A douăsprezecea noapte. Cuvântul e o scenă
https://www.ziarulmetropolis.ro/a-douasprezecea-noapte-cuvantul-e-o-scena/

A douăsprezecea noapte… sau despre iubirea care se arată în al doisprezecelea ceas.

Un articol de Andreea Nanu|29 Noiembrie 2017

E o posibilă interpretare pentru spumoasa comedie a erorilor în care Iubirea (ni) se ascunde sub o sumedenie de măști. Măștile chipului, ingenios traduse în costumele realizate de Adriana Grand, sau eternele măști ale umanului, ilustrate de spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis. 

A douăsprezecea noapte își păstrează actualitatea (fiindcă, să recunoaștem, și umorul își are modele lui), aducând un aer proaspăt și revitalizant. Distribuția tânără, culorile vii, muzica live, ritmul alert, jocurile de limbaj (susținute de noua traducere a textului propusă de Violeta Popa și George Volceanov), nici un ingredient nu lipsește din această Commedia dell’arte a zilelor noastre. Dacă cele mai recente producții Shakespeare pe care le-am văzut în cadrul Festivalului Național de Teatru au optat pentru racordarea la contemporan printr-o tehnologie sofisticată, prin costume stilizate și o scenografie minimalistă și austeră, spectacolul de la Teatru Metropolis aproape că surprinde prin „cumințenia” lui. O lumină caldă, bucolică, îmbălsămează un peisaj neverosimil de pașnic, cu un copac și o grădină în care protagoniștii meditează la dragoste sau dezlănțuie confruntări frenetice (sub forma benignă a farselor) pentru a o cuceri. De parcă decorul ar vrea să șoptească, nouă și personajelor din scenă: adevărații actori suntem noi, pasiunile omenești care vă poartă, vă animă, vă frământă, vă sancționează dar vă și consolează.

Scenografia e mai degrabă statică, fără mari variațiuni, recuzita nu se sfiește să-și arate fragilitatea; suntem în lumea săbiilor „de carton” și a micilor suferințe de mucava, în care oamenii par să fie un pic mai mult decât păpuși, marionete pe care mâna destinului le manevrează prin sfori invizibile. Nu se întâmplă mare lucru în trama acțiunii creionată simplu, în limitele unei previzibilități rezonabile. Ni se face cu ochiul, suntem invocați ca martori în această farsă nevinovată. Personajele se confruntă mai mult discursiv decât în luptă. Duelurile lor sunt explicative, descriptive, mai degrabă imaginare decât reale. Nucleul dur al acțiunii este păcăleala, jocul dintre realitate și aparență, contrastul dintre dorințele conștiente și inconștiente. Ne dăm de ceasul morții, dar de fapt nu știm ce vrem. Nici măcar nu știm cine suntem. Ne dizolvăm rapid în lichidul amniotic din pântecele vieții, numit schimbare. Totul trece, se transformă.

Un fior tragic

Alături de Iubire, Timpul întregește galeria personajelor invizibile care, la Shakespeare, domină de pe înălțimi arena confruntărilor omenești. De fapt, Iliria shakespeariană este un topos atemporal, o „insulă” decupată în durata unei nopți de la capătul nopților. (Comentatorii subliniază trimiterea la cele douăsprezece zile de sărbătoare prilejuită de Bobotează, conduse în vremea lui Shakespeare de un „staroste” al nebunilor). Și ce altă nebunie mai mare decât să alegi, în lupta cu timpul care (ne) devorează, jocul dragostei? Începutul piesei ni-l arată pe ducele Orsino, apoi pe contesa Olivia (ipostaza lui feminină, mai degrabă decât jumătatea) ca pe două făpturi plictisite, confortabil instalate în bunăstare, căutând cu disperare un divertisment. Dintre toate, Iubirea e cea mai la îndemână. Nu este o dragoste directă, în acțiune, ci distantă, în reverie. Orsino (Alexandru Pavel) și Olivia (Corina Moise) au servitori pe care fie că-i trimit în pețit (tânărul Cesario), fie că-i transformă în mesageri ai fanteziilor lor – sau ai farselor. Sir Toby (Adrian Nicolae) și Sir Andrew (Sorin Miron), alături de camerista Maria (Andreea Grămoșteanu), alcătuiesc o triadă mereu pusă pe șotii, în contrast cu Malvolio, intendentul credincios și mult prea serios al „doamnei” Olivia. Pasiuni lipsite de substanță într-un decor pestriț, de mucava. Dar printre toate astea, un fior de o cu totul altă substanță, aproape tragic, sfidând prin adâncimea sentimentelor superficialitatea „stăpânilor” de ocazie, traversează piesa dintr-un capăt într-altul: Viola, deghizată în tânărul Cesario.

Mi-a atras atenția acest nucleu misterios al piesei: identitatea lui Cesario. Această identitate (androgină) vertebrează neobișnuita comedie făcând din ea o construcție stranie (și extraordinar de poetică), cu două capete: muzica și melancolia. Muzica e în același timp temă și personaj, introdus „cu alai” chiar de ducele Orsino: „Dacă e adevărat că muzica / E hrana dragostei, cântare daţi-mi, / Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu, / Şi-atâta să-l îndop, încât să moară. / Hai, repetaţi!(…)”. Iar melancolia e „vocea secundă” a Violei, căreia în piesă îi va da glas Bufonul. De viță nobilă, tânăra Viola nu ezită să asume un rol dificil într-o țară străină unde, pentru a supraviețui, trebuie să se dezbrace de atributele feminității, să-și suspende identitatea. Capricioasa Olivia se îndrăgostește de ea, confundând-o cu tânărul paj al lui Orsino. Chiar și ducele îl privește cu admirație, încercând să-i decodifice farmecul aparte. De fapt, Olivia și Orsino se îndrăgostesc de puritatea Violei, în ale cărei cuvinte iubirea capătă greutate, devine veridică, se ancorează în absolut. Când nu mai avem nimic, rămânem cu noi înșine. Viola, tăinuită în cochilia unui nume de împrumut, strecoară în coloana sonoră a piesei (în muzica splendidă creată de Tibor Cari și interpretată live de Andreea Cibi, Raul Stănculescu, Bogdan Gugu, Alexandra Pascaru și Constantin Urziceanu Ghiță) ceea ce John Middleton-Murry descria în 1936 ca „tonalități argintii de tristețe”. Dacă alaiul vesel al personajelor din noaptea shakespeariană sunt vădit dionisiace, Viola rămâne sub semnul apolinicului. Nicoleta Hâncu transmite emoția Violei într-un rol solicitant prin nuanțe, combinând fragilitatea și poezia, colorându-și discret partitura prin detalii, construindu-și un personaj filigranat, o mică bijuterie.

Un nebun îndrăgostit

Continuând galeria personajelor invizibile, ajungem la Malvolio. Fiindcă în spatele măștii de servitor supus se ascunde setea de putere. Numele lui înseamnă „cel care face răul cu bună știință”. Shakespeare are, firește, și un Benvolio. Dar întrebarea este: sunt oare personajele atât de stăpâne pe propria soartă încât să aleagă libere între a face binele și a săvârși răul? În A douăsprezecea noapte, Malvolio este victima unei farse. Trio-ul glumeților (Sir Toby, Sir Andrew și Maria) îi strecoară o presupusă scrisoare de dragoste din partea stăpânei Olivia. Este bobârnacul care-l face pe Malvolio să alunece din haina scorțoasă a slujitorului perfect în straiele nebunului îndrăgostit. Cu o metastază (de egoist vanitos): puterea. Fiindcă Malvolio nu este atras de iubire ci de perspectiva autorității pe care aceasta i-o va aduce. Mai mult decât cuvintele dragostei, Malvolio își exersează discursul autoritar. George Costin asumă portretul „prețiosului ridicol” al zilelor noastre: toți visăm (în secret) să fim supermeni. Costumul (ciorapii galbeni cu jartiere încrucișate) e de zile mari. La fel sunt mimica expresivă, schimbările de ton și de ritm care fac din personajul Malvolio o panoplie a ticurilor nervoase, a slăbiciunilor care ne trădează în goana după lucruri mari. Contele Malvolio? Sună bine. George Costin nu uită nici un detaliu și duce partitura “à bout de souffle”, în crescendo, până când sucombă în nebunie și umilință.

Are grijă de asta Bufonul: Feste. Galeria bufonilor shakespearieni este diversă, nuanțată. Nici unul nu seamănă cu altul, deși toți fac echilibristică pe firul subțire care desparte realitatea de aparența ei. Fiecare bufon (sau „nebun”) își alege „excesele”, construindu-și astfel o tipologie particulară. Feste (interpretat de Andrei Huțuleac) e un bufon muzical. El va prelua vocea Violei, îi va cânta cântecele, iar mesajul ei profund uman va deveni și al lui. Așa cum Olivia deghizată e pe jumătate bufon, la fel și Bufonul e pe jumătate poet, profund și însingurat, expus fragilității. Andrei Huțuleac atinge toate registrele emoției, făcând din voce atuul principal al unui personaj în aparență fragmentar și contradictoriu, un marginal cu vocație de raisonneur. Deși participă la farsele anturajului, păstrează o distanță melancolică, un fior tragic. Pentru Feste, muzica nu face parte din decor, ci este ingredientul acțiunii revelatoare. Cântecul lui „de inimă albastră” răscolește conștiința adormită a ducelui Orsino. Dar muzica lui Feste nu este un acompaniament în surdină pentru chinurile dragostei (ale oricui ar fi!) ci o oglindă a realității (umane). Așadar, avem încă un personaj invizibil, Muzica („Văd o voce”, spune Shakespeare), pe care auzindu-l ne ducem cu gândul mai departe de fruntariile unei comedii spumoase, coborând în adâncul învolburat al sufletului omenesc. Suflet care își arată profunzimile prin dezlegarea misterului final: identitatea lui Cesario.

A douăsprezecea noapte este… noaptea tainică a cuvintelor. Dincolo de logoreea nestăvilită a personajelor care nu se mai satură de giumbușlucuri și jocuri de cuvinte meșteșugite cât e ziua de lungă, Shakespeare creează un interesant mise en abyme, punând teatrul în rama cuvintelor-esențe (a ideilor). Câtă încredere mai avem (azi) în cuvinte? Avem oare o capacitate reală de a (ne) comunica? Nebunul este, aproape paradoxal, omul normal, obișnuit, care încă mai are puterea să spună adevărul. El rezistă asalturilor minciunii, imposturii, ridicolului, nedreptății. Deși pare că navighează în apele tulburi ale limbajului, Nebunul are o extraordinară încredere în cuvinte, pe care le folosește cu precizie și discernământ, după o prealabilă (discretă și minuțioasă) evaluare a persoanei căreia i se adresează.

Cetățean de rând, clovn, portar, îmbuibat, nebun, farsor sau trubadur melancolic, Bufonul leagă în el însuși firele subtile ale unei umanități destrămate. Spectacolul montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis reușește să devină o tapiserie coerentă, deși fără zone de adâncime. A douăsprezecea noapte are reliefările unui spectacol atent la detaliu, dar în care peisajul exterior, calm și decorativ, domină peisajele interioare. Urmărind-o pe Viola, aș fi pariat pe acea „cale neumblată” (cum frumos spune poetul Robert Frost) a identității lui Cesario care întretaie, misterios, traiectoriile protagoniștilor. Un bemol, o notă tragică (cât un vârf de „sare în bucate”) ar putea să potențeze gustul acestei comedii în care comicul (și ca echivalent al vizibilului) ne acaparează cu ușurință. La fel cum, nestrunit de logica poeticii shakespeariene (cântecul final al lui Feste e despre vânt, ploaie și „intemperiile” vieții, nu despre „divinitatea care se … pe noi!”), același comic derapează facil în derizoriu.

Shakespeare pune la lucru un elaborat angrenaj al deconspirărilor, al înlăturării măștilor. Nu doar oamenii, ci și cuvintele trebuie să-și arate chipul adevărat, iar noaptea, totul devine limpede ca ziua!… Și dacă lumea (World) e o scenă, cu atât mai mult ar putea deveni Cuvântul (Word), a cărui forță (și demnitate) Shakespeare ne invită să o redescoperim.



15
/11
/18

"Serie tv peste care am dat întâmplător. Sezonul I are 6 episoade, s-a ajuns deja la al treilea, Nu pot emite judecăți globale, însă până acum e absolutely splendiferous. În termeni de tot ce vreți: regie, poveste, actori (Michael Shannon e rupător, înconjurat de niște secundari unul și unul), imagine..." - Cinesseur

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

14
/11
/18

Cultura de performanță este o necesitate a unei societăți ce-și definește elitele, unele dintre ele înzestrate cu har de geniu, ne spunea filosoful Constantin Noica. Pentru a atinge proporțiile unui astfel de ideal avem nevoie de antrenament, de identificare, de permanentă interogare și explorare a ceea ce numim generic talent. Autosuficiența vine dintr-o plafonare a acestei culturi de performanță care se transformă în una de mentenanță.

13
/11
/18

O jumătate de plic, gol, conținea o adresă. Primisem foaia de la fratele meu, care aflase adresa de la un coleg de muncă, din București, cu rude în Transilvania. Așa funcționau lucrurile, când funcționau. M-am dus la Poșta din orașul în care făceam liceul, Găești, am cumpărat un plic și timbre, iar seara am scris o mică scrisoare.

13
/11
/18

Lavinia Bălulescu tocmai a publicat două cărți. Una de poezie (scrisă împreună cu tatăl său, distinsul domn Constantin Bălulescu), „Zmeii sunt de treabă”, la editura Paralela 45. Și una de proză – „Terasa Fericirii” (editura Polirom). Iată ce ne propune spre lectură!

13
/11
/18

Grupul Editorial ALL va fi prezent, în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, la ediția cu numărul 25 a Târgului Internațional Gaudeamus Carte de învățătură. Vizitatorii sunt așteptați în standul ALL cu reduceri de până la 85%, noutăți editoriale pentru toate categoriile de cititori, surprize și cadouri dulci pentru cei mici.

13
/11
/18

În perioada 22 – 25 noiembrie, Asociația CulturALL, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB, pregătește la București prima ediție a Bucharest Best Comedy Film Festival, ce va avea loc în 2019. Timp de patru zile, personalități internaționale din lumea cinematografiei se întâlnesc la București pentru a stabili structura festivalului și regulamentul de selecție a filmelor ce vor concura, în 2019, pentru titlul „Comedia Anului”.

13
/11
/18

Spider-Man, Hulk, Doctor Strange, Fantastic Four, Iron Man, Daredevil, Thor şi X-Men. Toate acestea sunt personaje fantastice create de scriitorul şi editorul Stan Lee, în colaborare  cu mai mulţi artişti, precum Jack Kirby şi Steve Ditkode. Stan Lee s-a stins din viață luni dimineaţă, la Los Angeles, la vârsta de 95 de ani.

12
/11
/18

Numărătoarea inversă a început: mai sunt doar 6 zile până la startul Festivalului Internațional al Orchestrelor Radio – RadiRo (18 - 25 noiembrie 2018)! Duminică, 18 noiembrie (19.00), Orchestra Națională Radio, ansamblu ce împlinește în acest an 90 de ani, are onoarea de a deschide la Sala Radio a IV-a ediție a unicului festival din lume dedicat orchestrelor radio, cu Rapsodia nr. 1 semnată de Enescu și un atractiv program francez Ravel/Debussy!

12
/11
/18

Regina Maria, figură centrală în eforturile de război ale României din timpul primei conflagrații mondiale, a fost prezentată publicului britanic într-o serie de intervenții ample ale istoricului și realizatoarei TV Tessa Dunlop, în cadrul unor emisiuni de mare audiență ale posturilor de televiziune și radio BBC One (BBC Breakfast), BBC Radio 4 (Woman's Hour), Channel 5 (5 News) și în varianta online a revistei History Today.

12
/11
/18

CRONICĂ DE FILM „Alice T.” (2018), noul film al lui Radu Muntean, este portretul puternic, incomod şi dureros al unei adolescente în România de astăzi.

Page 1 of 75712345...102030...Last »