Radu Penciulescu, Universitatea Andrei Şerban, Universitatea Lucian Pintilie, Yuri Kordonski, o descoperire absolut extraordinară, un om absolut minunat, capabil şi talentat, pe care sper să-l mai întâlnesc.

Am frecventat aceste universităţi şi am învăţat lucruri minunate. Am avut bucuria să experimentez într-o perioadă fastă, când teatrul românesc, la Bucureşti cel puţin, ştia ce înseamnă talent. Fiecare teatru avea un repertoriu extraordinar, spectacole extraordinare. Erai în încurcătură pentru că oferta era teribil de generoasă şi nu ştiai ce să alegi să vezi. Ispititoare. Teribil de ispititoare. Am avut parte să lucrez cu aceşti regizori minunaţi şi să aflu de la ei o mulţime de lucruri. Erau regizori care ştiau cum să scoată din actori ce e mai bun. Am făcut roluri pe care nici nu visam să le joc vreodată. Nu mă vedeam în unele, mi se părea că sunt departe de mine şi de capacităţile mele. Le sunt recunoscător şi lor, şi profesoarei mele, Aura Buzescu şi vă sfătuiesc să veţi profesori buni. E o mare fericire să ai profesori buni.

Apropo de parteneri de scenă. Ce înseamnă să ai un partener bun?

Victor Rebengiuc… Se joacă bine atunci există talent pe toate părţile. Când toţi sunt talentaţi aşa se întâmplă. Când joci cu un partener care te bagă în groapă îţi vine să-l strângi de gât. Abia aştepţi să intri în culise ca să faci asta.

Marius Manole… E complicat. Uneori se spune că ai un partener cu ochi de peşte mort. Care se uită pe lângă tine sau prin tine. Să ai un partener bun înseamnă să ai cu cine te lupta în scenă. E o luptă. E ca o căsnicie. Noi plecăm la spectacol ca la război. Suntem camarazi, ştim că trebuie să avem un partener în care să avem încredere.

Victor Rebengiuc & Marius Manole | Video de Simion Buia

Am învăţat atunci când am venit în Bucureşti, chiar de la domnul Rebengiuc, aici de faţă, să curăţ un text. Când am început repetiţiile la „Inimă de câine”, eram un băieţel, hai să recunoaştem, nu sunt cel mai bun exemplar masculin din lume. Mă străduiesc, da! Abia venisem de la Iaşi, aveam primul rol principal şi încep să citesc textul. Încet, bolborosit. Domnul Rebengiuc a spus „Stop. Ce e asta!? Domne, dacă spui bună ziua, spui tare BUNĂ ZIUA! Hai, încă o dată!” „Bună ziua!” „Stop! Stai! Nu aşa”. Şi am început să repet până mi-a spus maestrul „Da, e bine acum”. Am tăiat din monolog, am lăsat ce simţeam că rezonez. Am învăţat, atunci, că un actor, dacă vrea să facă performanţă, are nevoie de actori alături de el, de la care să înveţe, în care să aibă încredere. Dacă e să cad, măcar să fiu sigur că există cineva care mă salvează. Cineva care să mă ajute, nu să mă tragă înapoi.

Victor Rebengiuc… Eu întotdeauna o iau de la început, cu fiecare rol. Când am de-a face cu un coleg mai tânăr îl consider partener. Mă străduiesc să-i sprijin întotdeauna, să fiu alături de ei.

Au fost roluri care nu v-au ieşit? De care nu aţi fost mulţumiţi?

Victor Rebengiuc… Da. Au fost. Nu mi-a ieşit deloc, deloc, un rol. Aşa de necăjit eram într-o seară că dacă mi-ar fi dat cineva un pistol şi mi-ar fi spus: „Hei, ce faci, te împuşti sau intri în scenă?, m-aş fi împuşcat!

Marius Manole… Eu am făcut un Romeo care nu mi-a ieşit. Spectacolul începea cu unii care spuneau „Iată, vine frumosul Romeo!” Eu intram şi lumea începea să râdă. Am ratat multe roluri. Am făcut un work-shop cu Andrei Şerban şi ne-a împărţit în două grupe, ne-a spus să facem un spectacol de 15 minute în trei zile. Eram în grupă cu Sorin Leoveanu, cu Ramona Dumitrean, cu Andreea Bibiri, ne-a ieşit excepţional.

Trăgeam cu coada ochiului la colegi, unde nu era bine. La masa finală, eram convins că noi vom fi câştigători, abia aşteptam să ne laude. Andrei Şerban a spus „Bravo, voi aţi fost cei mai buni, dar cei care câştigă sunt ceilalţi. Pentru că lor nu le-a ieşit azi, vor trage mai mult, mâine vor fi cei mai buni”. Şi aşa a fost. Am învăţat că a greşi în teatru nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Uneori, din greşeli am învăţat mai multe. Dacă nu aş fi greşit nu aş fi putut să fac mai bine astăzi. Am o vorbă: nu suntem chirurgi.

11070142_829137313788553_100391496349573561_o

Victor Rebengiuc… Un profesor nu poate lucra cu mai mult de 20 de studenţi, aşa că ce se întâmplă astăzi mi se pare groaznic. Sunt prea mulţi studenţi pe an la facultatea de teatru. Sistemul acesta universitar Bologna este neavenit când e vorba de profesiile vocaţionale, când e vorba de artă plastică, muzică, teatru. Nu se poate. Nu ai ce să înveţi, când să înveţi. Am intrat 21 la teatru şi am rămas mai puţini la final, se făcea încă triere pe parcurs. Acum este o inflaţie de actori, care stau şi se plâng că nu lucrează. Opera te recomandă, eu asta am pus în scenă, asta am compus, asta am pictat, asta am scris, nu diploma e cea care te ajută. Talentul îşi cere dreptul la viaţă, ai talent, el va ieşi în evidenţă. Plus că te recunosc vânzătorii din magazin.

Marius Manole… Din păcate lumea nu ştie să se poarte atunci când vine la teatru. E adevărat că îi mai apostrofez uneori, când simt că nu se mai poate. Nu te porţi la teatru ca la piaţă, nu vorbeşti tare cu cel din faţa ta. Opresc din ce în ce mai rar spectacolele, pentru că m-am obişnuit. Înainte eram mai tânăr şi opream mai des. Fiecare pre limba lui moare.

Victor Rebengiuc… Da, şi mie mi s-a întâmplat. Se vorbea în sală, era o rumoare şi am oprit spectacolul şi am spus „Nu vă supăraţi, dar nu putem vorbi toţi în acelaşi timp”. E câte unul care vorbeşte tot timpul şi eu nu pot să mă lupt cu el. Am altă activitate pe scenă, nu pot să vorbesc mai tare. La final mi-am cerut scuze publicului pentru incident şi le-am spus că spre deosebire de toţi ceilalţi spectatori ei sunt mai norocoşi că au văzut începutul piesei de două ori.

Marius Manole… Ţin minte că exista un program la Teatrul Naţional acum vreo şapte ani, apărea un actor pe scenă şi spunea „Vă mulţumim că aţi venit la teatru, vă rugăm ca pe durata spectacolului să vă închideţi telefoanele mobile, să nu aruncaţi sticlele de Cola pe jos şi seminţele le lăsaţi la uşă!” Da, pentru că lumea nu ştie cum să se poarte. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar lumea nu mai ştie. Cineva trebuie să le spună ce se face şi ce nu la teatru.

Victor Rebengiuc… Publicul meu. Niciodată nu am spus asta. Nu, eu nu am treabă cu el. Publicul este partenerul meu. În momentul în care intră în sala de teatru, noi participăm împreună la crearea unui act artistic. Avem aceeaşi responsabilitate. Publicul are spectacolul pe care-l merită.

Neaşteptată a fost întâlnirea cu Mariana Mihuţ. O admir ca actriţă. Şi chiar ca soţie o admir. Ea era studentă, eu eram deja actor. Mi s-a părut drăguţă, ne-am împrietenit şi apoi ne-am căsătorit. Anul acesta împlinim 50 de ani. Nu este o actriţă pe care eu o trag după mine. Orice regizor ar fi fericit să o aibă în spectacolul lui pentru că este o mare actriţă.

Am spus că nu mai vreau să dau interviuri, pentru că nu mai am ce să spun. Am tot spus. Viaţa mea e numai una şi ce să fac? Să spun mereu aceleaşi lucruri? Vorbesc despre viaţa mea, care nu se schimbă de la zi la zi, de la an la an. Asta e viaţa pe care am trăit-o, pe asta o spun.

Sunteţi un om fericit?

Marius Manole… Da, sunt. Am liniştea de care am nevoie. Sunt sănătos, slavă Domnului, am doi părinţi sănătoşi, fac lucruri care-mi plac, am o casă şi un câine şi o pisică.

Victor Rebengiuc… Nu am un rol care mi-a rămas la suflet. Toate îmi sunt ataşate de suflet.

Ce sfaturi daţi elevilor noştri în privinţa fumatului?

Victor Rebengiuc… Sănătatea mea suferă la o activitate boemă. Nu am beţii cunoscute, nu am făcut excese. Nu mi-a plăcut să beau, dar e adevărat că m-am îmbătat de câteva ori în viaţă. Nu am avut însă nevoia asta de a bea. Dacă vreau să beau ceva, beau apă. Îmi plăcea să merg şi eu cu Ştefan Ciubotăraşu, care era un mare actor, eu beam apă minerală, ei vin, bere, vodcă. Erau mai mulţi. Mă uitam în gura lor.

De fumat am fumat de la 15 ani. Am fumat vreo 20 şi ceva de ani. La un moment dat simţeam că nu-mi face bine, e adevărat că fumam mult, foarte mult. Nu-mi făcea bine, aveam mucozităţi pe trahee, vocea mea suferea din cauza impurităţilor, oboseam foarte repede. Atunci m-am întrebat: ce vreau să fiu, Actor sau Fumător? Am fumat ultima ţigară, am stins-o şi nu m-a mai interesat. Întotdeauna după aceea, când regizorii îmi spuneau când aveam un rol şi textul spunea: „Nervos îşi aprinde o ţigară”, eu spuneam că mă enervez fără ţigară. Singurul rol în care nu am putut să evit ţigara a fost cel din „Moromeţii”, că era prea legată de personaj.

Marius Manole… Pentru mine a fost un sfat bun să renunţ la ţigară. Când am intrat în meseria asta cumva mi se părea că actorii buni sunt aceia care sunt boemi, care beau mai mult, care fumează mai mult. Dar am întâlnit actori mari care nu au viciile astea.

11082357_829137657121852_4301541037529231916_o

Marius Manole, Mirela Sandu și Victor Rebengiuc

Cum faceţi diferenţa între un spectacol bun sau unul prost, pentru că la sfârşit publicul aplaudă oricum?

Victor Rebengiuc… Nenorocirea asta e. Că aplaudă. La cele mai proaste spectacole pe care le-am văzut se aplauda în picioare. În alte ţări am auzit că se aruncă cu ouă, cu roşii, cu umbrele dacă spectacolul e prost. La noi nu, aplaudăm. Atunci când un spectacol reuşeşte să prindă respiraţia şi se creează o comunicare extraordinară cu cei care sunt în sală… atunci e altceva. Cum ştii că unul are talent sau nu? Nu s-a inventat talentograful. Noi ştim când suntem buni sau când nu. Aplauzele nu sunt o măsură corectă. Îmi place liniştea. Ea spune multe.

Marius Manole… Eram la Brăila actor, stăteam cu un coleg în teatru, într-o cămăruţă. A venit acolo un regizor care dădea audiţii. Eu, venind de la Iaşi, auzind de acest regizor, care venea de la Bucureşti, eram foarte fericit, excitat, abia aşteptam să dau proba. Şi colegul meu mi-a spus „Hai, lasă! Dacă mă ia mă ia, dacă nu, nu”. Eu insistam: „Dar nu e păcat?” „Lasă-mă în pace!” M-am dus, am luat rolul, am jucat, era cel din „Drept ca o linie”.

Vreau să vă spun că fiecare alege dintre o întâlnire ce vrea el să aleagă. Ne putem întâlni cu acelaşi om, dar dacă eu vreau să iau de la acel om ceva, dacă eu vreau să am o comunicare şi să mă aleg cu ceva, atunci iau. Apropo de întâlnirea din seara aceasta. Dacă vrei să te alegi cu ceva, e bine, dacă nu vrei, nu se va întâmpla. Important este să fim atenţi la oamenii cu care ne întâlnim. Poţi trece liniştit pe lângă un geniu sau pe lângă un bou. Fiţi atenţi la oameni! Nu ştiţi care vă poate deschide un drum, o cale, o şansă.

Foto cu Victor Rebengiuc și Marius Manole: Simion Buia / Veronica Achim

12
/12
/18

20 scurtmetraje din toată lumea și 10 scurtmetraje românești concurează anul acesta pentru trofeele NexT. Selecția filmelor pentru Competiția Internațională și Competiția Națională a fost realizată și în acest an de către Oana Ghera și Massimiliano Nardulli. Selecționerii au ales voci noi care onorează încă o dată misiunea festivalului la această ultimă ediție, aceea de a descoperi și aduce în prim-plan atât filmele scurte cu adevărat inovatoare, cât și pe cei care le creează.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

12
/12
/18

Joi, 13 decembrie, ora 12:00, va avea loc lansarea platformei online www.de100.ro, a proiectului „Români de 100 de ani”, proiect ce își propune să prezinte portretele și poveștile de viață a 10 români care și-au celebrat Centenarul odată cu România.

12
/12
/18

Asociația Națională a Artiștilor Vizuali (ANAV) împreună cu Walk & Shoot – Ateliere de fotografie organizează la Gallery (str. Leonida 9-11), în perioada 14-16 decembrie, a doua ediție a X-mas Photo Garage Sale.

12
/12
/18

Supărat de gestul unui spectator, care şi-a permis să intre în sală după începerea reprezentaţiei sale, rapsodul Grigore Leşe a plecat de pe scenă în timpul unui concert, susţinut, zilele trecute, în Târgu Lăpuş, Maramureş. Deşi cei prezenţi i-au cerut scuze şi l-au rugat să continue, interpretul a refuzat vehement să continue spectacolul.

12
/12
/18

Luna decembrie aduce la Teatrul Național București patru spectacole noi, „fapt unic în cei 166 de ani de Teatru”. Cele patru premiere sunt ”Pădurea spânzuraţilor”, după romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim, ”Papagalul mut”, scenariuL şi regia Nae Caranfil, ”50 de secunde” de Daniel Oltean (piesa anului 2017, premiată la Gala UNITER), în regia lui Eugen Gyemant, şi spectacolul de pantomimă ”A fost odată în România”, în regia lui Dragoş Huluba.

11
/12
/18

S-au temut că piesa nu va avea niciodată succes din cauza duratei sale de aproape şase minute, dar a devenit cel mai ascultat single al secolului. "Bohemian Rhapsody", cântrecul trupei Queen, este, de la începutul acestei săptămâni, cel mai difuzat single din secolul al XX-lea pe platformele de streaming.

11
/12
/18

Ziua Internaţională a Tangoului, sărbătorită în 11 decembrie începând din anul 1977, a fost proclamată în onoarea a două figuri legendare ale muzicii argentiniene: Carlos Gardel, Regele Tangoului şi Julio De Caro, ambii născuţi într-o zi de 11 decembrie/ În 1935 Carlos Gardel compunea „Por una cabeza”, unul dintre cele mai cunoscute tangouri din istoria muzicii. 

11
/12
/18

Au între 70 și 80 de ani. Sunt un cuplu. Ea vorbește, îl ghidează, îl ceartă și îl așează. El tace. Ea mă calcă de două ori pe picior, o dată se scuză, a doua oară consideră că noroiul mă prinde bine, așa că așteaptă să-i mulțumesc.

10
/12
/18

A 22-a ediție a Festivalului Internațional de Film Studențesc CineMAiubit și-a desemnat câștigătorii sâmbătă, 8 decembrie 2018, într-o atmosferă emoționantă și plină de exuberanță. Premiul pentru cel mai bun film a revenit peliculei belgiene PABLO, în regia lui Sergio Guataquira Sarmiento.

10
/12
/18

METROPOLIS VIRAL. Filmul "Avengers: Endgame" bate recorduri chiar înainte de apariția sa în cinematografe. Lansat pe 7 decembrie, trailerul de aproape două minute și jumătate a înregistrat 289 milioane de vizualizări pe YouTube, Facebook și Twitter,  devenind cel mai vizionat trailer în primele 24 de ore de la lansare.

10
/12
/18

Ieri, 9 decembrie,  în sala „Ion Băieșu” a Teatrului Dramaturgilor Români, a avut loc premiera oficială a spectacolului FAPTE BUNE de Sebastian Ungureanu, regia Alexandru Nagy, o comedie de moravuri care începe ca o farsă și se termină ca o satiră despre geneza politicii românești post-decembriste.

10
/12
/18

Bucharest Art Film Festival (BAFF) va proiecta în perioada 10-12 decembrie filme de(spre) artă la Galeria Halucinarium, din Calea Giulești 14. Art Film Festival încearcă la această a III-a ediție să creeze experiența ideală destinată publicului de cinema și zone conexe, aducându-l într-o galerie de artă timp de 3 seri. Programul fiecărei zile începe la ora 19:00, intrarea la proiecții fiind liberă în limita locurilor disponibile.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

Page 1 of 76512345...102030...Last »